KorAP: Find »[drukola/base=pomeni & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...372 373 374 ...422 >

10,542 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

căscată între bogăția cu huzur a Apusului catolic și sărăcia amară a Răsăritului pravoslavnic, cuvântă Țamblac. Știu! i-o taie Ștefan. O să umplem prăpastia aiasta cu trupurile noastre și... și nu va mai fi prăpastie! Mai departe?!... Când le-am pomenit numele Măriei tale, dogele a strigat: "Ecce homo!" Și consilierii i-au ținut isonul: "Cruciatul!" "Spaima păgânilor!" "Eroul Creștinătății!" "Sabia Domnului!"... "Măscăriciul lui Hristos!" Ajunge! Și?!... Te ridicau în slăvi, dar în ochi le citeam disprețul. Hainele noastre erau ponosite

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
zâmbește răutăcios Alexa, făcând nerușinat cu ochiul. Se șoptește că diavolița i-a făcut cu ulcica de l-a scos din minți; și doar Vodă-i geambaș de muieri. Semn de bătrânețe când ți se aprind călcâiele după prospătură. Te pomeni că-i dragoste cu năbădăi, chicotește Negrilă. L-o pus jos, munteanca. O fi ajuns tărășenia la urechile Măritei? se întreabă Negrilă, ros de curiozitate. S-a grijit Isaia să-i ajungă, zâmbește mucalit Alexa făcând cu ochiul. Să te

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
e frică de Dumnezău!... Înainte vreme, țăranu' nu rădica ochii de pe opincă... Acu', se trage cu tine de brăcinar și-ți râde în nas, fluturând hrisovu' cu pecete domnească! fornăie Isaia ca un taur întărâtat. Niciunde, nicicând, nu s-a pomenit să dai puterea în mâna prostimii! "Oastea boierească a Moldovei", a devenit "Oastea cea mare a prostimii"... În loc să știe prostu' de teama mâniei boierești, trăim noi cu frica-n sân de sabia din mâna prostului! se aprinde Negrilă. Orice țărănoi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
În loc să știe prostu' de teama mâniei boierești, trăim noi cu frica-n sân de sabia din mâna prostului! se aprinde Negrilă. Orice țărănoi "care a dovedit vrednicie" visează slujbe, dregătorii, ba, chiar, ridicare în cinul boieriei. Unde s-a mai pomenit asemenea mișelie?! adaugă Alexa. E rânduit ca boierul să fie boier, și prostu' să fie prost. De pildă, Tăutu! Cine-i "Marele logofăt Tăutu"? Un prăpădit de grămătic, scârța-scârța pe hârtie -, care a buchisit câteva slove prin crâșmele Cracoviei! îl

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mușchi: "Mare Hatman!... Mare Portar al Sucevei!" completează Alexa. Ferească Sfântu' când urcă scroafa-n copac! De "Marele Spătar Mihail", ce să mai vorbim?! Un coate-goale! Un sărăntoc! Un măscărici obraznic!... Auziți: "Moșia mea e spada!" Unde s-a mai pomenit boier fără moșie?! se slobozește Negrilă. Îi mai smintește mintea și grecoteiul de Zamblako Comnenul, cum că niște "înțelepți din vechime" cică ședeau într-un butoi și propovăduiau că toți oamenii, ar fi chipurile egali! scuipă Isaia cu scârbă. Grecoteiul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mai... Ohooohooo! râde Ștefan. Cel mai!... Cel mai!... C-o fi Vodă aista Ștefan... o fi f-un zmău, f-un arhanghel! Mai rău, un crocodil! N-ați auzit că Vodă ista Ștefan îi fermecat?! A păscut iarba fiarelor! Te pomeni c-o fi mâncat și tava cu jăratic, ca iapa lui Făt-Frumos! Pe obrajii lui Alexandru se scurge o lacrimă. Ștefan scoate batista: Ooo!... Chiar așa? Suflă!... Suflă!!... Așa! De-ar fi să suflu eu, mi-ar trebui un cearșaf

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
persoană, se ploconește el cu un zâmbet schimonosit. Și... și câți?! Pe puțin o sută cincizeci de mii... Numai?! hohotește Ștefan nervos. Dumnezeule! Ne termină! strigă Juga înspăimântat. Se zice chiar aproape două sute... Așa potop de turcime nu s-a pomenit de la bătălia Constantinopolului, spune Țamblac. Aiasta vorbește de cât de mânios e Sultanul să se răzbune. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine! spune Ștefan râzând sarcastic. Și... și corăbii? Aproape trei sute corăbii, galioane au ridicat ancora din Galipoli

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
lui Ștefan flutură un zâmbet schimonosit: Mă întreb: Mahomed-aista, cât îi de mare, de tare, de ce nu vine singur?! De ce are nevoie să stârnească din bârlog atâtea lifte?! De ce strigă după ajutor?! De ce?! Nu e sigur pe puterea lui?! Te pomeni că a prins frica micuței Moldove!... Tremurăm unu' de frica celuilalt... Da! Da! Se teme! Se teme! strigă Duma prinzând inimă. Să nu înghită iar gălușca, întărește Mihail. "Ia-l de pe mine că-l omor!"... Să nu ne îmbătăm cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Măria ta! strigă Șendrea. Să nu te-ncrezi! De pleacă ei... Cu cine om lupta?! strigă Duma. Slobozenia e pieirea Moldovei! strigă Mihail. Ștefan tace. Îi privește cum stau îngenuncheați, cu capetele plecate, frământându-și căciulile, tăcuți, înfricoșați:... Și se pomenește vorbind și glasul său e altul, îmblânzit și tare obosit: Bine... Mă învoiesc... Mă încred în voi... Tatarii-s aici, dar turcii, pe cale, sunt la două săptămâni de hotarele Moldovei.... Vă dau slobozenia! spune el răspicat și hotărârea îi este

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
vorbește atâta. Și ar mai fi ceva... Suntem acasă! Cu noi e Pământul! Și Marea! Și Dunărea! Și Codrul! Și Carpații! Moldova toată! Nu suntem singuri... De aceea, suntem greu de cucerit! Aut vincere, aut mori!se aruncă Țamblac. Te pomenești că facem iar vreo "minune dumnezeiască", trage nădejdea Vlaicu, entuziasmat. Nu, unchiule... Să nu ne îmbătăm cu iluzii deșarte. Să fim cu picioarele pe pământ. Nu-i putem învinge! Cu toată "istețimea" noastră, să nu uităm câte iatagane au ei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Măriei tale... începe Luca Arbore. Starețul de la Mănăstirea Humorului cu toți călugării săi au lepădat sutanele și cer Măriei tale să le dai săbii, că vor să lupte și ei împotriva necredincioșilor. Călugării?!... Cu sabia?!... Aiasta nu s-a mai pomenit! spune Ștefan și inima în el crește. Moldovenii mei!... A dat strechea în popi. Și Sfântul Gheorghe a luat sabia, ca să ucidă balaurul întruchipare a răului... Să li se împlinească voia! Să mi-l aduci pe stareț! Voi chiar eu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
părăsit! A rămas singur! strigă Ștefan acuzator. Singur! Da... Am fugit... L-am părăsit... A rămas singur... -Singur cu spada! strigă Ștefan obsedat, fanatic. El singur!... Singur împotriva unei oștiri întregi! Singur! Da... Singur, îngână el vinovat. Ai uitat să pomenești de cămeșa însângerată... "Cămeșa morții"... Și... și i-au umplut capul cu paie! strigă Ștefan, pătimaș. Și l-au dat la sare, să nu se-mpută! Și l-au înfipt în suliță, și l-au dat în târg... l-au

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mergem Maria... Să mergem... Pleacă împreună. Lumânările pâlpâie... Câinele urlă a pustiu... Pe ușa de taină, intră grăbit, gâfâind, mitropolitul Teoctist, bocănind cu cârja pontificală într-o mână, cu Sfântul Potir al Împărtășaniei, în cealaltă. Măria ta!! Măria ta!!! Te pomenești c-a plecat! Zărghitul!... O fi plecat!... Cum așa?! Nespălat de păcate?!... Tocmai el?... Păcătosul! Dumnezeule!!! Iadul îl mănâncă!... Măria ta!! strigă el cu disperare, dar nu primește nici un răspuns, aruncă cârja și, cu poalele anteriului ridicate, începe să alerge

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

naturală, de grațioasă și demnă, mi se părea într-un cuvânt că îmi este atât de superioară, încât a îndrăzni mai mult ar fi fost, evident, un non-sens. Povestea aceasta a durat săptămâni întregi până ce, într-o zi, m-am pomenit drept în față cu mama fetei, o doamnă, la rândul ei, distinsă și foarte hotărâtă care mi-a zis de la obraz „să le spun șefilor mei (chiar așa: șefilor mei) să nu mă trimită degeaba să-i spionez, că oricum

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
am realizat că acea clipă de duioasă comedie familială a fost în realitate o clipă de grație, de apropiere de Dumnezeu, de fericire absolută. Nu trăind-o, ci reamintindu-mi-o (de nenumărate ori, ca pe un reper) m-am pomenit că țin în mână aur]. * Singur în patul de două persoane, cu vechiul „Philips” la căpătâi, ca o căsuță pentru pitici umplută cu muzică pentru urechi de pitici, adică în surdină, luminând discret din gemulețul său dreptunghiular, pe care sunt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
intelectuali sau muncitori. Întreaga „circă” îl ridica în slăvi și când a avut o reclamație (politică) toți au sărit să-l apere. Cultivat, inteligent, știa să se poarte și să provoace o discuție. Îmi citise câteva cărți și de câte ori eram pomenit elogios - o tempora! - la „Europa liberă” avea grijă să mă anunțe. Se atașase de noi toți. Cel mai mult îmi plăcea la el modul în care rostea, când ne intra în casă, numele mamei. Tare, solemn, răspicat: Na-dej-da! Ce mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
nu mai are nici un rost; că e cu adevărat! Ce bine-i să stai așa întins... Eu, adică, mă-nțelegi, nu de asta îți vorbesc; tu ești o muiere strașnică, grozavă, mă-nțelegi; uite, eu am murit acum; dar te pomenești deodată - deși nu prea e cu putință așa ceva - că n-am murit, mă-nțelegi, o să mă scol și atunci ce-o fi să fie, hai? (s.n.)»”. Spuneam că nu întâmplător îmi amintesc la ce lucram atunci deoarece coincidența aceea mi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
lui Urmuz, drept care a dispus sustragerea prețiosului - pentru mine - manuscris. * Întâlnindu-mă cu autorul despre care tocmai scrisesem o cronică, nu negativă, dar conținând serioase obiecții, discutăm despre una, alta: nici o vorbă despre cronica respectivă; mândria îi interzice autorului să pomenească măcar despre ea; nici un cuvânt de mulțumire, nici un cuvânt de reproș; ca și cum n-ar fi văzut-o; și totuși, fața îl trădează: descopăr pe ea, bine imprimat, textul cronicii mele; vanitatea lui profund jignită poartă o „mască” de ziar... Istoria

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
nemembri) n-a fost retrogradat. A doua zi, la redacție, ni s-a comunicat oficial că... Îmi amintesc că mă aflam în încăperea ce separa cele două birouri ale conducerii revistei, sprijinit de tăblia de marmură a ferestrei. M-am pomenit alături cu Nicolae Manolescu. Am spus: deci au făcut-o și pe asta! M-a aprobat, oftând. Părea mâhnit. Nicolae Manolescu s-a solidarizat cu noi printr-o vagă mâhnire. Bună și ea, mâhnirea. Alți colegi (Iorgulescu, de pildă) nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
o gară din sectorul de est al orașului, și, plictisindu-mă, am început să mă plimb pe peron. Distrat, oricum fără nici o intenție temerară, am făcut, probabil, la un moment dat, prea mulți pași în direcția interzisă, astfel încât m-am pomenit „împușcat”, de undeva de sus, de pe un pod, aproape invizibil și el, de un aspru și poruncitor zurück. Un cuvânt - două sisteme (ambele totalitare) căci somația santinelei suna, nu te puteai înșela în această privință, foarte comunisto-fascist. Am făcut cale

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
sau de care am auzit, dar și - rezultat al eforturilor postbelice tenace și inteligente - unul perfect organizat, neînchipuit de confortabil; într-atât, încât aproape te miri întâlnind pe străzi oameni bătrâni. Curați, îngrijiți cei mai mulți dintre ei. Dar totuși bătrâni. „Te pomenești că se și moare la Paris”, exclamă preșcolarul din mine, cea mai naivă din vocile mele interioare. * Cupola bisericii din incinta Domului Invalizilor, podul Alexandru și Grand Palais-ul formează linia dreaptă de aur a ultimei mele călătorii la Paris. * Pretutindeni

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Ne întoarcem, Doina și cu mine, de la Cormaia, mica noastră excursie, atât de îndrăgită, trecusem de dealuri, coboram, ne apropiam de casă când, ajunși la râpele golașe de argilă, pe care de obicei le străbăteam în câteva minte, ne-am pomenit în situația disperat-comică de a nu mai putea înainta. Aversele de ploaie transformaseră solul într-o clisă perfidă, mai lunecoasă decât gheața. Cădeam la fiecare pas aproape. Ne-am descălțat, dar a fost și mai rău: în „ciorapi” de noroi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
n-am zis nimic, mulțumindu-mă să mă gândesc cu tristă vinovăție la mama: cum trecem noi, atât de aproape de ea, pe lângă ea, văzându-ne de viața și de treburile noastre, în timp ce ea stă singură acolo... Și atunci m-am pomenit gândindu-mă: ce-ar fi să existe o reciprocitate, ce-ar fi ca ea, așa cum eu intru în această clipă în relație cu ea, și ea să intre, concomitent, în relație cu mine, ce-ar fi ca mama să ne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
un mujic fioros, tocmai îi înecase cățeii, cățelei-mame i se pare că luna care răsărea este botul unuia din puii uciși. Amintindu-mi acum de acea, poate unică în viața mea, lectură de grup - simții un spasm în stomac: „Te pomenești că boala e molipsitoare”, mi-am zis, coborând pe carosabilul negru de oameni, să văd dacă nu se zărește troleibuzul. „Cred că n-o să mai vin să-l văd”. GATA CITATUL!!!!!!!!!!!!!!!!! Mă gândesc să continui povestirea astfel: Partea a doua

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
din îndrăgitul campionat al Italiei și auzind, la un moment dat, o trompetă intonând din tribune, parcă de departe, oarecum stins, mereu tulburătoarea Marseieză, devin, din spectator, participant - participant la una din bătăliile napoleoniene în al cărei dramatic vălmășag mă pomenesc prin interferarea planurilor temporal-spațiale, a prezentului cu trecutul, a câmpului de joc cu cel de luptă... * Trecem unul pe lângă altul, evitându-ne, eu și un coleg de facultate, de asemenea scriitor: este atât de evident că nu vrea să mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]