KorAP: Find »[drukola/base=șopti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...373 374 375 ...393 >

9,824 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373

Wolitzer. CM egal Cleary Miller. Când am dat clic pe MC a apărut o fereastră care îmi cerea parola. De ce să fi fost nevoie de o parolă ca să deschizi un document? Pentru că nu vrea să-l citești tu, mi-a șoptit scriitorul. Am cercetat camera în timp ce scriitorul se întrebă ce parolă ar fi putut avea Robby. Scriitorul se întrebă dacă exista vreo modalitate s-o afle. Scriitorul se întrebă dacă Marta o știa. Mă uitam dincolo de computer și mi-am văzut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
de unde stăteam - iar în momentul în care muștele s-au năpustit asupra păpușii calul și-a scuturat capul și a luat-o la galop mai departe pe câmp, de parcă ar fi fost ofensat de prezența acelui obiect. Omoar-o, mi-a șoptit scriitorul. Omoar-o acum. Nu mai e nevoie să mă convingi, i-am spus scriitorului. Scriitorul mă antipatiza pentru că încercam să mă supun unei scheme. Mă supuneam intrigii. Calculam starea vremii. Preziceam evenimente importante. Vroiam răspunsuri. Aveam nevoie de claritate. Trebuia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
cu ochii strânși cât putea de tare, iar acel ceva a ieșit din calea jetului de lumină al lanternei ca și cum asta l-ar fi jignit - ca și cum întunericul era tot ce știa și îl satisfăcea. Votca îmi surescitase simțurile. - Victor? am șoptit din nou, încercând să mă conving pe mine însumi. Robby tremura ca varga în spatele meu. Robby, nu e nimic. E doar câinele. Dar când am zis asta l-am auzit amândoi pe Victor lătrând afară. Conform lui Robby, în acest

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
zgârieturilor. Brusc, zgârieturile au încetat. Strânsoarea lui Robby s-a relaxat. Am expirat. Dar destinderea n-a putut continua pentru că s-a auzit un pârâit. Forța ușa. M-am dus la ușă. Robby încă se ținea de mine. - Robby, am șoptit. Ai o lanternă aici? Orice? Am simțit cum Robby mi-a dat imediat drumul și l-am auzit îndreptându-se în direcția dulapului. În întunericul camerei a apărut o sabie verde de lumină. A plutit spre mine și i-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
și l-am auzit îndreptându-se în direcția dulapului. În întunericul camerei a apărut o sabie verde de lumină. A plutit spre mine și i-am luat jucăria. Lumina era anemică. Am îndreptat sabia spre ușă, iluminând-o. - Tată, a șoptit Robby, vocea lui nesigură. Ce e? - Nu știu. (Dar chiar spunând asta, știam ce era.) Zgârieturile au reînceput. Mă întrebam: oare cu ce zgârie? Apoi am realizat că nu zgâria. (Mi-am amintit ceva.) Niciodată nu zgâriase. Rodea ușa. Se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
și muzica se stinse abrupt. Liniștea a fost pe moment terifiantă. L-am întrebat pe scriitor: ce le spune ofițerul Boyle celor doi Allen? (Da, scriitorul reapăruse. Nu vroia să fie lăsat în afara acestui episod și începuse deja să-mi șoptească tot felul de lucruri.) În timp ce Boyle se îndrepta spre casa vecinilor, n-am observat că Robby îmi luase celularul din mână. Ofițerul Boyle le spune că ești nebun, iar ei nu-l contrazic. Ofițerul Boyle le relatează scenariul ridicol privind

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
răspund la asta. Dar vreau un răspuns De ce nu-mi spui tu? Se strecura în casele oamenilor pentru că vroia să mănânce copiii... Străzile pustii alunecau pe lângă noi și nimeni din mașină nu scotea un cuvânt. Robby privea luna care îi șoptea ceva, în timp ce Sarah îngâna ceva ca pentru sine, un fel de consolare. Am remarcat un copac uriaș de eucalipt care părea să fi explodat din interiorul trotuarului. L-am întrebat pe scriitor: De ce apare - de ce devine manifest - pe Elsinore Lane

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
de opt, să vadă dacă totul e okay. Era 3.40. Din momentul în care lumina ne orbise și până acum totul se petrecuse într-un interval de o oră. Am condus-o pe Marta la ieșire și i-am șoptit „Mersi“ în timp ce i-am deschis ușa. Rezemându-mă de ușa pe care tocmai o închisesem m-a năpădit un gând: Scrisul te va costa o soție și un fiu, de aceea Lunar Park va fi ultimul tău roman. Am deschis

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
Ai avut vreodată vreun episod psihogen, domnule Ellis? întrebă Miller. Ai fost vreodată victima vreunei halucinații? - Cred...cred că sunt chiar acum. - Nu. Asta e doar teamă, zise Miller. Apoi notă ceva în carnețel. Pretinde că ești la un interviu, șopti scriitorul. Ai fost la mii de interviuri. Pretinde că e un alt interviu. Zâmbește la jurnalist. Spune-i ce cămașă drăguță poartă. Brusc, am ghicit unde bătea Miller. - Am avut probleme cu alcoolul și...și probleme cu drogurile...dar nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
audit de la fisc. Am trecut prin chestii mai groaznice. Ce tip dur, mârâi scriitorul. Atât de cool. Miller n-a înțeles că asta a fost o reacție normală. A urmat o tăcere de piatră, Miller fixându-mă rece. - Glumesc, am șoptit. O glumă proastă. Eram.. - Incidentul acela, domnule Ellis, mi-a provocat un atac de inimă. Am fost internat. Nu e o glumă. Am înregistrat acest incident. Extenuarea mea m-a forțat subit să mă concentrez asupra lui Miller și am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
am cerut iertare. A aruncat o privire schiței și a așezat-o lângă carnețel. - Trebuie să te întreb unele lucruri, zise el liniștit. Mi-am împreunat mâinile să nu mai tremure. - Când au loc aceste manifestări, domnule Ellis? - Noaptea, am șoptit. Au loc noaptea târziu. Întotdeauna în jurul orei morții tatălui meu. - Când anume? Precis. - Nu știu. Între doi și trei dimineața. Tata a murit la 2.40 a.m. și se pare că asta e ora când...se-ntâmplă. O pauză lungă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
a continuat să vorbească, de parcă ar fi furnizat aceste informații de un milion de ori. Stafiile își trag energia de la un număr de surse: lumină, teamă, tristețe, angoasă - acestea creează precedentul unui spirit. Stafiile nu sunt violente. Tu ai demoni, șopti scriitorul. - Demonii sunt o manifestare a răului și îi bântuie pe cei care le-au permis din neglijență să intre în viața lor. Îți amintești ce spuneam despre antagonism? Un demon apare când simte că a fost antagonizat și ceea ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
tata vrea să-mi spună ceva. - Din informația pe care mi-ai furnizat-o, e foarte posibil. - Dar...ceva ...pare să-l oprească ...cum ar fi... Miller făcu o pauză. - Cine a adus păpușa în casă, domnule Ellis? - Eu, am șoptit. Eu am adus-o. - Și cine l-a creat pe Patrick Bateman? Șoptit: - Eu. - Și chestia de pe hol? Altă șoaptă: - Eu. Mi-am revenit când Miller am împins carnețelul pe masă. Vroia să văd ceva. Am observat un cuvânt cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
se târască pe tavan în timp ce se apropia de noi. Când începu să-și coboare brațele și Miller, și eu, am remarcat ceva. Avea un scalpel. Când s-a aruncat asupra noastră m-am întărit, ochii rămânând deschiși. - Te aud, am șoptit. Te aud. Apoi luminile din casă au pâlpâit pe moment. În momentul în care casa renăscu în lumină arătarea se opri înclinându-și capul înainte de a se răsuci într-un ciclon de cenușă. Sam și Dale urmăreau scena de sus

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
pe pereți. Nimeni nu mai știa unde să se uite. Și în timp ce priveam asta ca într-un vis am văzut că sub vopsea se afla tapetul în dungi verzi care acoperise pereții casei noastre din Sherman Oaks. Când mi-am șoptit mie însumi cuvintele „Te aud“, casa era din nou cufundată în întuneric. Afară, stăteam pe gazon, năuc, murmurând de unul singur. Afară, Dale și Sam pășeau surescitați înainte și înapoi pe trotuar, vorbind pe celulare, povestind prin ce trecuseră celorlalți

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
formularea povestirii. Am început s-o compun. Trebuia s-o scriu rapid. Va fi scurtă și Patrick Bateman va fi ucis. Scopul povestirii: Patrick Bateman e mort acum. Nu voi găsi niciodată o explicație. (Asta pentru că explicațiile sunt plictisitoare, îmi șopti scriitorul în timp ce conduceam prin defileul canionului.) Totul va rămâne camuflat și obscur. Mă voi zbate să pun totul cap la cap, iar scriitorul mă va persifla pentru încercarea asta. Existau prea multe întrebări. Ceea ce se va întâmpla întotdeauna. Cu cât

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
de marmură din hol. Câinele zâmbitor care alergase atât de bucuros spre mine doar cu câteva minute mai devreme, nu mai exista. Scâncea. Când m-a auzit apropiindu-mă și-a ridicat ochii triști, sticloși, continuând să tremure. - Victor? am șoptit. Câinele îmi linse mâna când m-am aplecat să-l mângâi. Sunetul limbii lui lingând pielea uscată a mâinii mele a fost brusc acoperit de zgomotele ude care proveneau din spatele câinelui. Victor vomită fără să-și ridice capul. M-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
am simțit arătarea sărindu-mi în spate când a realizat încotro mă îndreptam. M-am răsucit, azvârlind-o de pe mine. M-am zbătut în balta de sânge, încercând s-o țin la distanță. Am vomitat neputincios pe piept, apoi am șoptit, „Te aud te aud te aud...“ Dar promisiunea nu mai avea nici un efect. Câinele își recâștigă din forțe și se cabră ca un cal pe labele din spate, ridicându-se deasupra mea, cu aripile întinse obscen, fluturându-le, împroșcându-ne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
important. - Robby, am început să gem. Robby... Deoarece Clayton era - și fusese dintotdeauna - cineva pe care-l cunoșteam. Era cineva care întotdeauna mă cunoscuse. Era cineva care întotdeauna ne știuse. Deoarece Clayton și cu mine fusesem întotdeauna aceiași persoană. Scriitorul șopti: Poți să adormi. Clayton și scriitorul șoptiră: Dispari aici. Luni, 10 noiembrie 3 0 t r e z i r e a Mi-am recâștigat cunoștința într-un salon de spital la Midland Memorial a doua zi după prima intervenție

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
Deoarece Clayton era - și fusese dintotdeauna - cineva pe care-l cunoșteam. Era cineva care întotdeauna mă cunoscuse. Era cineva care întotdeauna ne știuse. Deoarece Clayton și cu mine fusesem întotdeauna aceiași persoană. Scriitorul șopti: Poți să adormi. Clayton și scriitorul șoptiră: Dispari aici. Luni, 10 noiembrie 3 0 t r e z i r e a Mi-am recâștigat cunoștința într-un salon de spital la Midland Memorial a doua zi după prima intervenție chirurgicală menită să-mi salveze piciorul. Operația

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
să mă trezesc. Am fost întrebat: - Bret...știi cumva unde e Robby? Camera era rece și goală și am simțit un fel de bâzâit sub calmul contrafăcut. Întrebarea care abia dacă fusese exprimată se impunea cu o persistență teribilă. Am șoptit ceva care a provocat tulburare. Ceea ce șoptisem nu era ceea ce speraseră. Fața extenuată a lui Jayne muri. A reușit să mă orbească. Când ni s-a spus că Robby Dennis era acum în mod oficial dat dispărut nu pot descrie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
știi cumva unde e Robby? Camera era rece și goală și am simțit un fel de bâzâit sub calmul contrafăcut. Întrebarea care abia dacă fusese exprimată se impunea cu o persistență teribilă. Am șoptit ceva care a provocat tulburare. Ceea ce șoptisem nu era ceea ce speraseră. Fața extenuată a lui Jayne muri. A reușit să mă orbească. Când ni s-a spus că Robby Dennis era acum în mod oficial dat dispărut nu pot descrie sunetele scoase de Jayne, nici scriitorul nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
dimineața zile de 10 noiembrie (conform celor declarate de Nadine, Robby avea un ghiozdan în spate) și cumpăraseră bilete la un film care începea la douăsprezece. Robby, conform celor declarate de un ciudat de calm și de senin Ashton, îi șoptise că trebuia să meargă la toaletă și ieșise din sală. Nu s-a mai întors deloc. Nu l-a văzut nimeni prin Mall. Nu l-a văzut nimeni în întregul Midland County. Numai scriitorul l-a văzut dispărând în noua

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
Sarah deveni la fel de catatonică precum maică-sa. Și deși știam că Robby nu se va mai întoarce vreodată, că Robby ne-a părăsit și că asta își dorise, nu m-am putut abține să nu întreb: „De ce?“ Scriitorul mi-a șoptit o serie de răspunsuri pe care le-am interceptat doar pe jumătate, înainte ca doza de Ambien să-și facă efectul: Pentru că spiritual său s-a frânt. Pentru că n-ai existat niciodată pentru el. Pentru că - în ultimă instanță, Bret - tu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
întrebat de „obiectele“ din cuiburi, mi s-au spus că erau „sparte“ și „goale“ - doar niște rămășițe de găoace. „De ce vă interesează asta, domnule Ellis?“ m-au întrebat cu un fel de îngrijorară gravă, vecină cu ostilitatea. (Scriitorul mi-a șoptit în așa fel încât nimeni să n-audă: Spune-le că au clocit.) Notă adăugată: Când am fost găsit în Range Rover, părul meu devenise complet alb. Nu m-am mai întors niciodată la 307 Elsinore Lane. M-am gândit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]