10,353 matches
-
să știu care era situația. Ceasul arăta patru și douăsprezece minute dimineața. La suprafață nu se luminase încă de ziuă, ziarele nu apăruseră, trenurile nu circulau. Oamenii dormeau liniștiți fără să-și bată capul cu probleme ca ale mele. Am respirat adânc, m-am prins cu amândouă mâinile de funie și am început să urc. 24 La capătul lumii Țarcul Umbrei Cele trei zile consecutive de vreme splendidă s-au încheiat. Mi-am dat seama de asta de îndată ce m-am trezit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
nu intră pic de curent. Recunosc că nu-i hotel, dar e oricum un adăpost. Vrei să intri? — Nu, o să stăm de vorbă aici. Începuse să mă doară capul din pricina mirosului din gheretă. Chiar dacă era puțin cam răcoare, preferam să respir aer curat. — Bine, ți-o aduc aici, zise Paznicul și intră singur în cabană. Mi-am ridicat gulerul și m-am așezat pe banca de sub ulm. În așteptarea Umbrei, am scormonit pământul cu talpa ghetei. Era tare și pe alocuri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
fata de curea și m-a ajutat să mă ridic pe stâncă. — Era cât pe-aci s-o încurcăm! Dacă mai întârziam puțin, eram amândoi pe lumea cealaltă. — Bine că am scăpat! am exclamat când m-am văzut sus. Am respirat adânc de câteva ori. Până unde a ajuns apa? Fata a pus lanterna jos și a tras de frânghie, ușor. La al treisprezecelea nod s-a oprit și mi-a dat-o mie. Era îmbibată cu apă. Ce noroc am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cât era o problemă de viață și moarte. M-au chemat și mi-au arătat autopsiile. Nici unul nu suferise de nici o boală. Nici unul nu avea vreo leziune pe corp sau pe creier. Ți-am mai spus, toți au încetat să respire în somn. Nici măcar o umbră de suferință pe chipul lor. — N-ați putut stabili cauza morții? — Nu cu exactitate. Doar ipoteze. Acestea sunt apanajul oamenilor de știință. Dar și datoria lor. Eu am presupus, de exemplu, că s-a slăbit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
pe un ton dur, îndreptând lanterna spre stânga. Avea dreptate. Se terminase zidul și se deschidea în fața ochilor noștri o întindere mare, întunecată. Dâra de lumină a lanternei a fost imediat înghițită de beznă. Aveai impresia că întunericul e viu, respiră, se zvârcolește. Era apăsător și scârbos ca o masă gelatinoasă. — Auzi? întrebă fata. — Da. Îi auzeam clar pe Întunegri acum. Nu era chiar voce ceea ce distingeam eu, ci mai degrabă aș putea spune că-mi țiuiau urechile. Sunetele sfredeleau bezna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mai slăbit tensiunea din urechi. Zgomotele erau și ele diferite. Sunetele scoase de Întunegri se auzeau undeva departe. Ce-a fost greu s-a terminat. Fata a ridicat lanterna și a luminat stânca. Ne-am rezemat de ea și am respirat ușurați. Mi-am șters cu palma sudoarea de pe față. O bună bucată de vreme nici unul din noi n-a scos vreun cuvânt. Vocile Întunegrilor s-au stins de tot și ne-a învăluit iar o liniște profundă. Se auzeau de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
-mi aștept rândul, cu sacoșa Lufthansa pe genunchi. Fetele n-aveau în mână decât ziarul, așa că am presupus că-și băgaseră deja rufele la uscat. Asta însemna că în clipa în care se elibera un uscător, era rândul meu. Am respirat ușurat la gândul că n-o să dureze chiar atât de mult. Mă deprima ideea că trebuia să-mi petrec cel puțin o oră prețioasă din viață privind cum se uscau rufele altcuiva. Mai aveam la dispoziție douăzeci și patru de ore. M-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Le-am băgat în sacoșă și-am pornit spre casă. Fata nu m-a auzit intrând. Dormea atât de adânc, încât am crezut câteva clipe că nu mai trăiește. Mi-am apropiat urechea de pieptul ei și-am auzit-o respirând. I-am pus lucrurile roz, uscate, lângă pernă și prăjiturile pe noptieră. Mă tenta grozav să mă bag în pat lângă ea, dar m-am abținut. M-am dus la bucătărie, am băut o cană cu apă, mi-am amintit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
în apartamentul acesta, acum opt ani, eram căsătorit, dar chiar și atunci mi se mai întâmpla să stau singur la masă și să citesc până noaptea târziu. Soția mea dormea atât de liniștită, încât uneori aveam impresia că nici nu respira. O iubeam în felul meu. Așa imperfect cum eram. Dacă stau și mă gândesc bine, am locuit opt ani în apartamentul acesta. M-am mutat aici împreună cu soția și pisica. Mai întâi a plecat soția, apoi pisica. Venise și rândul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
înghețată, de căldura pe care o emana soba, de mirosul de cafea, de amintirile pierdute prin colțurile încăperii, de gesturile ei pline de semnificație. Aveam senzația că pierdusem toate astea cu multă vreme în urmă. M-am relaxat și-am respirat adânc. Trăiam cu impresia că eram pe cale să pierd pe vecie toată această lume liniștită. — Vrei să mănânci ceva acum? mă întrebă ea. — Nu, nu mi-e foame. — Anunță-mă când ți se face foame. O cafea bei? — Da, mulțumesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
trebuia să pun cap la cap fragment de fragment. Trebuia să ajung cumva la sufletul ei. Mi se părea ciudat faptul că în acest oraș atemporal, mie nu mi-au rămas decât douăzeci și una de ore. Am închis ochii și am respirat adânc de câteva ori. M-am concentrat cât am putut ca să găsesc capătul firului și să pot apoi descâlci ghemul. — Hai să mergem la rafturile cu cranii! am zis. — La rafturi? — Mergem la rafturi și încerc să mă gândesc la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a dus paharul cu vin la gură. Stăteam pe canapea, unul lângă altul, cu paharele în mână și cu privirile ațintite la craniu. Craniul acela de animal de pe masă, așa cum era îndreptat spre noi, părea că ne zâmbește și chiar respiră același aer ca și noi. Hai, mai pune niște muzică, zise ea. Am ales o casetă din maldărul de casete, am pus-o în casetofon și m-am întors la canapea. Vrei să stăm aici sau să mergem în dormitorul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
parcă de mult și n-am mai avut prilejul să mă hrănesc spiritual. Cântecul mi-a topit sufletul și mușchii înghețați de viscol. M-a relaxat cu totul, aducându-mi o lumină caldă și plăcută în fața ochilor. Orașul trăiește și respiră în melodia pe care o cânt. Străzile își mișcă centrele de greutate cu fiecare notă. Zidul devine flexibil, de parcă ar fi propria mea piele. Am cântat cântecul de câteva ori, am pus armonica jos, m-am rezemat de perete și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
trecut pe lângă niște animale. Bietele de ele căutau de mâncare, dar nu aveau nici o șansă prin zăpada aceea mare. Ne-au privit cu ochii lor albaștri. Oare cât înțelegeau din eforturile noastre disperate? Am început să urc dealul. Abia mai respiram. Umbra era grea, zăpada mare, eu îmi pierdusem antrenamentul fizic. Începuse iar să ningă. Nu vrei să-ți tragi puțin sufletul? mă întrebă ea. — Îmi pare rău, dar trebuie să stau cinci minute. Îmi revin imediat. Nu-i nimic. Stai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ajuns în port, am tras mașina lângă o magazie mică, am fumat o țigară și am programat caseta cu Bob Dylan să tot cânte până oprea cineva casetofonul. Am lăsat scaunul pe spate, am pus picioarele pe volan și am respirat calm. Aveam poftă de o bere, dar se terminase. O băusem pe toată în parc. Soarele bătea prin parbriz și mă învăluia cu razele lui calde. Am închis ochii și-am absorbit cu pleoapele lumina lui puternică. Soarele a străbătut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
să fie lucrat în cadrul acțiunii “VENUS” de către compartimentul mai sus-menționat. Șeful serviciului II Colonel Șerban Petru D.Gh./CW 3 ex. RD..004502/00989 14.07/1986 Motive pentru domnul Spiridon se găseau oricând , doar apariția cărții în cele două ediții, respira generos în librării după 1989. De ce a evitat să scrie despre mine ? Ce angajament anume a excedat obligația-i firească de a face referiri la contribuția lui Tacu la rezistență anticomunistă? M-am simțit îndreptățit să fac din toate acestea
RAVAGIILE NIMICULUI PRETENŢIOS by ALEXANDRU TACU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91634_a_93189]
-
se împart diplome și doctorate de artiști”, se străduiește („șaisprezece scenarii ca să fiu înghițit”) ca să i „se îndese în gură batista aia stacojie cât steagul Partidului, călușul meu plin de muci, iar eu să urlu de fericire că mai pot respira pe-o singură nară”. Toată cartea este un strigăt de suferință după „anii furați”, după jocul interminabil de-a compromisurile cu cenzura, cu Dulea, Suzana Gâdea și armata de gudurăi, cu „vizionări” și „comisii ideologice”. „A venit ceasul să rup
DANELIUC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286683_a_288012]
-
îi poartă gând rău cârmuitorului. Tocmai de aceea, voievodul caută și găsește un sprijin în oamenii din popor, păstrători ai multor temeinice virtuți. O anume derivă în schematism și în idilism este contracarată întrucâtva de umorul licărind în pasaje ce respiră bun-simț și o înțelepciune străveche. Intenția unei portretizări mai complexe se întrevede mai ales în figura domnitorului (fie el Ștefan sau Lăpușneanu), care poate fi încercat de teribile impulsivități, împinse până la cruzime, dar impune prin vitejie și prin clarviziune pe
DONOSE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286832_a_288161]
-
dimineață. Cu privirile pironite în pavaje / Pășeau X, Y: două ciudate personaje. / - Nu merg, șopti insul X / În dreptul unei firme de onix. / - Coboară, spuse Y. Știu eu ce știu” (Vis cu periplu); „Ține pasul. Nu mă sili să te caut. / Respiră în ritm. Calcă precaut. Nu privi înapoi. Ferește-te de amețeală. / Iată măgura finală / Cu iezerul ascuns. / Cum îți bate inima! Am ajuns. Dormi acum! Poate, pe-ncercate, / Vei înnoda visul de realitate. // Trezește-te. Privește. Afară / S-a făcut primăvară
DIMOV. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286783_a_288112]
-
meu Andrei”. Mama îi prezintă și îi făgăduiește lumea fiului încă nenăscut, prunc plutind în lichid amniotic ca într-o mare de lacrimi: „Nu vei fi niciodată mai aproape de mine ca acum, când nu pierd nici o mișcare a ta, când respir, mănânc și beau pentru tine, umblu, privesc și mă tem pentru tine.../ Când tot ce văd este ceea ce ție îți va părea demult cunoscut./ Nu stă nimic între noi, nu ne desparte decât durerea. Vei mai fi vreodată atât de
DRAGU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286861_a_288190]
-
sale. Autorul Își confirmă reputația, literatura sa rămîne foarte percutantă. Într-un Occident flasc și tihnit, revolta rămîne calea regală a artistului. Desigur, depinde de formele de manifestare. Atîta vreme Însă cît sistemul pe care-l pune brutal În cauză respiră sănătate, Michel Houellebecq rămîne, ca una dintre puținele lui pete de culoare, punct inepuizabil de atracție. Într-o societate sănătoasă vocea nebunului se aude foarte bine, dar fără să-și piardă identitatea. Tocmai larma pe care o face Îi determină
Ultimele zile din viaţa literaturii: enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană by Alexandru Matei () [Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
numita „judecată estetică” spontană și aconceptuală. Mobilul evoluției narative este adesea - ca În Twin Peaks - indiscernabilitatea trecutului de prezent. Trecutul tulbure contaminează prezentul, iar viețile personajelor, blocate pe traseul acestui cordon ombilical cu inserția ascunsă Într-un rezervor de tragedie, respiră neputința. Răul ubicuu este În același timp evanescent, implacabil. Discursul indirect liber este singurul acces al personajului În afara vocii auctoriale omnisciente, dar el apare structurat la fel ca cel raportat, din segmente scurte, foarte explicite, care nu lasă nici un dincolo
Ultimele zile din viaţa literaturii: enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană by Alexandru Matei () [Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ceilalți, totul culminând cu imaginea tonică a eternei învieri a lui Hristos și a omului. Dialogul, subiacent polemic, cu Papini are o capacitate reală de a absorbi reflecția filosofică într-o structură de roman liric. Poezia (Irenikon, Poeme de odinioară) respiră într-un registru strict intim: figuri și locuri de altădată trecute în climatul de evanescență al amintirii devin transparente jocuri de umbre, candori de contururi fluide, muzicale cantilene și „ecouri” (Cărarea pierdută, Fântâna părăsită, Remember). Versurile nu evită să mărturisească
HUSAR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287472_a_288801]
-
verii / într-un ceas mic / sfârtec cămașa subțire / de borangic. / Netezesc părul / ascuns subțiori / firele una cu alta surori. / Deșir bob după bob, / e dulce savurosul rod,/ crescut pe o singură tulpină / dreaptă, susținută de / aripi de lumină” (Porumb). Confesive, respirând sinceritate, versurile dezvăluie o permanentă căutare de sine, neocolind presimțirea obsesivă a morții, primită cu resemnarea și liniștea înțeleptului care cunoaște rânduiala lucrurilor, ca în Agonia timpului: „Bătrân, / abia își trage suflarea, / opaițul pâlpâie, / se stinge lumânarea. // Sfârșitul afurisit / vine
IENCIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287504_a_288833]
-
tema autorului” și punctată de o suită de fișe bio-psiho-sociale când pitorești, când crude: privirea poetului și plăcerea intelectualizării concretului produc pagini cu figuri atractive, precum Liviu Gorgota. În Valul și stânca - bine denumit de critică „roman-palimpsest” - protagonistul (Alexandru Bretan) respiră tradiția intelectualului interbelic, a „inadaptabilului camilpetrescian”, dar și a prozei de atmosferă istorică (coborârea în timp, către lumea sfârșitului de veac XIX, cu o Românie în stilul lui Duiliu Zamfirescu și Nicolae Filimon). Ceea ce obosea la lectura poeziei lui C.
CHIFU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286194_a_287523]