KorAP: Find »[drukola/base=mira & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...375 376 377 ...473 >

11,805 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332

Ivanovna, care de mult voia să facă o observație, se răzgândi, de parcă ar fi oprit-o un gând deosebit. Însă Evgheni Pavlovici îl privea pe prinț absolut uimit, de data aceasta fără cea mai mică umbră de ironie. — De ce te miri atât de tare de el, domnul meu? intră pe neașteptate în discuție Lizaveta Prokofievna. Îl crezi mai prost decât dumneata, pentru că judecă altfel? Nu, nu la asta mă gândeam, spuse Evgheni Pavlovici. Atunci, prințe (scuzați-mi întrebarea), dacă așa vedeți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
pistolul nu trage. De ce râzi? Vreau să tragi de câteva ori pe zi și să înveți neapărat să nimerești ținta. O să faci ce-ți spun? Prințul râdea; supărată, Aglaia bătu din picior. Seriozitatea ei în contextul unei asemenea discuții îl miră întrucâtva pe prinț. Într-o anumită măsură, simțea că ar trebui să afle ceva, să întrebe ceva - în orice caz, ceva mai serios decât felul cum se încarcă un pistol. Dar totul îi zburase din minte, nu mai era conștient

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
că, prin urmare, istoria cu modul de încărcare a pistolului putea să nu fie întâmplătoare... „Ia te uită! se opri el deodată, străfulgerat de altă idee. Mai înainte a coborât pe terasă când eu ședeam în colț și s-a mirat grozav găsindu-mă acolo, și a râs așa... a adus vorba de ceai; păi în timpul acesta avea hârtia în mână, deci știa precis că stau pe terasă, atunci de ce s-a mirat atât? Ha-ha-ha!“ Smulse hârtia din buzunar și o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
când eu ședeam în colț și s-a mirat grozav găsindu-mă acolo, și a râs așa... a adus vorba de ceai; păi în timpul acesta avea hârtia în mână, deci știa precis că stau pe terasă, atunci de ce s-a mirat atât? Ha-ha-ha!“ Smulse hârtia din buzunar și o sărută, însă imediat se opri și căzu pe gânduri. „Ce ciudat! Ce ciudat!“ spuse el peste câteva clipe, chiar cu un fel de tristețe: în momentele de mare bucurie se simțea întotdeauna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
căzu pe gânduri. „Ce ciudat! Ce ciudat!“ spuse el peste câteva clipe, chiar cu un fel de tristețe: în momentele de mare bucurie se simțea întotdeauna trist, fără să știe nici el de ce. Se uită cu atenție împrejur și se miră că a venit aici. Era foarte obosit, se apropie de bancă și se așeză. De jur împrejur liniștea era adâncă. La gară, fanfara nu mai cânta. Poate că deja nu mai era nimeni în parc; cu siguranță, era cel puțin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
așezați-vă lângă noi cât puteți de repede. V-am așteptat în mod deosebit, adăugă el, accentuând semnificativ faptul că l-a așteptat. La observația prințului că: „N-o să-i dăuneze că stă atât de târziu?“, el răspunse că se miră și singur de faptul că acum trei zile voia să moară și că niciodată nu s-a simțit mai bine ca în această seară. Burdovski sări în picioare și bâigui că a venit „așa...“, că e cu Ippolit, că „l-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Vorbiți, dar nu bateți câmpii. — Ce-i cu „steaua Pelin“? ceru cineva lămuriri. — Habar n-am! îi răspunse generalul Ivolghin, ocupându-și, cu un aer plin de importanță, locul de președinte, care i se oferise de puțin timp. — Prințe, mă mir și eu ce mult îmi plac aceste polemici ori șicane, erudite, desigur, bâigui între timp Keller, foindu-se pe scaun, cuprins de o evidentă exaltare și nerăbdare. Erudite și politice, i se adresă el brusc și pe neașteptate lui Evgheni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
omeniri, dacă această faptă nu are fundamentare morală, pot, cu foarte mult sânge rece, să excludă de la savurarea încărcăturii lor o mare parte a omenirii, ceea ce s-a mai întâmplat... — Căruțele ar putea exclude cu foarte mult sânge rece? se miră cineva, repetându-i cuvintele. — Ceea ce s-a mai întâmplat, confirmă Lebedev, neacordând nici o atenție întrebării. A existat deja un Malthus 56, prietenul omenirii. Dar un prieten al omenirii cu baze morale șubrede este un canibal al omenirii, ca să nu mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
pe atunci au fost asemenea perioade frecvente de foamete. De asta am auzit și eu, deși nu-s prea tare la istorie. Însă mi se pare că așa trebuie să se fi întâmplat. Când am ajuns în munții elvețieni, mă miram grozav de ruinele vechilor castele cavalerești, construite pe costișe de munți, pe stânci abrupte, cel puțin la înălțimea de o jumătate de verstă pe verticală (asta înseamnă câteva verste pe poteci). Se știe ce e un castel: un munte întreg

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
spuse prințul, sau cel puțin mi s-a părut, Evgheni Pavlovici, că astăzi persoana lui vă interesează foarte mult; așa-i? — Și adăugați, vă rog: în împrejurările date, care mă privesc personal, aș avea la ce mă gândi, așa că mă mir și singur de faptul că toată seara nu mi-am putut desprinde privirea de pe această fizionomie respingătoare! — Are chipul frumos... — Ia, ia, uitați-vă! strigă Evgheni Pavlovici, trăgându-l pe prinț de mânecă. Priviți!... Încă o dată, prințul îl măsură cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ia drept o ființă superioară, care neagă totul, ca și el însuși, pentru care, desigur, a muri e un fleac. În ultimă instanță, situația e prestabilită. O lună și gata! Sunt absolut convins că n-a greșit termenul. M-a mirat foarte mult faptul că prințul a ghicit ieri că am «vise urâte»; chiar cu aceste cuvinte, mi-a spus că la Pavlovsk «tulburarea mea și visele» se vor schimba. Și de ce visele, mă rog? Ori e medic, ori într-adevăr

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-mi-l mie și culcă-te aici, în camera mea. Vorbim înainte de a adormi și mâine, dar numai cu condiția să nu mai răsfoiești niciodată aceste pagini. Vrei? — Credeți că e posibil? spuse Ippolit și îl privi peste măsură de mirat. Domnilor! strigă el, înviorându-se iarăși febril. A fost un episod prostesc, de-a lungul căruia n-am știut cum să mă comport. Nu voi mai întrerupe lectura. Cine vrea să asculte să asculte... Sorbi repede o înghițitură de apă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
și mă vor ruga să-i iert de ceva pentru ca și eu să-i rog, la rândul meu; într-un cuvânt, am terminat ca un prost sadea. Și iată, chiar în orele acelea a răbufnit în mine «ultima convingere». Mă mir acum cum de-am putut trăi șase luni fără această «convingere»! Știam precis că am tuberculoză, și încă incurabilă; nu-mi făceam iluzii și vedeam clar lucrurile. Dar, cu cât le vedeam mai clar, cu atât mai febrilă îmi era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
camerei mele s-a deschis și a intrat Rogojin. A intrat, a închis ușa, mi-a aruncat o privire în tăcere și s-a dus cu pași ușori în colț, spre scaunul care se află aproape sub candelă. M-am mirat foarte mult și am rămas în așteptare, uitându-mă la el; Rogojin și-a pus coatele pe masă și a început să mă privească tăcut. S-au scurs așa două-trei minute și-mi aduc aminte că această tăcere m-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
tăcere m-a făcut să mă simt foarte jignit și înciudat. De ce nu vrea să vorbească? Desigur, faptul că a venit atât de târziu mi s-a părut bizar, însă îmi aduc aminte că, propriu-zis, nu de asta eram cine știe ce mirat. Chiar dimpotrivă: deși dimineață nu-i împărtășisem clar ideea mea, știam că mi-o înțelesese; iar ideea era de așa natură, încât cu siguranță putea veni ca să mai vorbim o dată pe marginea ei, chiar foarte târziu. Am crezut că pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
comedie, să știți că persoana respectivă va avea de-a face cu mine. Dar nimeni nu-i răspunse. În sfârșit, musafirii, cu mic cu mare, se împrăștiară grăbiți pe la casele lor. Ptițân, Ganea și Rogojin plecară împreună. Prințul era foarte mirat că Evgheni Pavlovici renunțase la intenția avută și pleacă fără să mai deschidă discuția. — Păi nu voiați să vorbiți cu mine după ce pleacă toți? îl întrebă el. — Chiar așa, spuse Evgheni Pavlovici, așezându-se deodată pe un scaun și invitându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
de cuvintele mele, Lev Nikolaevici, pentru că se prea poate să fie așa. Nu râd, căci și eu sunt convins că, într-o anumită măsură, s-ar putea foarte bine să fie așa. — Ești convins? Chiar așa crezi și dumneata? se miră deodată, teribil, Aglaia. Punea întrebări repede, vorbea repede, dar uneori se poticnea și nu-și ducea ideea până la capăt; tot timpul se grăbea să-l prevină cu privire la ceva; în general, era stăpânită de o îngrijorare neobișnuită și, deși îl privea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
continuă ea cu un aer plin de importanță. Prințul Ș. și Evgheni Pavlovici nu pricep nimic cu privire la aceste două minți. Nici Alexandra; în schimb, imaginează-ți, maman a înțeles. — Semeni foarte bine cu Lizaveta Prokofievna. — Cum asta? Chiar așa? se miră Aglaia. — Zău că-i așa. Îți mulțumesc, spuse ea după o clipă de gândire, mă bucur foarte mult că semăn cu maman. Deci o respecți? adăugă ea, nedându-și câtuși de puțin seama de naivitatea întrebării. Foarte, foarte mult și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
ajutor, nici „ridicare în slăvi“. Ai văzut-o ieri; chiar crezi că e fericită cu cei care o înconjoară, crezi că asta-i societatea ei? Nu știi cât de cultivată e și ce lucruri profunde poate înțelege! Uneori chiar mă mira! — I-ai ținut și acolo asemenea...predici? — O, nu, continuă prințul gânditor, fără să observe tonul întrebării. Tăceam aproape tot timpul. Adeseori voiam să vorbesc, dar zău că nu știam ce să spun. Știi dumneata, în anumite cazuri e mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
mi-a spus ieri, însă nu prea clar. — Ieri? Ieri dimineață? Când ieri? Înainte sau după concert? — După; seara, pe la ora douăsprezece. — A-a, bine, dacă-i vorba de Rogojin... Dar știi ce-mi scrie în scrisorile astea? — Nu mă mir de nimic; e nebună. — Iată scrisorile (Aglaia scoase din buzunar trei scrisori în trei plicuri și le aruncă pe bancă, în fața prințului). E o săptămână întreagă de când mă imploră, mă îndeamnă, mă seduce cu ideea de a mă mărita cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
Kolea, care, desigur, nu intrase decât ca să discute cât mai repede despre ideea gigantică. — Dar principalul, principalul nu e doar ideea, ci întreaga situație! Dacă așa ceva ar scrie Voltaire, Rousseau sau Proudhon, aș citi, aș remarca, dar nu m-aș mira într-o asemenea măsură. Dar omul care știe precis că-i mai rămân zece minute și vorbește așa - asta-i mândrie! Asta-i cea mai înaltă independență a propriei demnități, asta înseamnă să bravezi de-a dreptul... Nu, asta-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
a întrebat de două ori de dumneavoastră. Să-l lase sau să nu-l lase să intre, dacă vă culcați? Și eu mă duc să mă culc. Ah, da, aș fi vrut să vă mai spun un lucru; m-a mirat mai înainte generalul: Burdovski m-a trezit înainte de ora șapte, poate chiar la șase, ca să fac de gardă; am ieșit pentru o clipă; mă întâlnesc pe neașteptate cu generalul, care era încă atât de amețit, încât nu m-a recunoscut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
motivele să bănuiesc că în prezența domnului Ferdâșcenko nu se poate vorbi orice și... trebuie să vă abțineți.“ Înțelegeți, prințe? — Oare? De altfel... nouă ne e indiferent. — Da, fără îndoială, ne e indiferent, doar nu suntem masoni! Așa că m-am mirat chiar că generalul venea cu intenția să mă trezească pentru atâta lucru. — Spui că Ferdâșcenko a plecat? — La ora șapte; a trecut pe la mine; eu făceam de gardă! Mi-a zis că merge să-și termine somnul la Vilkin, este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
plece pe loc la ea, dar nu putu; în sfârșit, aproape disperat, desfăcu scrisorile și începu să citească. Și aceste scrisori semănau cu un vis. Uneori ai vise ciudate, imposibile și nefirești; trezindu-te, ți le amintești, dar te și miri de un lucru bizar: îți amintești în primul rând că rațiunea nu te-a părăsit nici o clipă pe toată durata visului, îți amintești chiar că ai acționat extrem de ingenios și logic în tot acest timp lung-prelung, când te-au înconjurat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-o niciodată“ se gândi el, dar și salonul era pustiu; aici era aproape întuneric de tot. Se opri nedumerit în mijlocul încăperii. Deodată se deschise o ușă și intră Alexandra Ivanovna cu o lumânare în mână. Văzându-l pe prinț, se miră și se opri în fața lui, parcă întrebându-l ce caută aici. După toate probabilitățile, era în trecere prin cameră, de la o ușă la alta, și nu se aștepta deloc să dea peste cineva. — Cum ai ajuns aici? întrebă ea în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]