10,211 matches
-
cu un formalism exigent care face posibil tremurul unui timp care scapă timpului, un suspens care se întinde la nesfârșit între împlinirea clipei și o durată extatic dilatată. Formalismul, artificialismul solicită imperiul semnelor, imediat și prospectiv pus în acțiune de narațiune: nu ne vom mira așadar de apariția celor trei japoneze care îl răpesc pe eroul masculin 258. Peripeția presupune descentrarea inițială a personajului după o schemă inițiatică pe care o regăsim în mai multe scrieri ale autorului. Ne gândim, de
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
care nu se disting ca modele de virtute. Ironia flaubertiană se distinge nu numai în semnătură ("Și iată povestea sfântului Iulian Ospitalierul, cam așa cum o găsim, pe un vitraliu de biserică, în ținutul meu" - în care "cam așa cum" semnalează dualitatea narațiunii, fidelitatea și infidelitatea naratorului) dar și în titlu care poartă în el însuși un clivaj, o diviziune, fiindcă acest Iulian este neospitalier prin excelență: el și-a omorât oaspeții cărora soția lui le oferise propriul pat. Între cele două paturi
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
ospitalități necondiționate și nesfârșite, deplasându-i nararea, deportând-o în vitraliu, vitraliul din ținutul său, vitraliu ospitalier ("Doar vitraliul este ospitalier. Povestea nu este ospitalieră decât cu vitraliul"). Pielea este vitraliul scrisului: transparență, opacitate, înveliș (înveliș care plesnind pune capăt narațiunii). Vitraliu care este trecere între interior și exterior, vitraliu care orbește și dezvăluie în același timp, vitraliu al unei grăitoare tăceri, vitraliu stacojiu, oglindă a sângelui, ospitalier cu sângele, acest sânge care curge în tot textul și care este imaginea
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
însuși, despre care știm că are o importantă parte autobiografică imaginară în operele sale, dar mai ales, acest anonimat îi conferă un statut straniu și particular care nu numai că dă povestirii un aspect misterios, dar tinde să semnifice, în narațiunea la prima persoană că acest narator subiectiv este finalmente cel al cărui secret nu va fi niciodată descoperit, că el este un subiect "alb", o subiectivitate deschisă, în rătăcire, în vacanță, care încearcă să forțeze o casă, să-i forțeze
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
exilat". El este "domn" în casa lui. Umbra gigantică a platanului la Maupassant și harta Franței cu cele patru fluvii ale ei, agățată pe tabla din sala de clasă goală și înghețată la Camus, constituie amândouă, plasate chiar la începutul narațiunii, imagini proleptice. Ele aduc o tușă decalată, una prin dominarea ei care aduce o amenințare în tabloul idilic, cealaltă prin reamintirea unei culturi colonizatoare, piesă adusă într-un mediu care, în ciuda ajutorului adus elevilor și locuitorilor (cu grâul venit din
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
în nenumărate rânduri arată cu evidență că suntem într-o țară imaginară, ireală și fictivă 565. Lumea povestită nu are, în ciuda trăsăturilor realiste și mimetice numeroase nici o obiectivitate. Viziunea pe care Kafka o prezintă despre Noua Lume este originală în măsura în care narațiunea adoptă perspectiva unui copil 566. Karl Rossmann, tânăr adolescent este prin multe aspecte încă foarte tânăr (dacă judecăm după numeroasele sale reacții, dar și prin modul în care oamenii mai în vârstă îl apucă părintește de obraji, îl îmbrățișează și
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
acestui cuvânt - de artefact, fiindcă este vorba mai puțin prefăcătorie și înșelăciune și mai degrabă de un fapt de artă (artis factum)" ("Topographie baroque d'un décentrement", în Lendemains, 91/92, 1998, pp. 44-45). Cu semnele sale suprabundente, hipersemiologia sa, narațiunea lui Mandiargues prezintă scena, într-o dublă construcție în oglindă în care diegeza și stilul narațiunii își răspund și se pun în abis una pe alta. 259 Este vorba de un loc situat "în afara lumii", cum ne spune Monteul, fapt
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
un fapt de artă (artis factum)" ("Topographie baroque d'un décentrement", în Lendemains, 91/92, 1998, pp. 44-45). Cu semnele sale suprabundente, hipersemiologia sa, narațiunea lui Mandiargues prezintă scena, într-o dublă construcție în oglindă în care diegeza și stilul narațiunii își răspund și se pun în abis una pe alta. 259 Este vorba de un loc situat "în afara lumii", cum ne spune Monteul, fapt de care naratorul fusese avertizat de la bun început: "Trecând pragul de la Gameluche, intrai într-o lume
Despre ospitalitate: de la Homer la Kafka by Alain Montadon () [Corola-publishinghouse/Science/84946_a_85731]
-
București Telefon: (021) 252.75.56; 252.75.57 email: HYPERLINK "mailto:irir@euroweb.ro" irir@euroweb.ro www.irir.ro SUMAR Istoriografia română: trecut și viitor Paul E. MICHELSON, Despre viitorul trecutului recent al României Steliu LAMBRU, Trecut, timp, narațiune. Istorie și național-comunism în România Daniel NAZARE, „Junimea” și Titu Maiorescu în istoriografia română (1946-1989) Gabriel CATALAN, Rezistență și compromis în istoriografia anilor 1944-1948 Pagini de politică externă a României Vasile BUGA, Relațiile româno-sovietice în anii ’80 Cristian VASILE, Imposibila
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
o elită politică, o elită care, în pofida tuturor divergențelor firești, să poată cădea de acord în privința valorilor fundamentale ale unei societăți deschise, între care se numără rolul pieței, ocrotirea individului și garanțiile indispensabile pentru minorități” 112. Steliu LAMBRU Trecut, timp, narațiune. Istorie și național-comunism în România „Pentru a trăi este însă nevoie înainte de toate de mâncare și băutură, de locuință, de îmbrăcăminte și de o seamă de alte lucruri. Primul act istoric este, așadar, producerea mijloacelor necesare pentru satisfacerea acestor nevoi
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
înverșunat dușman și descompunător al timpului obiectiv, singurul timp consistent, coerent, viu este acela al istoriei naționale, durată în care viața se ipostaziază eroic, cerând implicație și jertfă, și de departe de a mai fi «vis al morții eterne»”. 4. Narațiunea Cea de-a treia semnificație dată istoriei este narațiunea/povestea ori nararea/povestirea trecutului, semnificația cea mai diseminată și mai practicată de cultura istorică. Una dintre strădaniile secolului al XIX-lea a fost aceea de a face din istorie „o
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
consistent, coerent, viu este acela al istoriei naționale, durată în care viața se ipostaziază eroic, cerând implicație și jertfă, și de departe de a mai fi «vis al morții eterne»”. 4. Narațiunea Cea de-a treia semnificație dată istoriei este narațiunea/povestea ori nararea/povestirea trecutului, semnificația cea mai diseminată și mai practicată de cultura istorică. Una dintre strădaniile secolului al XIX-lea a fost aceea de a face din istorie „o poveste adevărată” despre trecutul comunității. în această iluzie a
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
face din istorie „o poveste adevărată” despre trecutul comunității. în această iluzie a istoriei „adevărate”, wie est eigentlich gewessen, așa cum dorea Ranke, un loc important a fost rezervat legilor cunoașterii istorice, mai cu seamă o dată cu a doua jumătate a secolului. Narațiunea a fost modul de reprezentare a trecutului (descrierea lui) în care stăpânirea stilului și artei „punerii în scenă” a ceea ce s-a petrecut erau secretele unei rețete de succes. Accentul s-a pus pe narațiune ca act artistic, în care
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
a doua jumătate a secolului. Narațiunea a fost modul de reprezentare a trecutului (descrierea lui) în care stăpânirea stilului și artei „punerii în scenă” a ceea ce s-a petrecut erau secretele unei rețete de succes. Accentul s-a pus pe narațiune ca act artistic, în care arbitrariul autorului, licențele livrești și prezența figurilor de stil s-au confruntat cu ambiția de a face din cunoașterea istorică o metodă de analiză a evenimentelor, cauzelor și efectelor în timp. De circa două decenii
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
pare că „lupta” dintre istoria ca artă și cea ca știință guvernată de legi a fost „câștigată” de prima. F.R. Ankersmit, unul dintre cei mai influenți filozofi ai istoriei contemporane și unul dintre teoreticienii filozofiei narativiste a istoriei, afirmă că narațiunile istorice sunt „interpretări ale trecutului” și nimic altceva. De aceea, pentru a lua ca exemplu cauzele și cauzalitatea, atât de dragi paradigmei marxiste a legilor obiective ale dezvoltării sociale și a trecerii de la o formațiune social-economică la alta, Ankersmit crede
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
lui Ankersmit însuși, fenomen privit ca seturi de enunțuri și distinct de conceptele teoretice, de fapt interpretează ce s-a petrecut între 1944 și 1989, și nicidecum o legătură cauzală între două seturi separate de enunțuri. Contrar a ceea ce înseamnă „narațiune”, „narativism”, „interpretare” în arena dezbaterilor teoretice, în spațiul românesc narațiunea istorică a primit semnificația de „epopee națională”, culminând cu anii 1980, în care strădania regimului de a forța cursul istoriei naționale spre o confluență cu aceea a partidului comunist a
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
distinct de conceptele teoretice, de fapt interpretează ce s-a petrecut între 1944 și 1989, și nicidecum o legătură cauzală între două seturi separate de enunțuri. Contrar a ceea ce înseamnă „narațiune”, „narativism”, „interpretare” în arena dezbaterilor teoretice, în spațiul românesc narațiunea istorică a primit semnificația de „epopee națională”, culminând cu anii 1980, în care strădania regimului de a forța cursul istoriei naționale spre o confluență cu aceea a partidului comunist a atins momente paroxistice. Deși termenul „narațiune” este aproape absent din
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
teoretice, în spațiul românesc narațiunea istorică a primit semnificația de „epopee națională”, culminând cu anii 1980, în care strădania regimului de a forța cursul istoriei naționale spre o confluență cu aceea a partidului comunist a atins momente paroxistice. Deși termenul „narațiune” este aproape absent din referirile la discursul despre trecutul național - și nici nu este ceva surprinzător -, el este înlocuit prin alți termeni ca „evoluție”, „desfășurare” sau „proces”. Esențialul narațiunii naționale a constat în personalizarea, politizarea, militarizarea și exaltarea excepționalismului etnic
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
cu aceea a partidului comunist a atins momente paroxistice. Deși termenul „narațiune” este aproape absent din referirile la discursul despre trecutul național - și nici nu este ceva surprinzător -, el este înlocuit prin alți termeni ca „evoluție”, „desfășurare” sau „proces”. Esențialul narațiunii naționale a constat în personalizarea, politizarea, militarizarea și exaltarea excepționalismului etnic. Saga națională românească a însemnat câteva nume, nu mai mult de douăsprezece-cincisprezece, lupte și evenimente. Nu în ultimul rând, saga națională românească este una conflictuală unde era creată o
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
comunitatea, intră oarecum în contradicție cu prezențele individualizate ale conducătorilor. Contradicția este aplanată prin inserarea prezenței populare și a conștiinței colective atribuite la un nivel absolut, superior, care supervizează mersul istoriei și acțiunile celor desemnați s-o reprezinte. Cariera hermeneuticii, narațiunii și a narativismului nu s-a bucurat de auspicii favorabile și nici nu a fost tolerată în discursul istoriei „științifice”, așa cum a fost, bunăoară, tolerată dezbaterea pe marginea postmodernismului în literatura anilor ’80. Cu toate că aceste concepte și tendințe sunt mai
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
mai banală pentru această lipsă de popularitate a hermeneuticii istorice era că interpretarea, în care apăreau stilul personal al autorului și libertatea sa nelimitată, se sustrăgea „adevărului” istoric și submina caracterul științific conferit istoriei. Hermeneutica istorică și revalorizarea teoretică a narațiunii au fost preocupările mai degrabă excentrice și interdisciplinare ale unor cercetători din afara câmpului istoric pentru care acest exercițiu al speculației filozofice și al interpretării ținea de înclinația lor către actul de reflecție. Pentru a mă întoarce și a reaminti că
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
specia cauzalului) și resemnifică tradiția gândirii dialecticii clasice într-un triplu proiect în reconstrucție: în logică și metodologie; în ontologia umanului (și a creației umane); în teoria modernă a limbajului (cu acțiune în regândirea problematicii retoricii, poeticii, stilisticii, chiar semioticii)”. Narațiunea a continuat totuși să supraviețuiască în cultura istorică înțeleasă ca „povestire” sau „poveste” pură. în ciuda invadării tuturor câmpurilor producțiilor intelectuale de către jargonul ceaușist, chiar activiști culturali au resimțit că istoria, atunci când trebuie explicată pe înțelesul persoanei nefamiliarizate (individului de cultură
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
resuscitarea climatului cultural al acelor ani este posibilă prin apel la flash-urile memoriei. în acest text am încercat să arăt care sunt principalele echivalențe date disciplinei istoriei și m-am concentrat asupra a trei semnificații majore: trecutul, timpul și narațiunea. Deși conceptualizarea tuturor acestor semnificații a fost rodul reflecției și speculației filozofice încă din Antichitate, nefiind condiționate de spațiile culturale în care ele au fost produse, m-am limitat la a descrie particularitățile acestora în spațiul fost comunist al Europei
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
de piață, democrație, integrare europeană, stat de drept. Ca orice derulare de tip cinematografic, ampla sa expunere se coagulează în jurul acțiunilor de forță: războiul, ocupațiile teritoriale, represiunea, propaganda comunistă, frondele culturale, contrapropaganda occidentală. Toate acestea dispărând o dată cu acceptarea jocului democratic, narațiunea lui Buhler pare că încetează de la sine. Volumul în discuție este o prezență distinctă în peisajul lucrărilor pe această temă, cel puțin al celor accesibile publicului român. Repertoriul este dominat de lucrările clasice ale lui Norman Davies (Histoire de la Pologne
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
a istoriei recente. Karpinski se autolimitează intenționat la cronica celor 46 de ani ai regimului, asumându-și selecția faptelor și concisele judecăți conclusive care le însoțesc. Rezultă un calendar surprinzător, pe care îl regăsim în bună măsură și în generoasa narațiune a lui Buhler, cu aceeași asociere a incidentului de stradă cu decizia politică la vârf. Spre deosebire de Pierre Buhler, Karpinski eludează în mod explicit medierea între aceste paliere, el neplângându-se atât de implicarea directă a contemporanului în realitatea pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]