11,568 matches
-
unde le e menirea, nu lenevind printre jupoanele femeilor, ci la război. Văzând că ideea războiului are priză la bărbați, Hebe Îl trimite pe Cupidon să ducă triumful iubirii În ținuturi Îndepărtate, dacă În Europa dragostea nu mai e posibilă. Furtuni spectaculoase pe mare, folosind mașinăriile de scenă ale teatrului baroc, nu ca o reconstituire de muzeu, ci cu un clin d’œil contemporan, travestiuri savuroase și quiproquouri surprinzătoare, cutremure și vulcani În erupție, sălbatici din America fumând pipa păcii cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
chibrit, punând zece dintre ele cap la cap, pentru a alcătui o linie orizontală, și a spus: „Asta e marea pe vreme liniștită“. Apoi a atins ușor fiecare pereche pentru a transforma linia dreaptă Într-una frântă - era „marea pe furtună“. A adunat chibriturile și se pregătea să mai facă, - speram eu -, Încă o scamatorie, când am fost Întrerupți. A fost introdus aghiotantul lui, care i-a spus ceva. Mormăind enervat pe rusește, Kuropatkin s-a ridicat greoi din locul lui
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
fac parte din grupul alb. Mă derutează franțuzescul on, pe care-l văd ca suprafața tensionată, care dă pe afară, a alcoolului dintr-un păhărel. Trecând la grupul albastru, găsim x-ul ca de oțel, z ca un nor de furtună și k semănând cu merișorul. Întrucât există o interacțiune subtilă Între sunet și formă, eu Îl văd pe q mai maro decât k, În timp ce s nu este bleu deschis precum c, ci o combinație ciudată de azuriu cu sidef. Nuanțele
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
reformele liberale ale anilor șaizeci (procesul cu jurați, de pildă) de atacurile sălbatice ale reacționarilor. „El a acționat“, scrie un biograf al lui (În Enciclopedia Brockhaus, cea de-a doua ediție rusească), „cam așa cum acționează un comandant de vas pe furtună, când azvârle peste bord o parte din cargou pentru a salva restul“. Îmi dau seama acum că În această comparație epitafică Își găsește ecoul o temă epigrafică - Încercarea anterioară a bunicului de a-l azvârli pe fereastră pe reprezentantul legii
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
a reconstitui vara anului 1914, când m-a cuprins prima furie paralizantă de a face versuri, Îmi este de-ajuns să vizualizez un anumit pavilion. Acolo, flăcăul slăbănog de cincisprezece ani, care eram eu atunci, s-a adăpostit În timpul unei furtuni, una dintre numeroasele care izbucniseră În acel iulie. De regulă, pavilionul apare În visele mele, cu totul independent de subiectul lor, care poate fi, bineînțeles, oricare, de la abducție până la zoolatrie. Pavilionul plutește În aer - ca să zicem așa - discret ca semnătura
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
muscă de cal moartă, lângă rămășițele cafenii ale unui mâțișor de mesteacăn. Porțiunile văruite În curs de dezintegrare de pe interiorul ușii fuseseră folosite de diverși intruși pentru mâzgăleli de genul: „Dașa, Tamara și Lena au fost aici.“ sau „Jos Austria!“. Furtuna s-a sfârșit repede. Ploaia, o cădere violentă de apă, sub care copacii se clătinaseră și se smuciseră, a fost redusă dintr-odată la niște linii oblice aurii și tăcute, ce se izbeau, când scurte când lungi, de fundalul tot
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
scurt) dădea naștere unei dezordini banale de gândire, și un vers precum poeta gorestnîe griozî - traductibil și etichetat drept „reveriile melancolice ale poetului“ - ducea În mod fatal la un vers rimat terminat În rozî (trandafiri) sau beriozî (mesteceni) sau grozî (furtuni) și În felul acesta anumite sentimente erau asociate cu anumite Împrejurări, nu prin voința proprie, ci pentru a desfășura În continuare panglica decolorată a tradiției. Cu toate acestea, cu cât mă apropiam mai mult de sfârșitul poeziei, deveneam tot mai
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Valea Albă. Este, poate, cel mai tragic moment din istoria poporului nostru, cu atât mai tragic, cu cât trecerea de la înălțare la prăbușire a fost fulgerătoare. În acest roman istoric, m-am străduit să deslușesc destinul unei țări mici în furtuna vremurilor; destinul unui voievod "prea mare pentru o țară așa de mică", care a făcut din țara lui mică o putere de luat în seamă, o epopee al acelui ev quatrocento românesc. Suntem în plin secol al XV-lea: războiul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
numărul de biserici înălțate; ci în strădania neobosită, în aspirația sa pentru a asigura țării sale dată de Dumnezeu în grijă o viață mai bună oamenilor, libertate pentru țara sa. Dramatica istorie a Voievodului Ștefan și a Moldovei lui în furtuna acelor ani cumpliți fac subiectul unei tragedii demne de pana unui Shakespeare. Un roman cu bătaie lungă, problematic general uman ochind peste veacuri în omul de totdeauna, în omul zilelor noastre chiar. În acțiunile lui, Ștefan vădește grijă nu numai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Tunetul despică cerul rostogolindu-se în hău, departe... mai departe... O lumânare ce pâlpâie aruncă lumini și umbre pe pereții chiliei, pe trupul unui Christ pironit pe cruce, pe spinarea încovoiată a unui bătrân călugăr îngenuncheat la picioarele Lui. Mugetul furtunii, ploaia, freamătul pădurii bătută de vânt și trosnetul focului din vatră ... Un ciocănit în poartă. Bătrânul cufundat în rugă nu clintește... Nu clintește nici la a doua bătaie, nici la scrâșnetul ruginit al balamalelor. Așteaptă, sunt în rugăciune, șoptește bătrânul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu doi ochi vioi ce ard ca tăciunii. M-am rătăcit... hârâie vocea răgușită, spartă a străinului... Pot să... să...? Bătrânul aprinde o lumânare: Stai! Cu dragă inimă! Stai! îl îmbie bătrânul, inimos, aprinzând încă o lumânare... Încălzește-te... Ce furtună!... Străinul se apropie încet, cu pași șovăitori... Pare a fi un oștean; nu prea mare de stat, cu tunica udă, cu capul gol, peste frunte, peste pletele blonde e legat cu o fașă murdară, pătrunsă de sânge, bărbos, cu ochi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
tot ce-ar fi trebuit să fac?! Pentru ce nu pot să las totul, baltă... și... și să mă duc dracului, unde-oi vedea cu ochii!... Niciodată nu mă cufundasem atât de adânc în mine. Căpitanul nu părăsește cârma în furtună: se duce la fund odată cu corabia sa. Să... să fac ceva! Dar ce?! Să aflu o cale. O cărare. O potecă măcar... Te-ai rătăcit olecuță, spune Daniil cu blândețe. Te-o lumina Dumnezeu. O să-ți găsești calea... Ștefan rămâne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Nu pot scăpa... Nu pot uita... Eu sunt rănită pe viață. De moarte sunt rănită. Ce putem face, Maria? oftează el. Asta ne-a fost viața... Soarta... Destinul... Timpul... Poate timpul... Uitarea... Toate trec... Maria, sfârșită, răvășită, ca țărmul după furtună: Și viața noastră a și trecut. Dragul meu unchi, îl îmbrățișează ea cu căldură, cât îți datorez... Îmi amintesc, într-o noapte neagră cu tunete și fulgere, m-ai luat în spinare; nu știam unde mă duci și nici nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
puțin trist, ciupind o coardă gravă. De-ai ști, Voichițo, câtă frumusețe-i acolo în Cetatea Sfântului Teodor... Acolo, pământul se bucură ca nicăieri altunde de darul soarelui, valurile mării bat molcom în maluri sau clocotesc năprasnic când se dezlănțuie furtuna. În mijlocul grădinilor înflorite se ridică havuzuri de marmură și... Intră Alexandru celălalt Alexandru Mușatin. Se oprește brusc. O aruncătură de ochi spre Voichița, o căutătură ucigașă spre Alexandru și iarăși, disperat, spre Voichița. Se răsucește pe călcâie, brutal, și fuge
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
a ținut tare. Au încercat și ei marea cu degetul. Am scăpat ieftin. Le-am tras una zdravănă, de nu mai pridideau să ridice pânzele și să fugă spre Stambul! râde cu mândrie vornicul Bodea. I-a cam scufundat și furtuna ceea... Cerul ține cu noi... Suntem buni la Dumnezău... Când o veni Mahomed în carne și oase, atunci să vedem "bunătate"... Luca Arbure, cu bolovanul său la spinare, dă buzna pe cărare: Vine! Vine!... E cătrănit! Tună și fulgeră! șoptește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
se apropie, întinde mâna să-i scoată bolovanul din spinare. Ce vrai?! se răstește Ștefan. Bo... bolovanu'... bâiguie el cu mâna întinsă. Lasă-l! se stropșește Ștefan. Mâna lui Mihail, întinsă, cade... Ștefan dă roată, cu pași domoli. Tușește ușor. Furtuna a trecut. Își scoate bolovanul. Și cu 'talienii ceia ce veste-poveste-i, pârcălabe de Cetatea Albă? întreabă Ștefan. Herman sare în poziție de drepți pocnind din călcâie: Raportez! Talienii tineri robit la Caffa pentru harem, dus la corabie la Stambul, furtun
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
piele, oameni și cai hotărâră să nu se adăpostească. Prea aproape de casă erau, și prea nerăbdători, și prea obosiți erau, încât nici n-au avut nevoie de pinteni și caii voiau "acasă". Au pornit într-un galop întins, înfruntând pieptiș furtuna. Biciuit de ploaie, cu pletele zălude lipite pe obraz, cu veșmintele pătrunse de apă, dârdâind, aplecat peste grumazul calului, îndemna în galop spre Suceava: "Acasă, unde-i mai bine..." "Acasă... Unde-i mai bine ca acasă?" Ștefan își ascultă gândul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de-a-ntregul, aproape gol. Își despletise părul ce-i cădea în valuri pe spate cum îi plăcea lui... Dar pe chipul ei, în toată ființa ei, era o încremenire mută, de statuie... Brusc, umilința rănită, zăgăzuită se dezlănțuie ca o furtună. Cu brutalitate, își smulge părul, îl răsucește și-l străpunge cu ace într-un coc cum nu-i plăcea lui. Întoarce spatele iatacului prea luminat și se trântește în pat cu fața la perete, înăbușindu-și hohotul în perne. Nu-i auzi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ne băteau cu pușcile... Principele, moldovenii, ne-am bătut... De n-ar fi fost trădarea... Trei sute?! Toți?! îl scutură Ștefan. Toți!... În afară de câțiva:... robi, în lanțuri... ce trebuia să încheiem alaiul de izbândă pe ulițele Stambulului... Pe mare, în timpul unei furtuni, am ucis turcii... Am aruncat ancora la Cetatea Albă... Ștefan nici nu-l ascultă: merge de colo-colo, bolborosind: Lac turcesc... Lac turcesc... Săracu' Alexandru, îngână Țamblac. Mi-a fost teamă că așa se va sfârși... Marea Neagră lac turcesc... O nenorocire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
întreabă. Oftează... Bea... Ce pohtește? întreabă el încetișor. Po... pohtește, îngână Tăutu, pohtește pe voievodul Alexandru ostatic... zălog... chezaș de credință la Înalta Poartă... În tăcerea ce se lasă, nu se aud decât niște suspine înăbușite. Și, deodată, ca o furtună, izbucnesc strigătele boierilor: Nu!! Nu-l dăm!! E voievodul nostru!! Nu se poate!! Nu primim!! Nu!! Nu se poate!! Ba se poate!!! răsună violent, brutal, disperat, strigătul lui Ștefan. Se poate!!! Primim!!! rostește, abia putând să-și ascundă tulburarea într-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
dăm ce le-om da... Să-i înduplecăm... Mai dăm noi, mai lasă ei... Boierii se dezlănțuiesc: Da! Da! Să le dăm! Mai bine o pace strâmbă, decât un război nimicitor! Îi stropșim! I-am mai belit o dată! Când bate furtuna, de nu te pleci.... te frângi! Cu prețul robiei?! Să supraviețuim! Mă doare capul când mă gândesc numai, spune Stanciu. Crezi că pe mine nu mă doare?! îi răspunde Ștefan. Ard cinci lumânări pe noapte. Nu-i ușor să spun
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
în haite mici. Vânați-i ca pe jivine! Mihaile! Orânduiești cetele!... Eu, cu bruma de oaste, lovesc grosul hoardei ce îndeamnă spre Cetatea de Scaun! În două săptămâni, să-i spulberăm, să aruncăm tătărimea peste Nistru! Și-apoi, ca o furtună, ne repezim la Dunăre! Poate mai apucăm turcimea bălăcindu-se în vad! Acu, lipsiți dinaintea ochilor mei! Ați plecat?!... În două săptămâni, să aud buciumele buciumând "adunarea" pentru "Oastea cea mare"... Și nu uitați! Ați jurat! Cei ce nu se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
-te... Nu lua hotărâri pripite... Lasă timpul să hotărască... Lasă timpul... Am obosit, unchiule, spune Maria cu blândețe, cu o mare oboseală în glas. Ce-a fost viața pentru mine decât un lung șir de suferințe?... Ștefan e ca o furtună: mă răvășește! E prea mult pentru mine. Nu mai pot suporta viața asta de teamă, de zbucium... Toți ai mei au murit... Dumnezeu mi-a luat la el și ultima nădejde. Aici, totul mi se pare străin. Am încercat... N-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
loterie. După ce a murit tanti Olga, mi-am amintit - și de atunci tot „trag” de acea amintire, sau mai bine zis ea trage de mine - cât de tare s-a speriat tanti în acea după-amiază când afară s-a dezlănțuit furtuna, cu ploaie torențială, cu fulgere și tunete; acestea din urmă mai ales o înfricoșau, temându-se de ele mai rău decât de posibilele bombardamente; era în vara lui 1944, ne aflam la Corabia, în refugiu; deși ne adunasem cu toții în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în vara lui 1944, ne aflam la Corabia, în refugiu; deși ne adunasem cu toții în aceeași cameră, aceasta părea, în acele clipe, mai goală, mobila puțină părea să se fi ghemuit ea însăși, de spaimă; pe mine și pe Jeni furtuna de afară ne impresiona doar; constituia un eveniment; frica exagerată a lui tanti ne mira și, probabil, în taină, ne și amuza un pic; se acoperise cu o pătură, țipa de câte ori tuna, de parcă tuna numai pentru ea; sperietura de femeie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]