11,066 matches
-
Doru și-a ridicat tricoul, a înfundat apoi revista în șort și-a plecat. Și alte minuni ne mai înveseleau copilăria: Julieta Szöny, actrița (dumneavoastră ați văzut-o în Toate pânzele sus; eu, în realitate, la „2 Mai“, la gazdă, aplecându-se cu părul ăla neverosimil de lung peste mine și întrebându-mi părinții de ce nu mă trimit la o sală de judo, să mi se dezvolte musculatura); solista de la Abba (bruneta, nu blonda; aparențele înșeală, tot cartierul știa că „aia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
era într-o seară de toamnă. Ne adunasem pe bordură, strategic, de partea ailaltă a piațetei. Căscam și noi gura, așteptând să închidă magazinul. Tanti Leana întorcea pancarta mare cu „ÎNCHIS“, după care punea lacătul și controla clanța. Atunci se apleca puțin, dacă bătea lumina cum trebuie și încuia din profil, i se zăreau țâțele mișcându-se frumos pe ecranul ușii, ca-n filmele indiene de la „Floreasca“. În seara aia, Leana nu s-a mai aplecat și nici lumina n-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și controla clanța. Atunci se apleca puțin, dacă bătea lumina cum trebuie și încuia din profil, i se zăreau țâțele mișcându-se frumos pe ecranul ușii, ca-n filmele indiene de la „Floreasca“. În seara aia, Leana nu s-a mai aplecat și nici lumina n-a curs cum ne-așteptam noi. Venise bărba-su’ s-o ia, era-n halat și el, au ieșit amândoi, el o strângea de gât și-o săruta sub becul chior. Leana plângea, de bucurie sau durere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu ele de gard, într-un moment de neatenție. Iar dacă le priveai mai mult timp pe-ascuns, după perdea, începeai să te sufoci. Le flutura amețitor, întorcându-le cu o dexteritate nerușinată spre geam, de fiecare dată când se apleca după flori. Gălețile se înghesuiau la locul lor de lângă zid, pline cu buchete cărnoase, dar eu n-aveam ochi nici pentru bujori, nici pentru trandafiri. Urmăream rotunjimile colosale ridicându-se și coborând vertiginos, dislocuind aerul în volume masive, ca apa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nici imprecizia nu încăpeau în vocabularul adolescenței. Imaginile se degajau clar, încărcate de simplitate și erotism, așa cum eu nu fusesem nici învățat, nici obișnuit. Știam limpede ce se întâmplase și pe chiuveta băiatului vecinului de bloc (dacă m-aș fi aplecat mai mult pe fereastră, aș fi putut zări firicelul cald de sânge prelingându-se pe pulpe), și-n sala de cinematograf de la „Scala“ (puteai sări peste cordonul de la etaj, pentru a ajunge în balconul închis publicului), și în mașina parcată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
îl ștergea de praf, de pete, de pufi, de orice ar fi avut, după care îl punea la loc sau într-un alt loc, care i se părea ei mai potrivit. Așa observam seara paharele trecute în spatele cănilor și farfuriile aplecate pe burtă, să se scurgă de apă sau, cine știe, să ia o mamă de bătaie. Castroanele stăteau la colț; tacâmurile nu scoteau un cuvânt, aliniate în trei sertare: dacă deschideai, te întâmpina o singură formă. Cutiuțele cu mirodenii erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
jurnalul vieții noastre în Dorobanți, le învățasem cu timpul, observându-i expresia feței. Din colțurile cele mai iraționale ale imaginației ei, apăreau furnici și păienjeni, singurătatea și întunericul din care nu mai poți ieși, masa mare din sufragerie care se-apleacă peste tine și, împreună cu măsuța mică de la capul patului, te mușcă noaptea de picioare. Toate puteau fi rezolvate prin mijloacele științifice ale organizării imobiliare: geamurile se închideau, colțurile parchetului erau îndesate cu vată și bucăți de ziar, draperia trebuia crăpată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
acolo, brațul fugea în gol și urma căderea. Am împins fotoliul (nu mai conta, oricum îl mutasem fără să vreau din loc) și-am tras de clanța dulapului. Bineînțeles că nu s-a deschis, era încuiat cu yala. M-am aplecat, am vârât mâinile sub el și, opintindu-mă din răsputeri, l-am ridicat vreo doi centimetri, apoi i-am dat drumul pe podea. S-a auzit un clinchet metalic, și ușile au sărit în lateral, cu limba yalei atârnând intactă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și ciocolate „Rom“. Am comandat la întâmplare, ce mi-a trecut prin cap: bacon, măsline, ceapă, roșii, ardei, extra mozarella. Mi se făcuse și mie foame, gastrita dădea târcoale. L-am cercetat iar pe Mihnea. El butona textul, ospătărița se aplecase pe tejghea, Cezar picotea, tipele de pe televizor dansau amețite. Gândurile secționau lumina, fumul, încăperea, oamenii, purtând fiecare din viețile astea incomplete spre o direcție de nimeni cunoscută și cu-atât mai puțin controlată. Totul mergea ca pe roate. Știam din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
dacă tot erau exilați!?“ N-am mai apucat să-i răspund. În aceeași clipă, a reapărut ospătărița, blondă și indispusă. „Mai serviți ceva?“ Se uita direct la Cezar. Cezar râdea ca prostul, fata continua să se uite. Când s-a aplecat să ia farfuriile, i-am observat piercing-ul deasupra buzei de sus, în colț. Simțeai perla zvâcnind sub atingerea limbii. „Noi nu servim. Poate ne servește duduia ceva...“, a comentat Mihnea, cu ochii pe buzele fetei. Era urâțică și simplă, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nu le știu, le potrivesc.“ „De senzație! Te-aș aplauda, dar există două hibe.“ „Care, dom’ profesor?“ Cezar s-a trezit și el și, brusc indispus, s-a dus la bar, să-și recupereze bocancul: „Fa-fac eu cinste!“ M-am aplecat spre Mihnea, savurând fiecare silabă: „Prima hibă. N-ai inventat nimic. Formula ta algebrică există de când lumea. Și n-are nimic matematic. E-un procedeu literar. Se cheamă textualitate ergodică.“ „Adică?“ „Din grecește: ergon + hodos. Nu mă pune să-ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
o alinia pe masă, lângă celelalte. De sus, de la etajul doi al bibliotecii, furnicarul de oameni și pagini arăta mic și strâmb, incomplet, cu neputință de fixat într-o imagine. Din față, Mihnea mi-a dat un cot. S-a aplecat și mi-a întins o hârtie. „Uite ce-am găsit pe jos...“ Era o fișă subțire, gălbuie, pe care cineva notase cu pixul: „Adunarea Uniunii: 10 nov.“ Fișa păstra o urmă de talpă, tipul o aruncase sau o scăpase pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Acum chiar pândeam din umbră, și mă simțeam puternic și periculos. Începusem să deslușesc și niște cuvinte, parcă se dăduse sonorul mai tare sau, în orice caz, mai clar. Era momentul să arunc o privire jos, peste balustradă. M-am aplecat pe sfert, cât să nu fiu văzut. Indivizii roiau printre cărți, cuvintele se îngrămădeau, suprapunându-se: ai fi zis că oamenii se ceartă sau nu reușesc să deschidă gura corect. Capetele păreau mai mari, pe unele ghiceam începuturi de chelii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
redistribuite și transportate apoi spre centrele de putere culturală ale cine știe căror stăpâni și lorzi ai drogurilor cerebrale. Puteai scoate bani grei din soft-ul minții (doar eram pe locul doi în statistici, după India). Computeriștii butonau de zor, aplecați pe claviaturile vii: le intraseră degetele prin taste, literele căpătaseră terminaluri de piele, cablurile, adaptoare nervoase. Imaginile se împachetau orbitor, refractar, îți venea să pleci cu ele acasă. Credeai că e fabrica de jucării a lui Moș Crăciun sau, mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pe câteva zeci de mini-ecrane mentale, unde urma să ruleze. De Mihnea, nici urmă. Ieșise cuminte din scenă sau fusese deja livrat, deplasat în altă parte, altui proprietar sau într-o nouă poveste. Nu mai pulsa nici un sunet, inginerii lucrau aplecați pe computere, serios, încrâncenat, ca într-o redacție de ziar unde ți se dă ordin să-l faci praf pe careva. Doar hexagonul din tavan bâzâia ușor, în fâșii bleu de curent electric. Am prins niște zgomote de pași și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
al Internelor. A sosit și Kiraly, direct la spital; tot municipiul Sfântu Gheorghe a intrat în stare de alertă. L-a pus pe picioare, i-a reparat și șoldul, dar Maurer n-a mai fost niciodată același om. Mergea ușor aplecat într-o parte și, din când în când, avea dureri mari în piciorul drept. O fractură de bazin nu se recuperează niciodată pe deplin. În plus, Ceaușescu putea acum să-l pensioneze. Era scos din joc, bun de tras deoparte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
scoteai din vitrină și le transportai în camera din spate, la reanimare. Blatul se stropea cu sirop și cremă de zahăr fiert, până se înmuiau foile și-și recapăta gustul; la sfârșit, prăjiturile erau nivelate cu-o linguriță. M-am aplecat peste farfurii și-am început să mă uit în toate părțile. Pe masă, nimic; pe scaunul lui Grosescu, nici atât. M-am sucit spre banchetă și, între două ziare locale, Die Presse și Kronen Zeitung (un fel de Libertatea), am zărit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sub braț și mi-am descheiat hanoracul. Am scos Pif-ul din buzunarul interior și-am început să-l răsfoiesc în grabă. Dintre pagini, pe undeva pe la mijloc, a căzut o bucată de hârtie. Era un colț de ziar. M-am aplecat și l-am ridicat de pe mochetă. Arăta șifonat, cu porii gălbejiți ca o dantură stricată. Nu făcea în mod evident parte din Pif: profesioniști, francezii nu lucrau pe-o asemenea coală. Am împins Pif-ul la loc în hanorac și mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
foaia plină de cifre pe care i-o arătase generalul. Era distrat: zâmbetul, privirea, îngândurarea lui Ganea, după părerea prințului, deveniseră și mai apăsătoare de când rămăseseră numai ei doi. Deodată, Ganea se apropie de prinț; în clipa aceea, prințul se aplecase iar spre portretul Nastasiei Filippovna și îl privea cu atenție. — Așa de mult vă place această femeie, prințe? întrebă Ganea brusc, sfredelindu-l cu privirea. Și părea să aibă o intenție cu totul specială. — Are un chip extraordinar! răspunse prințul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
însă de îndată ce ajunseră în salon și se așezară, iar Nina Alexandrovna începu să-i explice ceva prințului în grabă și cu vocea scăzută, generalul își făcu apariția și el în salon. Nina Alexandrovna tăcu imediat și cu nemulțumire vădită se aplecă deasupra lucrului de mână. Poate că generalul observase această nemulțumire, dar continua să fie într-o excelentă dispoziție sufletească. — Fiul prietenului meu! strigă el, adresându-i-se Ninei Alexandrovna. Și ce surpriză neașteptată! Nici nu mi-aș fi închipuit că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
A murit, și uite cum: după asemenea onoare, pe această suverană, fără vreo vină, a târât-o pe eșafod călăul Samson, spre distracția poissardes-lor*** pariziene, iar ea, de spaimă, nu pricepea ce se întâmplă cu ea. Vede că el o apleacă sub cuțit, că o împinge cu ghionturi - toți râd -, și a început să strige: „Encore un moment, monsieur le bourreau, encore un moment!“ Asta înseamnă „Mai lăsați-mă un moment, domnule bourreau****, doar un moment!“. Și, uite, pentru acest moment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
să mă credeți! — Chiar așa e? întrebă prințul nerăbdător. — Lukian Timofeevici, într-adevăr, încuviință Lebedev și se fâstâci, plecându-și supus capul și ducându-și iar mâna la inimă. — Dar de ce ai făcut-o? Ah, Dumnezeule! — Din autodesconsiderație, șopti Lebedev, aplecându-și capul tot mai jos și mai umil. — Eh, care autodesconsiderație! Măcar dacă aș ști cum să dau de Kolea! spuse prințul și se ridică să plece. — Vă spun eu unde-i Kolea, se oferi iarăși tânărul. — Pst-pst! făcu Lebedev
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
albă; probabil, era vreo ființă ținută din milă pe lângă casă; aceasta împletea un ciorap. Cu siguranță, tăceau amândouă tot timpul. Prima bătrână, văzându-i pe Rogojin și pe prinț, le zâmbi și, de câteva ori, în semn de bucurie, își aplecă drăgăstoasă capul. — Mamă, spuse Rogojin, sărutându-i mâna, iată-l pe bunul meu prieten, prințul Lev Nikolaevici Mâșkin. Am făcut cu el schimb de cruciulițe; într-un timp, la Moscova, mi-a fost ca un frate de sânge, a făcut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
încrederea și îl apuca timiditatea. Nu aveți dreptul! Rostind aceste cuvinte, se opri brusc, ca și cum i-ar fi închis cineva gura și, holbându-și mutește ochii miopi, extrem de bulbucați, brăzdați de vinișoare groase și roșii, se uită întrebător la prinț, aplecându-și trupul înainte. De data aceasta prințul, stupefiat peste măsură, îl privi și el cu ochii mari, fără să scoată o vorbă. — Lev Nikolaevici! îl chemă deodată Lizaveta Prokofievna. Ia citește asta chiar acum, momentan, se referă de-a dreptul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
toți arătau întrucâtva derutați. Cel mai ciudat era că și Ippolit, și „fiul lui Pavlișcev“ păreau surprinși de ceva; și nepotul lui Lebedev era evident nemulțumit. Numai boxerul stătea absolut calm, răsucindu-și mustățile, dându-și importanță; avea privirea puțin aplecată în jos, dar nu din jenă, ci, dimpotrivă, parcă îndemnat de modestia lui onestă și de triumful său prea evident. Se vedea clar că articolul îi plăcuse nespus de mult. Naiba știe ce-o mai fi și asta, bombăni Ivan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]