KorAP: Find »[drukola/base=consacrat & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...377 378 379 ...388 >

9,685 matches

Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343

conștient (măcar potențial) de toate pozițiile și aranjamentele sociale, a dobândi o perspectivă totalizatoare (1968, vol. X, p. 577). În ritual, modelele de comportament și de gândire sunt situate cumva În afara, la marginea sistemelor de clasificare, a normelor și valorilor consacrate - ele sunt ambigue, deoarece pe de-o parte contestă configurația socială existentă, dar, pe de altă parte, prin non-ordinea pe care o dezvăluie, Îi susțin validitatea: Entitățile liminale nu se află nici aici, nici acolo, ele sunt „Între și Între

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
nuanțat conceptul de liminalitate. În esență, pentru antropologul englez liminalitatea este sinonimă, funcțional, cu antistructura și communitas: ea circumscrie modurile alternative de organizare socială și de semnificare culturală. Aplicat inițial pentru a descrie funcționarea specifică riturilor de trecere, În analizele consacrate vieții ceremoniale a populației Ndembu din Zambia, unde Turner a efectuat cercetări de teren (1967), conceptul de liminalitate a fost apoi extins pentru a explica mecanismele specifice unor ansambluri rituale precum pelerinajul, inițierile, carnavalurile, existența monastică, turismul, viața În kibbutz

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
ales militar), procesiunile și paradele se amestecă (o ceremonie de Încoronare include atât elemente de procesiune, cât și paradă; la fel, la funeraliile oamenilor politici sau la sărbătorile naționale fuzionează parada militară și procesiunea de depunere de coroane la monumentele consacrate). Dacă punem În surdină opoziția solemn vs sărbătoresc, procesiunile și paradele nu se mai pot distinge clar de mișcările carnavalești (paradele de măști și de dansatori specifice carnavalului). Dificultatea identificării unor linii de demarcație inatacabile este relevată și de R.

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
În sărbătorile calendaristice). Traseul lor poate fi circular (mai ales În procesiunile religioase În care un obiect sacru este scos din altar și plimbat prin comunitate) sau linear (participanții pleacă dintr-un punct pentru a ajunge În alt punct, deseori consacrat: procesiunile care precedă sacrificiile, cele legate de riturile funerare, cele ale breslelor medievale etc.). Ele pot fi prevăzute În calendarul religios sau pot fi prilejuite de evenimente ieșite din comun (K. Ashley, 2001, pp. 7-10; B.I. Mullahi, 2003, vol. XI

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
din comun (K. Ashley, 2001, pp. 7-10; B.I. Mullahi, 2003, vol. XI, p. 732; S. Price și E. Kearns, 2003, p. 451). Elementul comun În toate aceste manifestări este expunerea publică (pentru a fi văzut, adorat, respectat) a unui simbol consacrat (religios sau laic). Atât relicvele sfinte, cât și regele sau steagul breslei sunt aduse În spațiul public, pentru a fi astfel accesibile, pentru a facilita comunicarea cu ele, pentru a permite (În plan magic) transferul de puteri sau valori consacratoare

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
structurilor sociale. Acest lucru se realizează prin mai multe sisteme semiotice. Astfel, traseul acestor manifestări consacră o anumită geografie socială, care, la rândul ei, exprimă imaginea valorilor și ierarhiilor care Întemeiază ordinea comun acceptată. Procesiunile și paradele reafirmă importanța centrelor consacrate, centre marcate prin construcții ce evocă autoritatea instituțiilor religioase, politice sau militare. Uneori, puterea evocativă a construcției existente este dublată de construcții efemere (arcuri de triumf mobile, care alegorice, tribune ornamentate), care aduc un surplus de imagini și referințe legitimatoare

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
sociale și sisteme simbolice, paradele și procesiunile oferă interstiții de organizare și posibilități de transmitere a unor mesaje diferite de cele concepute și difuzate de organizatori. Acest lucru se poate realiza printr-un travaliu simbolic În interiorul unei procesiuni sau parade consacrate sau prin dublarea acesteia printr-o manifestare paralelă. Prima situație poate fi exemplificată prin ambiguitățile procesiunilor religioase. Astfel, Ashley (2001, pp. 55-59) subliniază vulnerabilitatea relicvelor și imaginilor sacre „scoase” din mediul monastic (unde accesul era strict reglementat): documentele istorice arată

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
religioasă include elemente ritualice de tip carnavalesc și de tip charivari. În alte cazuri, referentul simbolic al unei parade este, prin natura sa, contestatar. Este cazul paradelor de 1 Mai, care evocă luptele clasei muncitoare și care, ambalate În formele consacrate ale procesiunilor oficale, transmit totuși un mesaj Împotriva ordinii sociale: Ritul ideal de 1 Mai se articulează În jurul unei structuri sintactice identice cu aceea a evenimentului fondator. Ea implică o manifestare a muncitorilor Împotriva puterii patronale, manifestare care se dezvoltă

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
un semn al prezenței sale divine (icoana care lăcrimează, icoana apărută Într-un copac), fie a produs un lucru neașteptat, dorit de oameni, dar greu de atins prin mijloacele comune (M. Nolan, S. Nolan, 1989, p. 5). Cele mai multe dintre altarele consacrate Fecioarei Maria În lumea creștină și care fac obiectul pelerinajelor au drept punct de atracție o statuie sau icoană făcătoare de miracole - precum lăcașurile de la Chartes sau Rocamadour (Franța), Guadalupe sau Montserat (Spania), Catamarca (Argentina) sau Tachira (Venezuela). Acest loc

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
unor miracole sau ale monumentelor de acolo; altele reproduc, prin analogie, materialele care dau identitatea lăcașului sacru; iar altele nu au nicio legătură cu lăcașul, sunt obiecte de cult comune, despre care se crede Însă că, prin contactul cu centrul consacrat, au dobândit puteri aparte. Relicvele sunt achiziționate În speranța că vor permanentiza puterile legate de centrul pelerinajului, vor asigura sănătatea, vor produce vindecări miraculoase, vor permanentiza protecția divină, vor oferi prestigiu și legitimitate cultică. Relicvele aduse după o asemenea călătorie

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
26). Deseori, călătoria include elemente specifice riturilor de inițiere. Traseul pelerinajului este marcat de atingerea mai multor locuri sacre, care se Înșiruie, Într-un crescendo, până la Centrul căutat. La aceste altare, biserici și mânăstiri (moschei, temple) sau locuri din natură consacrate religios (munți, stânci, poiene, izvoare, lacuri etc.), pelerinul performează diferite acte de devoțiune. Cel mai adesea, el experimentează momente (mai scurte sau mai Îndelungate) de reculegere și rugăciune și depune diferite ofrande: de la flori la bunuri manufacturate, de la lumânări sau

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
evaluați de mass-media la un milion În ziua sacră de 15 octombrie), ci și numeroase figuri ale vieții politice. În plus și, poate, mai important, pe lângă pelerinajele clasice, legate de religiile constituite, au apărut numeroase pelerinaje (aparent) laice, către centre consacrate fie de un eveniment istoric semnificativ, fie de o personalitate politică sau artistică, fie de exotismul unui anumit loc. La polul cel mai Îndepărtat al acestei mișcări de laicizare s-ar situa turismul, interpretat de unii antropologi drept o continuare

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
decât cu paradele (care instituie o separare clară Între participanți și excluși, actori și spectatori) și demonstrațiile (generate și marcate de diferențieri de clasă evidente). În pelerinaj, mișcarea este dinspre periferie (diversele zone din care vin pelerinii) către un centru consacrat, În timp ce procesiunile pleacă dintr-un centru și se Întorc tot acolo. Paradele instituie mai multe „centre”, Între care se impun punctul de adunare și formare a coloanei, punctul unde se află spectatorii privilegiați (lideri politici sau religioși, juriul) și punctul

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
procesiunea de carnaval și paradă vine din semnificațiile simbolice atribuite mișcării. În procesiuni, mișcarea este de la centru către periferie - statuia, relicva sacră sau un Înalt oficiant religios sunt scoși din sediul lor obișnuit (biserică, moschee, templu - adică dintr-un centru consacrat) și sunt plimbați și expuși publicului printr-un spațiu exterior (sat, oraș, regiune). Pe parcursul acestui traseu sunt anulate diferențele sociale, precum și cele dintre centru și periferie (ca În actele magice, centrul sacru „contaminează” Întregul spațiu parcurs). Paradele, prin mișcarea lor

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
și expuși publicului printr-un spațiu exterior (sat, oraș, regiune). Pe parcursul acestui traseu sunt anulate diferențele sociale, precum și cele dintre centru și periferie (ca În actele magice, centrul sacru „contaminează” Întregul spațiu parcurs). Paradele, prin mișcarea lor, definesc un spațiu consacrat și separă clar actorii de spectatori. Pe lângă această diviziune, ele instituie și diferențe vizibile Între spectatorii cu statut social Înalt (prezenți În tribune sau În locuri privilegiate) și mulțimile obișnuite, Înșirate pe traseul paradei. Prin afirmarea și exprimarea simbolică a

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
direcție sau un scop bine definite, o mișcare de luare integrală În posesie a spațiului, fie el centru sau periferie. Defilările carnavalești creează centre simbolice ad-hoc, reguli de comportament eliberate de constrângerile uzuale, eroi și modele care inversează frecvent valorile consacrate. În această mișcare, membrii unei societăți se amestecă, indistinct, Într-o estompare generală a granițelor sociale. Trebuie menționat Însă că pentru Roberto Da Matta modelul ideal al procesiunii este cel religios, iar imaginea standard a paradei este cea militară. Pelerinajul

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
unei comunități, care constituie baza identității lor culturale. (A. Falassi, 1997, vol. I, p. 296) În ultimă instanță, am putea defini sărbătoarea ca o celebrare simbolică a unui obiect (eveniment, om, zeu, fenomen cosmic etc.), Într-un interval de timp consacrat unei multitudini de activități colective cu funcții expresive. (F.A. Isambert, 1989, vol. IX, p. 424) Terminologia sărbătorii Își are rădăcinile În cuvintele latine festus (legat de o sărbătoare), feriae (sărbătoare, târg) și feralis (legat de moarte). De aici provin termenii

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
cantități uriașe de alimente și băutură. Deseori, acestea pot include mâncăruri tradiționale, care se prepară numai cu ocazia unei anumite sărbători și al căror consum implică ideea unor forme de comunicare cu duhurile strămoșilor; g) dramatizări ritualice: În diversele spații consacrate sărbătorii au loc puneri În scenă (de obicei) ale narativelor mitice de Întemeiere. Prin aceste dramatizări, comunitatea retrăiește, cu o intensitate sporită, momentele sacre ale Începuturilor, faptele, suferințele, sacrificiile, miracolele și victoriile zeilor și eroilor civilizatori; h) rituri de schimb

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
ale unei comunități. O altă școală de gândire subliniază funcția de contestare a sărbătorilor (În special carnavalul, mascaradele și Charivari): cu aceste prilejuri se instituie „antistructura”, o societate Întoarsă pe dos care neagă sau măcar pune sub semnul Întrebării ordinea consacrată. Adepții primei poziții Îndulcesc această idee prin conceptul supapei de siguranță - sărbătoarea nu distruge ordinea, ci permite punerea ei Între paranteze pentru un anumit interval de timp, eliberând astfel tensiunile, frustrările nemulțumirile acumulate În societate (R. Muchembled, 1978, pp. 124-127

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
instituționalizată, definită normativ și coerentă simbolic, a anumitor forme de comportament. Acestea vizează relațiile de putere, relațiile religioase, relațiile dintre vârste și sexe. Perioada carnavalului apare ca un interval fără reguli și ierarhii sau, mai exact, fără regulile și ierarhiile consacrate, impuse de tradiția socială și de instituțiile politice. În plus, carnavalul este un „ritual fără patron” (R. Da Matta, 1991, p. 87), fără o autoritate dominantă și restrictivă. Carnavalul aparține poporului, tuturor participanților, care pot să improvizeze diferite microrituri În

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
o ceată, al cărei statut aparte și al cărei drept de a Încălca anumite norme sunt recunoscute de comunitate și nesancționate; b) ceata acționează În spațiul public, fie În fața casei unde s-a petrecut actul considerat deviant, fie În zone consacrate (piața, zidurile cetății, câmpurile din afara localității). Deseori, victima este scoasă din casă și plimbată cu forța, În circumstanțe care sugerează declasarea socială (dezbrăcată, călare cu spatele Înainte pe un măgar), prin localitatea respectivă; c) manifestările grupului sunt excesiv de zgomotoase, limbajul

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
dau viață noilor funcții, noilor organizații și noilor ideologii, prezentându-le În plină acțiune, ca entități vizibile, sonore, de necontestat (1977, pp. 166-167; vezi și S. Lukes, 1977, p. 68). Aceste interpretări se sprijină pe unul dintre postulatele cercetării antropologice consacrate universului ceremonial: acela că ritul oferă trăiri unice prin intensitatea lor, care fixează adânc În conștiințele indivizilor: simboluri, valori și norme fundamentale pentru o anumită comunitate. În consecință, plasat În contextul vieții politice, ritul are capacitatea de a transfera aceste

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
dobândesc o anumită semnificație În acea ocazie (A. Falassi, 1994, p. 270). A doua dimensiune este dezvăluită de conceptele de diferență și de bucurie. Primul este relevat de formula sintetică prin care Van Geldern (1993, p. 8) Își deschide studiul consacrat sărbătorilor comuniste: Ceea ce face o sărbătoare sărbătorească nu este caracterul ei politic, ci faptul că se deosebește de viața de fiecare zi. Timpul festiv poate fi comprimat sau dilatat, locul poate fi bine precizat sau universal. Sărbătorile pot fi celebrate

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
celebrate de credincioși și atei, de conservatori și revoluționari, de bogați și de săraci. Mai presus de toate, ele trebuie să fie percepute drept ceva diferit. A doua dimensiune este subliniată de istoricul Alain Corbin (1994, p. 25) În comentariul consacrat sărbătorilor naționale (pe care le numește „de suveranitate”) din Franța secolului al XIX-lea: „Sărbătoarea, moment de abundență și de comuniune, se poate dezvolta liberă În umbra puterii”. Astfel, documentele oficiale și presa vremii defineau momentele sărbătorești prin termenul bucurie

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
și dezvoltarea culturii patriotice, În timp ce a doua accentuează elementele de liturghie, de solemnitate religioasă, specifice acestor manifestări. Riturile celebratorii permit sesizarea dimensiunilor Puterii prin etalarea excesivă a unor obiecte care funcționează ca nuclee de semnificații condensate: steagurile, stemele, uniformele, locurile consacrate etc. Ele sunt prezentate simultan pe Întreg teritoriul unei națiuni, astfel Încât uniformizarea ceremonială subliniază unitatea politică. În plus, anumite gesturi cu valoare simbolică sunt Îndeplinite În zone considerate drept „centre” ale imaginarului național (un palat regal, un arc de triumf

[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]