KorAP: Find »[drukola/base=șopti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...378 379 380 ...393 >

9,824 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829

și de pe umeri începuse să se topească, iar acum picăturile de apă reflectau razele luminii, lăsîndu-mi impresia unei pulberi de diamante. Ochii Tamarei, mari, cu albul imens, mă priveau fix, în timp ce buzele, deschizîndu-se încet, lăsînd în bătaia luminii dinții scînteietori, șopteau încet, aproape cu teamă: Bună seara, Mihai! Trebuia să-mi revin! Doamna Tamara, cu care discutasem pînă atunci de la distanță, încercînd să-i fac curte încet, ca un drum printr-un ținut cu nisipuri mișcătoare, gata să mă înghită la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Te bucuri? Îi iau mîinile, i le sărut, apoi întind mîna la teancul cu cărți de lîngă masă și scot o cărțulie albă, Demonul de Lermontov. Te rog! spun Tamarei, întinzîndu-i cartea, e darul meu. Mi-a mulțumit mai mult șoptind, cu buzele întredeschise, răsfoind cartea. Spune-mi, o întreb, Moș Crăciun trebuie să plece imediat, ori are timp să mai zăbovească puțin? Pînă mîine, mi-a răspuns, dezbrăcîndu-și paltonul, rămînînd într-o rochie bleu, cu o floare albă în piept

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
să lumineze, să poată atrage fluturii, să-i prindă cu delicatețe și să se bucure de ce-a dat Dumnezeu mai frumos pe lume, nu să-i cumpere cu 50 de lei. Scuză-mă! îl iau cu prietenie de braț, șoptindu-i: Am glumit... Îmi permit; ești prietenul copilăriei mele... Mă rog! strînge Ion din umeri, fă ce vrei, Mihai. Chiar și literatură. Dar ascultă-mă: păcat de tine! De mine?! Poate, Ioane. Depinde cum privești problema. Să nu uiți să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
ai, măi fată? o întreb, știind că supărarea ei pe mine nu poate fi serioasă, între noi fiind stabilite cele mai colegiale relații, încă de pe vremea cînd ne întîlneam în biblioteca Facultății de Fizică. Nu-i mai telefonează profesorul, îmi șoptește inginera Mugur. Mugurel, ia ține-ți gura! îi strigă Lidia. Ei și, zic eu, ce mare tragedie? O fi și el ocupat cu lucrările de control ale elevilor. Ori cu vreo elevă, rîde doamna Petrache. Cu ce-ți putem fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
cu care avem relații strînse de colaborare. Dorește, urgent!, două tone de filamente de treizeci. Ocupați-vă dumneavoastră de problema asta. Eu trebuie să intru într-un sfat tehnic peste cîteva minute. Se întoarce spre femeia de-alături și-i șoptește: Pa, Cristina! Mă bucur că te-am văzut. Nu uita: dacă nu pleci, deseară te-aștept. Anunță-mă la timp. Bine, Brîndușa. Cred că rămîn să te vizitez deseară, îi spune femeia blondă. Oricum, vreau să rezolv cu filamentele... Fii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
senin, deschis, de data asta fără zîmbetul ironic din colțul gurii. Mulțumesc! De asta mă întorsesem. Drum bun la întoarcere! Pe fața doamnei blonde înflorește un zîmbet senin, cu joc de ape în privirea ațintită spre mine. Mulțumesc! Mulțumesc mult ! șoptește ea. Fac o mișcare lentă de înclinare a capului și zic: Sărut mîinile, la revedere! Ies din birou și cobor cu liftul pînă la parter, apoi mă îndrept spre secție, să vorbesc cu Don Șef despre acordul global al muncitorilor

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Doamna Teona duce țigara la gură. Eu aprind bricheta și o apropii de capătul țigării. Ea trage de cîteva ori din țigară, aruncă fumul într-o parte, rămîne cu țigara între degete și, fără să mă slăbească din privire, îmi șoptește: Mulțumesc, Mihai! Sting bricheta, trag sertarul, o pun la loc, închid sertarul și mă retrag pînă lîngă fotoliu. Îmi permiteți să mă așez? o întreb. Te rog, face ea semn spre fotoliu. Lasă țigara pe marginea scrumierei, răsfoiește toate contractele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
clipă în aer, în speranța întîlnirii cu mîna mea. Observ ezitarea, desfac palma și-i cuprind în ea mîna: e sigură și încordată. Ridic cealaltă palmă și-i alint buclele ieșite de sub cască. Te rog!... Să nu intre careva..., îmi șoptește, arătînd cu privirea spre ușă. E singurul motiv? Absolut! Își scoate casca, mi-o înapoiază, se întoarce spre oglindă și-și aranjează cu vîrful degetelor pieptănătura, apoi merge la birou și se așază pe scaun. Trage sertarul în care am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
de-al meu, exclamînd: Doamne!... Ce greu au trecut atîtea luni!... Își dezlipește obrazul de obrazul meu și-și retrage capul, atît cît să mă poată privi în ochi, continuînd să-mi țină gîtul cuprins între palme. Acum, Mihai, îmi șoptește, și vorbele ei vin parcă din imensitatea albastră a privirii, acum chiar că invidiez tabloul... Pentru că mă simt eu însămi ca o floare de magnolie gata să se desfacă... Ridic palma dreaptă și-i ating obrazul, continuînd să mă pierd

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
de protecție pe cap, semn că sînt de la șantierul de construcții-montaj. Una dintre femei e Fulvia: are părul băgat sub cască și duce între umeri o șubă de șantier pe care și-o îmbracă din mers. Sărut mîinile, Fulvia! îi șoptesc, ajungînd-o din urmă, prinzînd-o de braț. Ia te uită! exclam eu cînd întoarce privirea spre mine, îți stă de minune în costum de șantier. Bună, vecine! Lasă ironia, că-ți zic vreo două. Dă-mi zece lei, întinde mîna spre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
stîngă, bat la o ușă pe care scrie "relații cu publicul" și intru. Observ că înăuntru sînt și femei și bărbați. Cuprind dintr-o privire pe cele trei femei și spun "sărut mîinile", apoi înclin capul spre cei doi bărbați, șoptindu-le "bună ziua". La biroul din stînga, după ușă, o doamnă, indiferentă la ce se întîmplă în jur, răsfoiește dosarele unui biblioraft și bifează din cînd în cînd cîte un nume de pe un tabel. La biroul de alături, unul din cei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Dacă n-am dreptate, spun eu, accept palmele. Dar dacă am? Întoarce brusc privirea spre mine: aceiași ochi mari de căprioară speriată, gata s-o ia la fugă. Nu-i în birou, se aude vocea centralistei. Cereți dispeceratul central, îi șoptesc. Dispeceratul central, repetă Cristina. În receptor se aud cîteva sunete scurte, apoi vocea tehnicienei de la pupitrul-dispecer: Da, dispecerul... Cu tovarășa Roman Brîndușa, vă rog! spune pe un ton grav, autoritar, Cristina. E într-o ședință. E ceva urgent? întreabă tehniciana

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
spre a fi devorată, cum nu ți se poate întîmpla decît o singură dată în viață... De pe sală răzbat pînă la noi cîteva voci, urmate de zgomotul unor uși descuiate. Cristina tresare, se retrage speriată, îndesîndu-se mai mult în pernă, șoptind: Ușa! Te rog!... E descuiată... Mă ridic încet din pat, merg în vîrful picioarelor pînă la ușă, prind cheia cu grijă și o răsucesc fără zgomot. "Ca un hoț", mă înfioară un gînd și rămîn așa, cu degetele lipite de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
văd decît pieptul mișcîndu-se ritmic și degetele mîinii stîngi zvîcnind de cîteva ori. "Ce brută am putut fi!!", îmi spun și mă înfior ca scuturat de friguri. Mă apropii de pat, mă aplec, întind mîna și-i cuprind umărul. Cristina..., șoptesc eu, dar ea rămîne nemișcată, cu ochii închiși, mulțumindu-se doar să-și subțieze buzele într-un surîs amar. Îi alint cu palma umărul, apoi brațul, palma mea trece de pe braț pe pieptul ei, îi atinge pieptul, coboară peste mijloc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
din drumuri lungi de ape și de stele, / Mai albă decît ieri și mai bogată cu un fulg", recit eu versurile citite demult, în studenție, acum vreo opt-nouă ani, urmărit în gînd multă vreme de zîmbetul senin de pe copertă. Mulțumesc! șoptește doamna Cristina. Ce-ai mai publicat pe urmă? o întreb. Aceea era cartea ta de debut. Ai început să-mi spui din nou pe nume, dar pe alt ton, surîde ea, apoi surîsul i se umbrește și colțul gurii se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
în rîs: Ce-mi spui seamănă a provocare, Cristina... Dacă te iau de mînă și te duc înapoi, în cameră, ai să repeți? o întreb, apropiind-o de pieptul meu, pînă îi simt atingerea sînilor. Am să repet, Mihai, îmi șoptește ea, retrăgîndu-se un pas, semănînd iarăși, pentru o clipă, cu poza de pe cartea de debut, dar am să repet acasă, în singurătatea gîndurilor mele. E mai cinstit, mai frumos și mai bine așa... Mă prinde de mînă și mă duce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
simt mai bine viscolul, cu obrajii îmbujorați de fulgii reci topiți pe el. Haideți! îmi strigă Don Șef. Intrăm în pavilionul administrativ, ne scuturăm de zăpadă și ne îndreptăm spre sala de consiliu, aflată la parter. Să fiți calm! îmi șoptește Don Șef cînd ajungem lîngă ușă. Vreți un calmant? mă întreabă, arătîndu-mi cutiuța cu pastile, din care a luat una și a înghițit-o. Nu, mulțumesc! Aș prefera niște zaruri, să le arunc, să vedem cui rămîne pînă la urmă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
și să chemați paza combinatului să mă ridice!... Mihai! strigă Tamara, izbucnind în sus de pe scaun, amenințîndu-mă cîteva secunde, zece-douăzeci, cu mîna întinsă și degetul arătător spre ochii mei, apoi, stăpînindu-și furia, își lasă mîna încet în jos și-mi șoptește: Știi prea bine că nu asta am vrut să-ți spun... Mă privește fix, în timp ce ochii ei devin rotunzi, iar buza de jos începe să-i tremure ușor. Îmi pare rău, dar azi nu sînt dispus să ghicesc ce-ați

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Îi mulțumesc tehnicienei că mi-a permis să dau telefon și ies. Pe culoar, în fața mea, Brîndușa și Tamara merg spre scara centrală a pavilionului administrativ. Cînd încep să urce primele trepte, Brîndușa mă observă și-i face semn Tamarei, șoptindu-i: "o clipă!", apoi se întoarce spre mine. Tovarășe fizician, mi se adresează Brîndușa cînd ajung la un pas de ea, accentuînd din nou pe cuvîntul "fizician", de data asta ți se înfundă... Mai fac un pas, ajung chiar în fața

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Sînt necioplit. În schimb, arăt eu cu privirea spre ea, stăpînindu-mă să nu sar peste balustradă și s-o iau în pumni, dumneavoastră sînteți dăltuită bine. Vai de ciocanul care a lovit în marmura asta! Să-ți fie rușine! îmi șoptește Brîndușa. Nu mi-e și nici n-o să-mi fie. Eu n-am făcut niciodată ceva atît de urît, pentru care să-mi fie rușine. Brîndușa pufnește furioasă și urcă spre palierul de la etajul întîi, urmată îndeaproape de Tamara. Eu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
termine ședința, să știți că și-a asumat altcineva răspunderea, că voi v-ați și întors în birouri faimoasele voastre culise! Ușa din dos cu scara de serviciu a socialismului!... exclam eu furios, apoi întind gîtul spre ea și-i șoptesc: Oi fi eu un bădăran, oi fi eu un simplu pion, dar în spectacolul vieții stau pe scenă, joc la vedere, nu în culise... Asta am învățat stînd la mansarda unui bloc vreo șapte-opt luni, cu o femeie depre care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Ajun ar fi fost într-adevăr un alb curat, nu șiroaie de zăpadă topită... Hm!... surîde scurt și trist Tamara, prostia vieții mele, făcută într-o clipă de rătăcire... Ai să regreți pentru tot ce mi-ai spus acum! îmi șoptește, aruncîndu-mi o privire plină de ură, apoi pleacă. În urma ei, ușa metalică se închide încet. Apăs pe butonul etajului opt, unde cobor în grabă, mă uit la ceas e cinci fără cîteva minute -, pornesc pe culoar, bat de două ori

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
zece ore, instalația va funcționa normal. Taman bine mîine în zori! exclam eu. Nu-i altă soluție, Mihai, clatină Vlad din cap. N-o știm noi!!! urlu eu, plimbîndu-mă prin fața pupitrului de comandă. Trebuie să existe și alte soluții, îi șoptesc, continuînd să mă plimb, lovindu-mă cu pumnul drept în palma stîngă. Și totuși, îi spun lui Vlad, oprindu-mă în fața lui, să ne gîndim, poate... Încearcă să te gîndești și tu, poate-ți vine vreo idee. Degeaba, surîde Vlad

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
celălalt braț și o apropie cu violență, sărutînd-o lung. Ah, fir-aș al dracului! exclamă el, dezlipindu-se de fată, eliberînd-o. Tot mă botez eu într-o zi... În chiuvetă mă botez și tot mă botez! Să-ți fie rușine! îi șoptește fata, plecîndu-se să-și ia dosarul, dar Vlad face o mișcare iute, ia dosarul și se retrage. Anulezi amenda? întreabă Vlad, sugerînd că nu-i dă dosarul. Nu! răspunde fata. Ușa de la intrare e trîntită, iar cînd întorc privirea îl

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
că n-am vreme! strigă el din ușă. Ce fac cu chitanța? mă întreabă fata. Scot două sute din portmoneu și i le întind. Fata rupe chitanța și mi-o pune în mînă. Am să mă rog pentru tine, frate! îmi șoptește fata, apoi se întoarce și iese după Cornea. Urc la pupitru, scuip pe spatele chitanței și o lipesc în mijlocul tabloului de comandă, deasupra schemei tehnologice. Nici n-ai pornit, zice Vlad, că au și apărut felicitările. Nu trebuia să-i

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]