11,393 matches
-
stat regaliste condusă de Ioannis Metaxas, regele George al II-lea a fost forțat să plece în exil, iar Venizelos s-a reîntors în țară, devenind premier pentru un nou mandat. În 1924 însă, după o serie de neînțelegeri cu aliații săi, Venizelos a părăsit țara în 1924. În perioada când nu a fost implicat în conducerea guvernului, Venizelos a reușit o traducere completă a operei lui Tucidide din limba greacă veche în limba greacă modernă. Traducerea și o parte a
Eleftherios Venizelos () [Corola-website/Science/321041_a_322370]
-
pe musulmanii turci. Noul lor obiectiv era cel de a scăpa țara de slavii estici și de comunism. În Croația au fost înființate circa 24 de lagăre de concentrare, dintre care cele mai violent a fost cel de la Jasenovac, unde aliații au estimat că au fost uciși 750.000 de sârbi, evrei și romi. Pavelić nu-i considera pe croați a fi estici sau slavi, ci mai degrabă de origine gotică occidentală. Partidul avea să utilizeze această idee mai târziu, pentru
Ante Pavelić () [Corola-website/Science/321101_a_322430]
-
plecat în America de Sud. Sosind în Argentina cu ajutorul rețelelor de refugiu ale naziștilor, a devenit consilier pe probleme de securitate al lui Juan Perón. Perón a emis 34.000 de vize croaților, inclusiv celor ce colaboraseră cu naziștii și fugiseră de Aliați. La 10 aprilie 1957, la a 16-a aniversare a înființării Statului Independent al Croației, Pavelić a fost împușcat și grav rănit de un atacator necunoscut la Buenos Aires. Atentatul a fost atribuit serviciilor secrete iugoslave. Deși un glonț i-a
Ante Pavelić () [Corola-website/Science/321101_a_322430]
-
forțelor olandeze conduse de prințul George de Hessa-Darmstadt, în numele arhiducelui Carol. În urma bătăliei de la Blenheim, Marlborough și Eugen s-au despărțit din nou, primul plecând în Țările de Jos, iar al doilea în Italia. În 1705, nici francezii și nici aliații nu au făcut vreun progres pe niciun teatru de război. Deși tentativa lui Marlborough de invadare a Franței de-a lungul râului Moselle nu s-a concretizat, și deși a reușit să-l prindă pe picior greșit pe Villeroi și
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
dus simultan în Europa de Nord. O armată suedeză condusă de Carol al XII-lea a sosit în Saxonia, unde îl urmărise pe prințul elector August al II-lea și îl obligase să renunțe la revendicarea tronului Poloniei. Atât francezii, cât și aliații au trimis emisari în tabăra lui Carol, iar francezii sperau să-l încurajeze să își îndrepte armata împotriva împăratului Iosif I, despre Carol considera că-l trădase susținându-l pe August. Carol, căruia îi plăcea să se considere un mare
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
pragul ruinei. Ludovic al XIV-lea a fost obligat să negocieze; el l-a trimis pe ministrul de externe, marchizul de Torcy, să se întâlnească la Haga cu comandanții aliați. Ludovic a acceptat să cedeze Spania și toate teritoriile sale aliaților, cerând doar să păstreze Neapole (în Italia). El era pregătit să dea și bani pentru a ajuta la înlăturarea lui Filip al V-lea din Spania. Aliații au cerut însă niște condiții mai umilitoare: ca Ludovic să folosească armata franceză
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
cu comandanții aliați. Ludovic a acceptat să cedeze Spania și toate teritoriile sale aliaților, cerând doar să păstreze Neapole (în Italia). El era pregătit să dea și bani pentru a ajuta la înlăturarea lui Filip al V-lea din Spania. Aliații au cerut însă niște condiții mai umilitoare: ca Ludovic să folosească armata franceză pentru a-și detrona propriul nepot. Acesta a respins oferta și a ales să continue lupta până la capăt. A făcut un apel la poporul francez, obținând numeroși
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
umilitoare: ca Ludovic să folosească armata franceză pentru a-și detrona propriul nepot. Acesta a respins oferta și a ales să continue lupta până la capăt. A făcut un apel la poporul francez, obținând numeroși noi voluntari pentru armată. În 1709, Aliații au încercat trei invazii ale Franței, dar două au fost foarte mici. O tentativă mai serioasă a fost lansată când Marlborough și Eugen au avansat spre Paris. Ei s-au ciocnit cu francezii conduși de ducele de Villars în bătălia
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
au fost foarte mici. O tentativă mai serioasă a fost lansată când Marlborough și Eugen au avansat spre Paris. Ei s-au ciocnit cu francezii conduși de ducele de Villars în bătălia de la Malplaquet, cea mai sângeroasă a războiului. Deși aliații i-au învins pe francezi, ei au pierdut peste douăzeci de mii de oameni, în comparație cu doar zece mii de francezi. Aliații au capturat orașul Mons dar nu au putut profita de victorie. Bătălia a marcat punctul de cotitură al războiului; deși
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
s-au ciocnit cu francezii conduși de ducele de Villars în bătălia de la Malplaquet, cea mai sângeroasă a războiului. Deși aliații i-au învins pe francezi, ei au pierdut peste douăzeci de mii de oameni, în comparație cu doar zece mii de francezi. Aliații au capturat orașul Mons dar nu au putut profita de victorie. Bătălia a marcat punctul de cotitură al războiului; deși victorioși, aliații nu au putut finaliza invazia, suferind prea multe pierderi. În 1710, aliații au lansat o ultimă campanie în
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
au învins pe francezi, ei au pierdut peste douăzeci de mii de oameni, în comparație cu doar zece mii de francezi. Aliații au capturat orașul Mons dar nu au putut profita de victorie. Bătălia a marcat punctul de cotitură al războiului; deși victorioși, aliații nu au putut finaliza invazia, suferind prea multe pierderi. În 1710, aliații au lansat o ultimă campanie în Spania, dar nu au avansat deloc. O armată condusă de James Stanhope a ajuns la Madrid împreună cu arhiducele Carol, dar a fost
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
oameni, în comparație cu doar zece mii de francezi. Aliații au capturat orașul Mons dar nu au putut profita de victorie. Bătălia a marcat punctul de cotitură al războiului; deși victorioși, aliații nu au putut finaliza invazia, suferind prea multe pierderi. În 1710, aliații au lansat o ultimă campanie în Spania, dar nu au avansat deloc. O armată condusă de James Stanhope a ajuns la Madrid împreună cu arhiducele Carol, dar a fost obligată să capituleze la Brihuega când francezii au primit întăriri din țară
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
cu succes ofensiva. În același timp, trupele franceze ieșeau câștigătoare în Spania, cucerind Barcelona. Marea Britanie și Țările de Jos au încetat lupta împotriva Franței după ce s-a semnat tratatul de la Utrecht în 1713. Barcelona, care susținuse revendicarea arhiducelui și a aliaților în 1705, a capitulat în fața armatei Bourbonilor la 11 septembrie 1714 în urma unui lung asediu, punând capăt prezenței aliaților în Spania. Ostilitățile între Franța și Austria au continuat până în 1714, când au fost ratificate tratatele de la Rastatt și Baden, punând
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
au încetat lupta împotriva Franței după ce s-a semnat tratatul de la Utrecht în 1713. Barcelona, care susținuse revendicarea arhiducelui și a aliaților în 1705, a capitulat în fața armatei Bourbonilor la 11 septembrie 1714 în urma unui lung asediu, punând capăt prezenței aliaților în Spania. Ostilitățile între Franța și Austria au continuat până în 1714, când au fost ratificate tratatele de la Rastatt și Baden, punând capăt Războiului Succesiunii Spaniole. Spania a ratificat mai greu tratatele de pace; conflictul ei cu Austria a continuat până în
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
celor francezi și spanioli, fiecare parte atrăgând susținerea triburilor băștinașe, fiind susținuți și de expediții navale din metropole. În sud-est, Provincia Carolina a englezilor a dus o expediție eșuată la St. Augustine în Florida Spaniolă, precum și numeroase raiduri împotriva băștinașilor aliați cu spaniolii, decimând populația acestora. Francezii și spaniolii au răspuns cu o expediție împotriva orașului Charles Town, capitala Carolinei. Acadia și frontiera între Canada Franceză și Provincia Massachusetts Bay (engleză) au fost și ele teatru de luptă. Francezii și aliații
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
aliați cu spaniolii, decimând populația acestora. Francezii și spaniolii au răspuns cu o expediție împotriva orașului Charles Town, capitala Carolinei. Acadia și frontiera între Canada Franceză și Provincia Massachusetts Bay (engleză) au fost și ele teatru de luptă. Francezii și aliații lor autohtoni au atacat în mod repetat comunitățile învecinate din Massachusetts și New Hampshire, dar au evitat conflictul în New York de teamă să nu-i stârnească pe Iroquois, cu care negociaseră pace în 1701. Milițiile din Massachusetts au încercat în
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
să fie creat „Căminul național evreiesc”. În preambulul mandatului se afirma că principalele puteri aliate au căzut de acord asupra faptului că puterea mandatară era responsabilă pentru punerea în practică a Declarației Balfour din 2 noiembrie 1917, adoptată de guvernele Aliaților. Prin sus-numita declarație, britanicii se angajaseră să susțină fondarea în Palestina a unui cămin național pentru evrei. Puterile aliate se angajaseră să se îngrijească de apărarea drepturilor civile și religioase atât a comunităților evreiești cât și a celor neevreiești din
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
-lea. Mandatele aveau să înceteze când teritoriile sub mandat erau capabile să se autoguverneze. Atunci când Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale în timpul Primului Război Mondial (aprilie 1915), liniile de comunicație britanice cu India prin Canalul Suez, dar și alte interese ale Aliaților, au fost amenințate. Ca răspuns la o serie de inițiative franceze, Regatul Unit a înființat Comitetul De Bunsen în 1915. Această comisie a identificat natura intereselor britanice în Turcia și Asia în cazul victoriei în război. Comitetul a luat în
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
formarea Legiunii Evreiești, care a participat în mod nemijlocit la aceste operații militare. Britanicii consideraseră că prin formarea acestei formațiuni militare vor încuraja evreii din alte țări, inclusiv pe cei din Rusia, să se implice direct în lupte de partea Aliaților. În același timp, ofițerul britanic de informații T. E. Lawrence („Lawrence al Arabiei”) încuraja Revolta arabă condusă de Sheriful din Mecca. Britanicii au reușit să înfrângă trupele otomane în 1917 și au ocupat Palestina și Siria. Aceste regiuni au rămas
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
ocupat „Nord” (Liban), administrat de colonelul francez De Piape, și Teritoriul inamic ocupat „Est”, administrat de șeful statului major al lui emirului hashemit Faisal, generalul Ali Riza el-Riqqabi. În acele momente, generalul Allenby i-a dat asigurări lui Faisal că Aliații urmau să-și respecte angajamentele și vor respecta opțiunile populației locale. În timpul unei întâlniri de la Deauville din 1919, David Lloyd George (Regatul Unit) și Georges Clemenceau (Franța) au definitivat înțelegerile care fuseseră făcute încă din decembrie 1918. Noua înțelegere treceau
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
soldați britanici staționați la răsărit de Iordan au fost retrași, iar regiunea a trecut sub controlul lui Faisal bin Hussein. În timpul Conferinței de Pace de la Paris, premierul britanic Lloyd George i-a spus lui Georges Clemenceau și altor reprezentanți ai Aliaților că angajamentele asumate în corespondența McMahon-Hussein trebuie să fie incluse în mod obligatoriu în tratatul de pace. El a explicat că înțelegerea cu Hussein a stat de fapt la baza Acordului Sykes-Picot, iar francezii nu aveau să poată să se
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
că autoritatea Ligii Națiunilor este strict limitată. Balfour a afirmat că mandatele nu au fost creația Ligii și nu puteau fi modificate de aceasta. El mai adăuga că Liga trebuia să se limiteze la supravegherea punerii în aplicare a deciziile Aliaților și puterilor asociate, iar puterile mandatare trebuiau să fie supravegheate, dar nu controlate, de Ligă. Balfour definea mandatele ca o limitare benevolă a drepturilor de administrare a teritoriilor cucerite. Principalele puteri aliate au avut fiecare în parte o contribuție la
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
sub control britanic, iar grosul teritoriului Palestinei denumit „zona brună”, inclusiv Ierusalimul, Haifa și Acra. urma să fie un condominium anglo-francez, „o administrație internațională, forma acesteia urmând să fie decisă mai târziu, după consultarea Rusiei și mai apoi a altor aliați, precum și a reprezentanților Sharifului din Mecca”. Acest acord prevedea că Organizația sionistă trebuia să asigure semnarea unei înțelegeri cu Sheriful din Mecca, care să respecte prevederile Acordului Faisal-Weizmann. La Conferința de pace din 1919, emirul Faisal, vorbind în numele regelui Hussein
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
fost înaintat către Liga Națiunilor pe 22 iulie 1922. Articolul 25 al Mandatului recunoștea valabilitatea obligațiilor asumate prin acordul McMahon-Hussein. Viitoarea Transiordanie independentă fusese parte a Siriei Otomane. De asemenea, acest teritoriu fusese trecut sub Administrația Teritoriilor Inamice Ocupate de Aliați (Allied Occupied Enemy Territory Administration, OETA). După bătălia de la Maysalun de pe 23 iulie 1920, francezii au îndepărtat nou proclamatul guvern naționalist al lui Hashim al-Atassi și l-au expluzat pe regele Feisal I din Siria. Ministrul britanic de externe, lordul
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
spunea că se recunoaște „legătura istorică a poporului evreu cu Palestina” și „pretenția” îndreptățită a acestuia să i se permită „reconstituirea ei [Palestinei] drept căminul lui național...” Comitetul Palestinei organizat de Foreign Office a recomandat să se omită termenul „pretenție”. Aliații subliniaseră deja legătura istorică a evreilor cu Palestina în cadrul Tratatului de la Sèvres, dar nu recunoșteau acestora niciun drept legal. Opinia Aliaților era aceea că orice urma să se facă pentru poporul evreu, avea să fie bazat pe motive sentimentale. Mai
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]