9,580 matches
-
perfectă dreptate. Nici măcar conducerea sovietică nu acorda o importanță deosebită propriilor propuneri și nu se aștepta realmente ca americanii, britanicii și francezii să-și retragă trupele, lăsând Germania neutră și dezarmată să plutească În derivă În inima continentului. Stalin și succesorii săi erau chiar mulțumiți de prezența militară permanentă a Statelor Unite pe teritoriul german: pentru liderii sovietici din acea generație, prezența soldaților americani În Germania de Vest era cea mai bună pavăză Împotriva revanșismului german. Ei nu ar fi riscat această
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și indirect. Dincolo de patina de fervoare ideologică sau religioasă, politica În Italia postbelică era așadar o luptă pentru a ocupa statul, ajungând la pârghiile patronajului și privilegiilor. Iar În acapararea și manevrarea acestor pârghii, creștin-democrații lui Alcide De Gasperi și succesorii săi au fost inegalabili ca energie și pricepere. În 1953 și apoi În 1958, creștin-democrații au câștigat peste 40% din voturi (abia spre sfârșitul anilor ’70 cota lor a scăzut sub 38%). În coaliții cu partidele mici de centru, ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reformistă și moderată, PSD și-a Înstrăinat elementele radicale ale stângii. S-a creat astfel o arenă extraparlamentară pentru noua generație destabilizatoare de extremiști politici. Liderii politici din Germania de Vest nu aveau de ce să se teamă de ascensiunea unui succesor direct al naziștilor, deoarece orice asemenea partid era interzis explicit prin Constituție. Existau totuși milioane de alegători care fuseseră naziști, Împărțiți Între principalele partide de pe scena politică. Mai exista și un nou grup electoral format de Vertriebene - etnici germani expulzați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
evita apariția unor probleme interne. Până și Eisenhower a fost forțat să declare În ianuarie 1951 că făcuse o greșeală identificând Wehrmachtul cu naziștii: „Soldatul german a luptat cu vitejie și onoare pentru patrie”. Într-o manieră similară, generalul Ridgeway, succesorul lui Eisenhower În funcția de comandant aliat suprem În Europa, le-a cerut În 1953 Înalților comisari aliați să-i achite pe toți ofițerii germani care fuseseră condamnați pentru crime de război pe Frontul de Est. Comportamenul lui Adenauer nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
măsură să o influențeze, așa cum nădăjduiseră cândva liderii britanici. CEE era un condominiu franco-german În care Bonnul sponsoriza Comunitatea, iar Parisul Îi dicta politica. Dorința nemților de a face parte din Comunitatea Europeană a fost plătită scump, Însă Adenauer și succesorii săi au suportat acest preț decenii la rând fără să se plângă, preferând alianța franceză surprizei britanice. Între timp, francezii „europenizaseră” subvențiile și compensațiile lor agricole, fără să cedeze Însă În ceea ce privește suveranitatea. Aceasta a fost o preocupare majoră În strategia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
creeze cu timpul o mentalitate europeană Îngustă, cu implicații Îngrijorătoare pentru viitor. Moartea lui Iosif Stalin În martie 1953 a precipitat lupta pentru putere Între câțiva moștenitori nervoși. La Început, se părea că Lavrenti Beria, șeful poliției secrete, va fi succesorul unic al dictatorului. Exact din acest motiv, tovarășii săi au pus la cale asasinarea lui În luna iulie a aceluiași an și, după un scurt ocol pe la Gheorghi Malenkov, două luni mai târziu Nikita Hrușciov a fost confirmat În funcția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fi mușcat momeala. În anii ’30, viitorul prim-ministru laburist Clement Attlee identificase cu precizie maladia economică a Marii Britanii drept o problemă de subinvestiții, lipsă de inovație, imobilitate a muncii și mediocritate managerială. Dar, odată ajuns În funcție, el și succesorii lui au părut incapabili să facă ceva pentru a opri declinul. În timp ce industria germană moștenise toate avantajele schimbărilor aduse de nazism și de război, industriile tradiționale și necompetitive ale Marii Britanii moșteniseră stagnarea și o profundă teamă de schimbare. Industria textilă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statului asistențial -, problema era una reală și, după cum realizau cei mai subtili dintre liderii catolici, nu putea fi rezolvată prin simplul apel la autoritate și tradiție sau suprimată, ca la sfârșitul anilor ’40, prin invocarea anticomunismului. La moartea lui Pacelli, succesorul său, Ioan al XXIII-lea, a convocat un nou Conciliu Vatican pentru a depăși aceste dificultăți și pentru a moderniza atitudinea și practicile Bisericii. Vatican II, cum i s-a spus, s-a reunit la 11 octombrie 1962. Lucrările sale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
când de Gaulle, revenit la putere, l-a numit pe André Malraux ministru al Culturii. Statul francez jucase multă vreme un rol de mecena. Dar Malraux concepea această misiune Într-un mod cu totul nou. Prin tradiție, curtea regală și succesorii ei republicani și-au exercitat puterea și și-au deschis băierile pungii pentru a atrage arta și artiștii la Paris (sau Versailles), semănând seceta culturală În restul țării. Acum, guvernul voia să cheltuie bani pentru a duce artiști și spectacole
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
conservator, a observat că „este o pată pe obrazul democrației noastre, care nu poate exista fără o presă liberă - fără libertatea neîngrădită a presei”. Apoi, patru ani mai târziu, În decembrie 1966, creștin-democrații aflați la putere l-au ales ca succesor al cancelarului Ludwig Erhard pe fostul nazist Kurt-Georg Kiesinger. Noul cancelar fusese membru plenar al partidului timp de doisprezece ani, iar numirea lui a fost pentru mulți dovada clară că regimul prezent era de un cinism nerușinat. Dacă șeful guvernului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Fraktion (RAF: Facțiunea Armata Roșie), al cărei scop era să distrugă regimul federal prin forță. Acronimul RAF a fost ales intenționat: așa cum aviația britanică* atacase Germania nazistă de sus, grupul Baader-Meinhof, cum i se spunea colocvial, avea să răpună regimul succesor ciuruindu-l de jos. Între 1970 și 1978, RAF și vlăstarele ei au adoptat o strategie a terorii deliberat arbitrare, asasinând militari, polițiști și oameni de afaceri, atacând bănci și răpind politicieni cunoscuți. Pe lângă cei 28 de oameni uciși și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o conferință de presă, președintele Georges Pompidou a admis că legea franceză nu ținea pasul cu evoluția opiniei publice. Nici nu avea de ales: În perioada 1972-1973, peste 35.000 de franțuzoaice au făcut Întreruperi de sarcină legale În Anglia. Succesorul lui Pompidou, Valéry Giscard d’Estaing, i-a cerut ministrului Sănătății, Simone Veil, să propună parlamentului un amendament la vechea lege: pe 17 ianuarie 1975, Adunarea Națională franceză a legalizat avortul În primele zece săptămâni de sarcină. Exemplul francez a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Economică Europeană și NATO, trebuie să nu recunoască cu nici un preț Republica Democrată Germană (RDG). Pretinzând că RFG era singurul stat care reprezenta Germania, Adenauer a refuzat să recunoască și statele care aveau relații diplomatice cu RDG, cu excepția Uniunii Sovietice. Succesorul lui, Ludwig Erhard, deschisese misiuni comerciale la București, Sofia, Varșovia și Budapesta, dar prima Încălcare reală a regulii s-a produs abia În 1967, când, la sugestia lui Brandt, regimul de la Bonn a stabilit relații diplomatice cu România și, un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În mare parte pe experiența lui ca primar al Berlinului de Vest. Nu Întâmplător cei mai entuziaști susținători ai Ostpolitik În toate formele ei erau foști primari ai Berlinului: Brandt, Richard von Weizsäcker, viitorul președinte al federației, și Hans-Jochen Vogel, succesorul lui Brandt la conducerea SPD. Acestor oameni le era clar că Aliații vestici nu-și vor asuma riscuri inutile pentru a surmonta divizarea Europei - idee reconfirmată când Occidentul a urmărit cu mâinile În sân invadarea Cehoslovaciei de către membrii Tratatului de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu numai În RFG: În timpul unei călătorii din 1970 la Erfurt (prima vizită În RDG a unui lider vest-german), Brandt a fost Întâmpinat de mulțimi frenetice. După ce Brandt a fost nevoit să demisioneze În 1974 În urma unui scandal de spionaj, succesorii lui În funcția de cancelar - socialistul Helmut Schmidt și creștin-democratul Helmut Kohl - nu s-au abătut niciodată de la linia generală a Ostpolitik, pe care au urmat-o nu numai În diplomația publică, ci prin multiple legături cu RDG, oficiale și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
puțin flexibilă. Nemții i-au liniștit pe francezi cu promisiunea că vor ancora și mai ferm Republica Federală În instituțiile occidentale (așa cum, două decenii mai târziu, după unificarea țării, angajamentul Germaniei față de o monedă europeană unică i-a Îmbunat pe succesorii lui Pompidou); la Paris și la Washington Însă, comentariile ministrului de Finanțe Helmut Schmidt (În 1973) - despre o „lume În schimbare” În care „categoriile tradiționale de Est și Vest” deveneau irelevante - nu au fost uitate prea curând. Al doilea public
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și indivizi care cereau „doar” ca guvernele să respecte litera acordului respectiv și - așa cum impunea Actul Final - să-și „Îndeplinească obligațiile stipulate În declarațiile și acordurile internaționale din domeniu”. Brejnev nu se Înșelase când contase pe Henry Kissinger și pe succesorii lui realiști pentru a respecta clauzele de neintervenție de la Helsinki; dar nu-i trecuse prin cap (nici lui Kissinger) că alții ar putea lua la fel de În serios paragrafele utopice care urmau 10. Pe termen scurt, șefii sovietici și tovarășii lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
portugheze era costisitoare, sângeroasă și din ce În ce mai disperată - forțele armate o știau mai bine decât oricine. și nu era singurul lor motiv de frustrare. Vrând să-și consolideze puterea și să distragă atenția de la problemele externe ale Portugaliei, Marcello Caetano (uns succesor al lui Salazar) facilitase creditele, contractase Împrumuturi externe masive și stimulase fluxul importurilor. În anii 1970-1973, susținută și de banii repatriați de lucrătorii portughezi din străinătate, țara a traversat chiar o scurtă perioadă de Înflorire a consumului. Dar la puțin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politice erau suprimate, iar partidele politice independente, interzise. Până În 1967, țara nu a avut nici măcar o Constituție, iar puținele drepturi și proceduri respectate erau praf În ochii țărilor occidentale. Dictatorul, care era oficial „regent” al monarhiei suspendate, Îl desemnase ca succesor pe tânărul Juan Carlos (nepot al ultimului rege spaniol), dar pentru cei mai mulți observatori monarhia juca un rol insignifiant În treburile Spaniei. Chiar și Biserica, o prezență majoră În viața cotidiană a spaniolilor, avea doar un rol limitat În politică. Deși
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost paralizată de un val de greve. La alegerile pe care le-a organizat pentru a decide „cine conduce țara”, Heath a pierdut la limită În fața lui Harold Wilson, care a declinat prudent postul-cheie. Abia sub guvernul laburist condus de succesorul lui Wilson, James Callaghan, Între 1976 și 1979, a Început să se contureze o nouă politică. Mânați de disperare și de condițiile acordului cu FMI, Callaghan și ministrul său de Externe (redutabilul Denis Healey) au Început să renunțe la axiomele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Marea Britanie a apărut o piață mult mai vastă de bunuri, servicii și, În cele din urmă, locuri de muncă. Opțiunile erau mai numeroase și (deși acest lucru a apărut mai greu și a rămas imperfect) competiția prețurilor mai mare. Când succesorul ei, John Major, nu a inclus Marea Britanie În „capitolul social” al tratatului Uniunii Europene, Jacques Delors l-a acuzat că transformase țara Într-un „paradis pentru investițiile străine”: vină pe care thatcheriții o mărturiseau cu plăcere. Ca economie, așadar, Marea Britanie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politicii. Strategiile ei, adesea concepute Într-un timp record, erau mai puțin importante decât obiectivele; iar acestea țineau, la rândul lor, de stilul ei personal. Thatcherismul era un mod de guvernare, mai mult decât un set de măsuri. Nefericiții ei succesori conservatori, naufragiați În peisajul pustiit al post-thatcherismului, nu aveau idei, nu aveau obiective - și nu aveau stil6. Dacă Margaret Thatcher a distrus Partidul Conservator, ei i se datorează În schimb salvarea și renașterea Partidului Laburist. Bineînțeles, pe termen scurt, ea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Comunitate Europeană, dând mitul ratat al socialismului pe fabula de succes despre „Europa”. Dar, așa cum vom vedea, ei aveau priorități mai arzătoare. Est-germanii aveau și ei preocupările lor. Unul dintre paradoxurile Ostpolitik, așa cum era ea practicată de Brandt și de succesorii lui, era faptul că, transferând mari cantități de valută forte spre Germania de Est și copleșind RDG cu aprecierea, atenția și sprijinul lor, oficialii vest-germani anulau involuntar orice șansă de schimbare internă, inclusiv reforma economiei industriale a Germaniei de Est
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sa de preot și prelat sub comunism. Deși cunoscut ca „papă al ideilor”, deschis pentru schimburi intelectuale și dezbateri savante, nu va face compromisuri cu dușmanii Bisericii. Ca și cardinalului Joseph Ratzinger, puternicul șef al Congregației pentru Doctrina Credinței (și succesorul său În funcția papală), lui Karol Wojty³a Îi pierise entuziasmul reformator inițial sub șocul extrem al reformelor lui Ioan al XXIII-lea. Când a fost ales, el era deja un conservator - atât administrativ, cât și doctrinal. Originea poloneză și o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
garnizoane americane. Cea mai puternică opoziție s-a Înregistrat În Germania de Vest, unde cancelarul social-democrat Helmut Schmidt a fost forțat să demisioneze după ce aripa de stânga a propriului partid a votat Împotriva noilor rachete - aprobate și instalate ulterior de succesorul său creștin-democrat, Helmut Kohl6. Mirajul unei zone denuclearizate și neutre În centrul Europei Îi atrăgea Încă pe mulți germani, iar la apelurile oficiale din RDG Împotriva armelor nucleare și-au adăugat vocile ecologiști și social-democrați proeminenți din RFG. În octombrie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]