1,026 matches
-
lacrimi și la o neclintire care, chiar dacă nu aș fi aflat lacrimi la liturghie sau la liturghii etc., mi se părea de ajuns ca, în timp de tulburare și ispită, acel sentiment să rămân neclintit. Cu aceste gânduri, mergând și înveșmântându-mă șpentru liturghieț, am crescut în creștere, și aceasta mi s-a părut o confirmare, chiar dacă nu am primit consolații în această privință. Mi s-a părut că faptul lui Isus de a Se arăta sau a Se face simțit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
o căldură și de mult har, chiar dacă, în ceea ce mă privește, în ciuda unor piedici pe care le simțeam din partea altora, mă trăgeam cu ușurință deoparte, fără a cere sau căuta confirmare, ci dorind împăcare cu cele trei Persoane dumnezeiești; apoi, înveșmântat pentru a spune liturghia, neștiind cui să mă încredințez sau cu cine să încep, mi-a venit în minte, în timp ce Isus mi se oferă: „Doresc să merg înainte”, și cu aceasta să încep mărturisirea, confiteor Deo4, cum spunea Isus în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
de strălucitoare și dulce, încât această vizită și iubire îmi apăreau distinse și nemaiîntâlnite printre celelalte. Apoi, am intrat în capelă, cu evlavie reînnoită și cu lacrimi care sfârșeau în Preasfânta Treime; la fel, la altar, și, după ce m-am înveșmântat, m-am acoperit de un mult mai mare belșug de lacrimi, sughițuri și iubire foarte puternică, toate din iubire pentru Preasfânta Treime. Dorind să încep liturghia, atingeri deosebit de puternice și deosebită evlavie față de Preasfânta Treime. După ce am început, multă evlavie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
sfârșeau în Preasfânta Treime. A PREASFINTEI TREIMI 34. Joi ș6 martieț - La rugăciunea obișnuită, fără a trudi să aflu evlavie, dar având-o din plin și crescând, fiind prea suavă și cu o limpezime împletită în culoare. După ce m-am înveșmântat, o înnoită evlavie și chemare spre aceasta, sfârșind în Preasfânta Treime. La rugăciunea pregătitoare m-am apropiat mai mult de Preasfânta Treime, cu o mai mare liniște sau seninătate spirituală, fiind mișcat spre mai multă evlavie, ca și spre lacrimi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
tine, lângă tine. De necrezut cum mă pot înșela, din cauza asemănării decorului. Închipuie-ți că mi s a părut, când am ridicat ochii, că sunt la Cr[ușeț], sub umbrar, și că poteca roz-aurie de lângă mine duce la curtea mare, înveșmântată în verde, de pe tărâmul copilăriei mele. Unde ai hotărât să-ți petreci vacanța? De ar fi ca această carte poștală să-ți parvină înainte de plecarea ta și s-o iei în geantă, ca pe un surâs din țara ta și
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mea ușor. Acum nu-mi doresc decât să plec. Să scap de aici. Lumea începe să discute animat și, slavă Cerului, cuvintele pe care le aud se învârt în jurul ideii de „nebună de legat“ și „probabil din gelozie“. O femeie înveșmântată în Prada din cap până-n picioare spune chiar „Să știți că și la nunta mea s-a întâmplat exact la fel...“ O, Doamne, acum Elinor și Robyn se apropie de mine una lângă alta, ca două regine din Alice în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
după foaia matricolă). Nu se știe exact ce va fi. Deci trebuie să te abați puțin pe la Iași, împreună cu doamna bineînțeles. Ce bine ar fi să ne vedem de Anul Nou! Ce ziceți? Familiei Călin, Sărbători fericite și mulți ani înveșmîntați în izbînzi, familia Drăgan Autograful fiică-mi (absolut autentic), la 5 ani și 8 luni[:] LĂCRĂMIOARA ELENA DRĂGAN. P.S. Aștept un răspuns grabnic. Promisesem odată niște scrisori inedite de la Jean Bart către Ibrăileanu. Te-ar mai interesa? </citation> (12) <citation
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
și după miezul nopții trezeau brusc pe recruții adormiți și-i luau la bătaie cu centurile fără a fi recunoscuți. La ora stingerii ordon adunarea batalionului pentru a face cunoscute dispozițiile superioare pentru ziua jurământului și în final cer „Doamnei” înveșmântată cu cearșafuri să coboare, că o voi aștepta bucuros etc. În acea noapte am trecut din dormitor în dormitor și către orele 3-4 am surprins ceva mișcare în alb care a dispărut până la sosirea mea. Nu mi-aș fi adus
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII by ALEXANDRU MÂNĂSTIREANU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/560_a_1263]
-
lucrării și data de 20 decembrie 1951 ca finalizare. Achit integral costul, meșterul lucrează spornic și totul e gata conform înțelegerii. Prin această lucrare schimbasem oarecum aspectul exterior al școlii, care parcă râdea în soare cu noua haină ce o înveșmânta! Sărbători de iarnă decente, cu mulțumirea că procesul de învățare din școală era mult mai ușor ca în anul anterior și mult mai spornic! Amândoi cei doi învățători ai școlii ne simțeam în adevărata postură de educatori iubiți și respectați
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII by ALEXANDRU MÂNĂSTIREANU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/560_a_1263]
-
mă dau Devin bogate și mă cheltuiesc.” Știam că va muri, dar, în buzunarele veșnic sparte ale sinelui, îndesasem bine gândul că asta se va întâmpla „mai încolo”, mai târziu, altădată... Mă descumpănea această dorință imperativă de a trece Dincolo înveșmântată în hainele unui personaj pe care îl întruchipase cu frenetică desăvârșire (Babakina din IVANOV de Cehov), ca un ultim refugiu, ca un refuz încăpățânat al decesului banal sau, poate, ca o definitivă acceptare a adevăratei sale condiții umane. Am refăcut
Uimiri ?i introspec?ii by Ada G?r?oman-Suhar () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83170_a_84495]
-
de șuvoiul comun al timpului, un mediu total diferit de lumea spațială, pe care nu numai omul, dar și maimuțele, și fluturii o pot percepe. În acea clipă, am devenit extrem de conștient că ființa de douăzeci și șapte de ani, Înveșmântată În alb și roz, care mă ținea de mâna stângă, era mama și că ființa de treizeci și trei de ani, Înveșmântată Într-un alb necruțător și În auriu, care mă ținea de mâna dreaptă, era tata. În timp ce ei Înaintau cu pas
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
și fluturii o pot percepe. În acea clipă, am devenit extrem de conștient că ființa de douăzeci și șapte de ani, Înveșmântată În alb și roz, care mă ținea de mâna stângă, era mama și că ființa de treizeci și trei de ani, Înveșmântată Într-un alb necruțător și În auriu, care mă ținea de mâna dreaptă, era tata. În timp ce ei Înaintau cu pas regulat, eu pășeam țanțoș Între ei, apoi alergam și iarăși pășeam țanțoș, din strop de soare În strop de soare
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Întrebat-o pe mama despre ce vorbeau preotul și diaconul; ea mi-a răspuns În șoaptă, În engleză, că spuneau să ne iubim unii pe alții, dar eu am Înțeles că a vrut să spună că cele două personaje nemaipomenite, Înveșmântate În mantii strălucitoare sub formă de conuri, Își spuneau unul altuia că vor rămâne veșnic buni prieteni). De la Frankfurt am plecat la Berlin, unde am sosit pe viscol și În dimineața următoare am luat nord-expresul care sosea În mare viteză
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
luat prin surprindere, mângâindu-mă pe obraz ca o manifestare spontană de afecțiune. Îmi reamintesc toate ticurile ei când mă gândesc la acele mâini. Obiceiul de a decoji creioanele, În loc să le ascută, ținând vârfurile spre sânii ei imenși și sterpi, Înveșmântați În lână verde. Felul În care Își introducea degetul mic În ureche și-l făcea să vibreze foarte rapid. Ritualul oficiat ori de câte ori Îmi dădea un caiet nou. Întotdeauna gâfâia un pic, cu gura Întredeschisă, emițând Într-o succesiune rapidă o
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
insuficientă. Înainte ca gazda noastră să apuce să se simtă jignită, tata a expediat Înapoi coșnița cu merinde, Însoțită de un scurt bilet care probabil că a nedumerit-o pe bătrâna doamnă bine intenționată, așa cum o nedumereau majoritatea gesturilor lui. Înveșmântată Într-un halat de mătase ce-i flutura În jur și purtând mănuși ajurate, mai degrabă obiect de epocă, decât o persoană vie, bunica și-a petrecut aproape toată viața pe o canapea, făcându-și vânt cu un evantai din
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
pe jumătate sfărâmat, acoperindu-și sânii cu brațele Încrucișate, pentru a se feri de vântul dinspre răsărit, În timp ce scotea limba provocator spre urmăritorii ei. Cealaltă imagine aparține unei sâmbete din vacanța de Crăciun a anului 1916. Priveam de pe peronul tăcut, Înveșmântat În zăpadă, al micii gări Siverski de pe traseul trenului de Varșovia (era cea mai apropiată de moșia noastră) un crâng argintiu din depărtare care devenea plumburiu sub cerul serii și așteptam să apară dâra de fum violet-Închis a trenului ce
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
deținea ilegal arme de foc era executată pe loc. Soarta ne-a tratat cu blândețe; nu s-a Întâmplat altceva mai grav decât șocul pe care l-am suferit În miezul unei nopți de ianuarie, când o siluetă de tâlhar Înveșmântată În piele și blană, s-a furișat printre noi - dar s-a dovedit a fi doar fostul nostru șofer, Țiganov, care nu pregetase să facă tot drumul de la St. Petersburg, pe tampoane și În vagoane de marfă, prin imensa pustietate
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
provocată de cucerirea câtorva orașe de către Albi, a readus, Într-o versiune vulgarizată, bucuriile anilor de pace. Localurile făceau afaceri minunate. Toate genurile de teatru prosperau. Într-o dimineață, pe un drum de munte, am Întâlnit brusc un bizar cavaler, Înveșmântat Într-un costum cerchez, cu fața transpirată, Încordată, vopsită Într-un galben straniu. Își tot smucea furios calul care, fără să-l bage În seamă, o pornise În jos pe o cărare abruptă, cu un pas ciudat de hotărât, ca
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
planează acvila bicefală încoronată, stema heraldică a Bizanțului de odinioară. Haricleea, te rog... vreau liniște, șoptește Maria (în grecește). Doamna Maria stă la o măsuță florentină, cu ochii plecați pe o carte; ochii mari, încremeniți, o trădează nu citește. E înveșmântată într-o rochie neagră, lungă, închisă la gât; părul e adunat, strâns într-un coc greu. Puțin mai încolo, pe o băncuță, o tânără vestală înveșmântată în alb, coborâtă parcă de pe o antică amforă, ciupește corzile unei harfe, cântă în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu ochii plecați pe o carte; ochii mari, încremeniți, o trădează nu citește. E înveșmântată într-o rochie neagră, lungă, închisă la gât; părul e adunat, strâns într-un coc greu. Puțin mai încolo, pe o băncuță, o tânără vestală înveșmântată în alb, coborâtă parcă de pe o antică amforă, ciupește corzile unei harfe, cântă în surdină un vechi și nostalgic cântec grecesc. O dimineață friguroasă de februarie, în iatacul Doamnei Maria... Maria ridică ochii, privește în gol. Ascultă tânguitul cântului, al
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ochi. Maria! Hai să uităm! Sunt prea dureroase. Să ne facem că am uitat. Gata?! Maria, cu ochii pierduți în gol, vede, aude aievea: -... Mii și mii orașul tot, femei, copii, bătrâni, toți cei ce nu încăpusem în Sfânta Sofia, înveșmântați în negru, ca de înmormântare, cu lumânări aprinse, cu prapure, cu moaștele făcătoare de minuni ale Sfintei Fecioare din Blacherne ocrotitoarea orașului am îngenuncheat în piață. Ne rugam, ne prosternam cu fruntea în țărână, strigam și plângeam în hohote cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Bosforului cu bolovanul de gât. Eu cu verii noștri, Manuil și Alexis, de care eram îndrăgostită -, ne-am ascuns în ruinele palatului Blacherne, împreună cu șobolanii, înspăimântați și ei; ne-am mirat chiar, crezusem că toți fuseseră mâncați în lungul asediu. Înveșmântați în zdrențe ca cerșetorii, ne-am furișat în noapte, pe străduțe dosnice, fugeam, căutam să ne strecurăm printr-o spărtură a zidului, fugeam cât mai departe de coșmarul ce se chema acum "Stambul". Călcam îngroziți peste cadavre, nu vedeam pământul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Sunt! Da' nu s-arată decât în miez de noapte cu lună plină, când încing hora în jurul lacului, povestește ea cu însuflețire. Ce spui? Da! Zânele-s bune... Sunt și iele, însă. Măcar că-s frumoase, ele sunt rele-foc! Dansează goale înveșmântate în raze de lună...De le vede vreun flăcău, îl smintesc de rămâne năuc pe viață... Ce spui?... se foarte minunează Ștefan. Da!... Din clipa aceea nu mai poate trăi fără ele, aleargă bezmetic ziua și noaptea, le caută, le
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mine descântat, De Hristos binecuvântat." Voichița îl privește lung, lung, să-i ia chipul ca pe-o icoană. Îl vede tulbure prin păinjenișul ochilor scăldați în lacrimi... Dar ei n-au băgat de seamă că, de un timp, Doamna Maria, înveșmântată în negru, așteaptă în cadrul ușii de taină... Ștefan ridică pocalul cu vin: Să închinăm pentru dragoste!... Să bem pentru izbândă!... Ma...Maria! se bâlbâie el, pune cupa pe masă, se apropie și o ia de mână. Maria!... Voichița, înmărmurită, se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pași hotărâți, dar pe măsură ce se îndepărtează și se pierde în pusta imensă, fără repere, din care nu pare să fie nici o ieșire, începem să bănuim că totul nu este decât o înscenare perfidă, o comedie sadică. „Celălalt” rămâne cu spatele la noi, înveșmântat într-o mantie amplă care-i maschează mișcările mâinilor. Va trage sau nu? Secundele se preling cu o infernală încetineală, într-un suspans sufocant: încă puțin și prizonierul va ieși din bătaia presupusei arme... Împușcătura răsună parcă după o veșnicie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]