KorAP: Find »[drukola/base=adânc & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...37 38 39 ...315 >

7,862 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187

bubuit. Am tresărit amândoi, ne-am întors spre baia romană. O mână de frunze se mișcau pe suprafața apei într-o spirală lentă. — E ceva viu acolo? Clio încuviință. — Da. — Ce e? — Nu știu, zise ea, privind apa. Ceva din adâncuri, unde e întuneric. Se auzi un alt bubuit. Pe suprafața murdară a apei se iscară valuri mici, lovind marginile placate și mucegăite ale băii. — Ești pregătit? Acum e-acum. Clio mă ținu de brațe și-mi oferi un zâmbet care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
care se leagănă domol. Dar de data asta cunoaște lacul; recunoaște locul drept ceea ce este și, când ești pregătit, aruncă o privire peste marginea bărcii. Apa e limpede și adâncă. Razele frânte ale soarelui decupează fâșii albastre jos, departe, în adâncurile reci și limpezi. Stai liniștit, așteaptă și privește. Nu te clinti. Rămâi absolut nemișcat. Se spune că viața e tenace. Că și numai cu jumătate din șanse sau mai puțin, viața se va dezvolta, va exista și va evolua oriunde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
și galben, am strigat cuvintele, icnind, deposedat din cauza șocului de orice urmă de gândire sau logică. Am strigat și am lovit apa cu picioarele, încercând să apuc întunericul cu mâinile. — Albastru, negru, cenușiu și galben. Albastru... Ceva se năpusti din adâncuri spre suprafață și se izbi de șoldul și coastele mele, aruncându-mă din apă, în sus și pe spate, într-o jerbă de picături, gura mea s-a deschis ca pentru a țipa, dar căile mele respiratorii erau zdrobite și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
Curând vei primi un pachet în care se află un bec, o casetă video și două caiete. E important să deschizi pachetul înăuntrul unei bucle de dictafoane, pentru că citirea informațiilor pe care le conține va crea o miros puternic în adâncul apelor. Becul a fost atent modificat să transmită prin pâlpâiri un text Morse/QWERTY dublu-codificat (revin la asta mai târziu) cu prinzând un fragment din trecutul tău. După cum vei vedea, unul dintre caiete conține încercarea mea de a identifica tipul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
unei amintiri. Poate că e normal ca întrebările să supraviețuiască răspunsurilor lor. Sau poate că răspunsurile nu mor, ci doar se pierd mai ușor, fiind atât de mici și de precise, ca o monedă aruncată de pe puntea unei nave în adâncul mării. În dimineața următoare, în jurul orei patru, am închis într-un târziu caietul cu coduri și grafice. Decodam și descifram textul becului de aproape treisprezece ore neîntrerupte, separând cu atenție fiecare literă de sediment; verificând, clasificând, contextualizând, aducând lucruri de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
kilometrică de țevi ruginite, sparte, care curgeau și pierdeau presiune. Mici râuri, șiroaie de apă răsucindu-se și unduindu-se în întuneric. Sau - ca un submarin pe cale să se scufunde în care pătrunde apa oceanului, jeturi de apă neagră, din adâncuri ce țâșnesc din nituri sărite și fisuri înăuntrul corpului zdrobit, în picaj, al submersibilului. Am încercat să-mi păstrez cumpătul. Am încercat să nu mă gândesc deloc la ludovician. Nu vă... am încercat din nou, mai tare. Nu vă aud

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
oameni n-au mai văzut până atunci. Trec peste profunzimi atât de mari, jos jos jos mai jos, iar unii dintre ei sunt înghițiți. Ceva țâșnește din gândurile lor dinăuntrul propriilor capete, prin actul însuși privirii și-al gândirii - pentru că adâncul albastru se află și acolo, înăuntru, înțelegeți? Și-i înghite. Lăsă ecoul cuvintelor sale să se stingă, cu mâinile tremurând și strângându-și genunchii. Cât mai e până să-mi iau pastilele? Ascultați, am spus, îmi cer scuze că întreb

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
unei persoane întinse într-un sicriu, calmă și înțeleaptă. Înclină ușor din cap, mecanic. — Important acum e să cedezi, zise el, încet. Avea o altă voce, era ceva mult dincolo de cuvintele rostite. Știi adevărul. Știi că ești deja mort. În adâncul tău știi asta. Eric Sanderson a dispărut, a dispărut de mult. La fel și Clio Aames. Totul, tot ce-a fost el acum s-a terminat. Ar trebui să-i abandonezi și corpul. Ar trebui să nu te mai agiți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
iar și iar, buzele murmurau ceva ininteligibil. — Mmm, mm-mmm. Încercam să nu mă gândesc la podea, încercam să nu mă gândesc la suprafața plată și solidă care putea ceda sub mine, și la faptul că puteam să fiu tras în adâncul apelor. — Mmm, mmm-mmmm. O mână mi se așeză pe umăr. Șșș, făcu o voce de fată, aproape în spatele urechii mele. Am înghețat. — Mai fumezi țigările alea mentolate oribile? Nu. Nu, eu... Mă bâlbâiam fără să gândesc. Nu, nu mai... — Ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
radioul mai încet și expiră zgomotos, nu era tocmai un suspin, ci mai degrabă sunetul pe care-l scoate cineva care se apucă de-o treabă grea. Am așteptat. — Ce trebui să ții minte este că istoria se scufundă în adâncuri. Ca un dinozaur într-o groapă de smoală. Comitetul de Explorare a Ne-spațiului ține evidența tuturor celor cu care a avut de-a face și a multora dintre cei cu care n-a avut. Dacă ai aruncat fie și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
un băț îndoit. Am zâmbit. — Ei, cine te-a făcut așa deșteaptă? — Mmm... Gândindu-se la asta, Scout ridică din umeri copilărește. — Poate Dumnezeu? M-am uitat la ea. — Ce? — Uau. — Ce? — Doar uau. — Termină. 19 Istoria se scufundă în adâncuri În lumina lanternelor noastre, spațiul din spatele bibliotecii deveni surprinzător de comun, un cotlon mic de ciment cenușiu, cu o gaură circulară săpată în podea și o scară de fier ducând în jos. — Pe-acolo, zise Scout. O să trebuiască să-ți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
Coridoare de serviciu, tobogane de acces, jgheaburi de inundație, o veche fabrică unde razele lanternelor, în trecere, descoperiră gâturile ruginite ale mașinilor de cusut și tricotat răsturnate și aruncară umbre de jurasic peste pereții de cărămidă - istoria se afundă în adâncuri - și apoi am străbătut parcări subpământene, arhive și pivnițe abandonate, zone de depozitare. Strecurându-ne prin deschizături, cățărându-ne pe molozuri, coborând scări de ciment pe care scria DOAR PENTRU PERSONAL în măruntaiele unor clădiri părăsite și încă-n viață

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-i spune“, am îndemnat lucrul acela absurd, „știu ce ești tu și nu te cred, nu astăzi.“ — Pur și simplu așa simt, am zis cu voce tare. Ea îmi cântări cuvintele. — Pur și simplu așa simți. Adică, o știi în adâncul sufletului. Așa ceva? Încerca să mă ia peste picior, dar o anima prea multă curiozitate, în întrebarea exista o urmă de sinceritate. Simțeam că lucrul acela absurd mă supraveghea încă dintr-un ungher al minții. Da, chiar așa, am spus. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
am plecat de acasă. Îmi pare rău, am spus după câteva clipe. — De ce? Se întorsese, așa încât nu-i puteam vedea fața, și își potrivea curelele rucsacului. — Ce ai făcut? Sală după sală, scară după scară, ne-am croit drum în adâncul bibliotecii; un loc cu becuri vechi, pâlpâitoare, orbitoare, și rafturi întregi de cărți de la începutul secolului, care se ridicau pline de praf și tăcute în rânduri ordonate după un sistem care nu se mai folosea. — Uite. — Ce e? Am pus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
Pot să te întreb ceva? — Sigur. — Ce crezi c-o să se întâmple de fapt cu noi? Mă privi în ochi și am văzut răceala dinlăuntrul ei; plaja pustie, măturată de vânt, peretele dinspre mare bătut în scânduri, zăpada căzând în adâncul unei păduri de copaci goi și negri. Își retrase brațul de pe umerii mei și se aplecă din nou să contemple tavanul. — Vrei să-și spun adevărul? — Da, te rog. — Cred c-o să ne ștergem de pe lume, exact așa cum se șterge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
peticit și deșirat. Era scund și avea probabil șaptezeci de ani. Lumina slabă a unicului bec nu răzbătea prea bine prin bolta lui de păr și asta îți dădea impresia că te uiți la un om care te privește din adâncul unui șifonier. Fața lui, atât cât reușeam să văd din ea, era ridată și maronie ca o minge de bandă elastică, numai că mai activă și înțeleaptă - îmi amintea de un arc din acela mare, care poate coborî singur scările

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
însemna orice. Ceva de genul ăsta, da. — Iisuse. Și nu te-ai gândit că aș fi intrat la bănuieli? Clătină din cap, eschivându-se. — Uite ce-i, nu m-am așteptat să mă ierți pentru treaba asta, dar, da, în adâncul meu am sperat că o vei face dacă vei vrea să știi adevărul. Orice s-ar fi întâmplat, n-am crezut că vei reacționa în felul ăsta. — Cum? Las-o baltă. — Nu, haide, cum să reacționez? — Ca un copil. Un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
murdare pe margine și emanau un miros de fum de țigară și unsoare organică, de pe degete. Am sărit peste o introducere lungă și prolixă și am găsit cuprinsul. Autorul, acest Victor Helstrom, își împărțise peștii insoliți pe categorii. Peștii din adâncul oceanului 4 Peștii din lacurile Scoției și celelalte zone neștiute 184 Peștii preistorici și fosilele lor 347 Peștii minții, cuvintelor și invenției 442 Am frunzărit cartea până la capăt. Primele trei categorii erau pline de desene în cerneală și lungi descrieri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
că ea avea legătură cu Clio Aames. Legătură? Haide, spune-o. Lucrul care insista - haide spune-o - că ea era Clio Aames. Altceva mai aiurea nu puteam gândi sau spune și totuși... și totuși, o parte nefamiliară din mine, din adâncul ființei mele, spunea ar putea fi singura metodă prin care lumea asta frântă să-și afle din nou coerența. Am încuviințat, m-am trezit pe dată, mâna zvâcnindu-mi pe pahar. Somnul dăduse să mă înhațe și eu mă prinsesem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-o într-un ghemotoc păstos de fragmente care se rotesc, prinse și purtate în urma întunecatei, puternicei umbre, înainte să-și piardă avântul și să se destrame. În vreme ce apa se liniștește, rămășițele paginii își încep lenta și ultima coborâre spiralată spre adâncul întunecat. Am clipit, am mijit ochii la valuri, la dâra de hârtie albă dispărând în zare, la pescăruși, la oceanul pustiu. Adormisem? Nu-mi dădeam seama. La bordul lui Orpheus timpul trecea încet, minutele se rostogoleau și se transformau în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
n-a fost. — Tu spui tot felul de lucruri. Își cuibări din nou capul la pieptul meu și am stat așa, tăcuți, câteva minute. — Ți-amintești ieri când ne-am trezit; ai spus ceva foarte stânjenitor cum că știi în adâncul sufletului că este ceva, ceva corect în ceea ce s-a întâmplat între noi? — Mda, am recunoscut. — Și m-ai întrebat dacă și eu simt același lucru. — Mi-amintesc. M-ai făcut pervers. — Mda, păi, asta e. Ce-ncerc să spun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
Iisuse, m-am auzit spunând. Scout - și apoi, sprijinindu-mă de cabina povârnită, încet, cu fața udă de lacrimi: Clio. Doar pârâitul navei Orpheus. Marea calmă furișându-se, revărsându-se încet peste punte în vălurele. Marea trăgând încet barca în adâncul ei, ca și când întregul ocean ar fi fost un gigantic animal unicelular, hrănindu-se cu ce-a mai rămas din lume. Cu toții ne scufundăm în apă și nu mai ieșim niciodată la suprafață. Așa se sfârșește totul. Miau. Miiiau. Un Ian

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2008_a_3333

Era ziua biruinței noastre. Mergeam la paradé, noi pionierii. Noi, viitorul Patriei Sovietice! Boală era ascunsé În trupurile lor că un iepure mort Într-o vizuiné nepopulaté. Vizuinile erau Încépétoare și curate, si razele de soare le luminau pîné În adîncuri. Sandalele ei roșii stéteau la intrare că doué ciupercuțe roșii crescute pe nisipul galben-risipitor al florilor. O luminé greu de explicat lumină degetele ei mici cu unghii albe că petalele de romanițé, desfécute În doué evantaie cu glezné, cu care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2008_a_3333]
adînc În subconștientul dumneavoastré. - Cine ea?, Întrebé Vladimir Ilici speriat. - Ea, plastilină din care sé facem cocosul. - Cu toate cé nu sînt un materialist vulgar, trebuie sé recunosc, Felix Edmundovici, cé plastilină aceasta ar fi putut există, Într-adevér, undeva În adîncurile subconștientului de care vorbiți, atît de mult mi s-a atașat de suflet. - Vreau sé mé refer În continuare și la celelalte cîteva probleme majore, nu puține, Vladimir Ilici, si dumneavoastré știți asta, care frémînté În aceasté perioadé dificilé din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2008_a_3333]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865

Și lividă De aspidă. Degeaba stai lungită pe prispă, Cu trupu-ți de odaliscă. Eu la sânul tău șerpesc Nu mă mai ghemuiesc. Pe buzele tale senzuale N-am să mai cresc nicio floare. Întoarce-te Aspidă, De unde ai venit, Din adâncurile firii, Căci vreau "ca sufletul să-mi vindec" "De durerile iubirii". Aspida ca și Sfinxul. Sfatul îngerului Totul s-a petrecut din cauza Aspidei. Numai îngerii te-ar putea purta pe aripile lor pe deasupra Vasiliscului și a Aspidei. Ferește-te de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]