1,017 matches
-
Iri, București, 1999. Aristotel, Alexandru din Afrodisia, Plotin, Themistius, Averroes, Albert cel Mare, Sf. Toma din Aquino, Siger din Brabant, Despre unitatea intelectului. Fragmente sau tratate, traducere, tabel cronologic, note și postfață de Alexander Baumgarten, Editura Iri, București, 2002. Cultura aristotelică a fost preluată de arabi, prin traducerile siriene, de unde a trecut în Evul Mediu creștin. Lucrările lui sub formă de dialoguri totalizează peste 2.000 de pagini. O clasificare a lucrărilor lui Aristotel a fost realizată de către Andronic din Rhodos
Aristotel () [Corola-website/Science/297816_a_299145]
-
imperial și a devenit cu timpul unul dintre cei mai apropiați consilieri ai împăratului Ioan. În claustrare, Ana și-a dedicat întregul timp studiului filosofiei și al istoriei. Ținea adunări unde erau invitați intelectuali ai vremii, multe fiind dedicate studiilor aristotelice. Geniul Anei și cunoștințele sale sunt evidente în operele sale. Printe altele, cunoștea filosofie, literatură, gramatică, teologie, astronomie, și medicină. Putem presupune luând în considerare erori minore că cita din memorie din Homer și din Biblie scriind opera sa cea
Ana Comnena () [Corola-website/Science/308761_a_310090]
-
Vega a atacat noua estetică de câte ori a avut ocazia, Góngora răspunzând prin satire. În realitate, Lope nu îl ataca atât pe Góngora, cât pe discipolii săi. Pe de altă parte, Lope a trebuit să lupte împotriva disprețului manifestat de preceptiștii aristotelici, precum poeții Cristóbal de Mesa și Cristóbal Suárez de Figueroa, care îi reproșau că formula sa dramatică era contrară unității de acțiune, spațiu și timp. Lope a fost apărat de prietenii săi umaniști, în frunte cu Francisco López de Aguilar
Lope de Vega () [Corola-website/Science/307955_a_309284]
-
care conta cu nume precum Tomás Tamayo de Vargas, Vicente Mariner, Luis Tribaldos de Toledo, Juan Luis de la Cerda, Vicente Espinel și, nu în ultimul rând, Francisco de Quevedo. Încurajat de aceste ajutoare, Lope, deși asediat de criticile culteraniștilor și aristotelicilor, își continuă proiectele epice și dramatice. După ce Góngora publicase opera sa „"Polifemo"”, Lope compune o fabulă mitologică de largă întindere, ce conținea patru poeme : „"La Filomena"” (1621), „"La Andrómeda"” (1621), „"La Circe"” (1624) și „"La rosa blanca"” (1624; „trandafirul alb
Lope de Vega () [Corola-website/Science/307955_a_309284]
-
Observația privind deschiderea lui Carlyle către „celălalt” îl introduce într-o categorie nouă pe atunci, ca fiind un reprezentativ timpuriu al încercării de a crea o punte între Vest și Est. Pentru Carlyle „eroul” era cineva similar cu omul „magnamin” aristotelic - o persoană înfloritoare, în sensul cel mai plin al cuvântului. Cu toate acestea, pentru Carlyle, spre deosebire de Aristotel, lumea era plină de contradicții, cu care eroul trebuia să se confrunte. Toți eroii au defecte. Eroismul lor consta în energia lor creativă
Thomas Carlyle () [Corola-website/Science/308249_a_309578]
-
acum în Uzbekistan) și a murit la Hamadan, în Iran, în august 1037. Era denumit de arabi, „al treilea Aristotel”. A scris peste 300 de lucrări, în parte pierdute. A dezvoltat în mod creator unele dintre elementele înaintate ale gîndirii aristotelice. El afirmă că lumea există dintotdeauna, ca și Dumnezeu, din care ar proveni nu ca o "creație", cum susțineau teologii ci că o "emanație". A afirmat existența unei legături indisolubile între materie și mișcare și a unei "legități" naturale universale
Avicenna () [Corola-website/Science/306979_a_308308]
-
deoarece a fost contemporan cu Lope de Vega, ale cărui formule dramatice, mai îndrăznețe și mai inovatoare, i-au făcut pe impresari să desconsidere comediile cervantine. Operele lui Cervantes urmăreau un scop moralizator, includeau personaje alegorice și se subordonau unității aristotelice de acțiune, timp și spațiu, în timp ce operele lui Lope rupeau această unitate și din punct de vedere moral erau mai lipsite de pudoare, iar versificația era mai variată și mai reușită. Cervantes n-a putut trece niciodată peste acest eșec
Miguel de Cervantes () [Corola-website/Science/307858_a_309187]
-
Referințe externe Articol principal : Organon Scrierile lui Aristotel sunt colectate în șase texte care sunt, în mod colectiv, numite "Organon". În particular, din colecția acelor texte, două, respectiv "Prior Analytics " și " De interpretatione", reprezintă, ceea ce am putea numi, inima tratamentului Aristotelic al judecăților și al inferențelor formale, aceastea constituind partea logică principală a operei lui Aristotel. Asumpția fundamentală a teoriei este că propozițiile sunt compuse din doi termeni - de aici numele "teoria celor doi termeni" sau "logica termenilor" - și că, în
Logica termenilor () [Corola-website/Science/307411_a_308740]
-
diviziuni, Topica, Silogismele categorice și Silogismele Ipotetice). Îndatorat profund lui Boethius, Abélard va folosi textele acestuia în toate interpretările sale asupra lui Aristotel și Porfir. De altfel, se pare că el nici nu avusese contact decât cu cele două lucrări aristotelice menționate, despre restul Organon-ului știind numai prin intermediul lui Boethius. În orice caz, problema pe care și-o pune și aici, ca și în alt text, Logica ingredientibus, este dacă Logica este o parte autonomă a filosofiei sau un simplu
Pierre Abélard () [Corola-website/Science/302704_a_304033]
-
filosofiei și cea a religiei. Punctul de pornire al filosofiei lui Averroes este considerația că psihologia lui Aristotel fusese complet răsturnată de către Avicenna atunci când acesta operase o separație între intelectul activ și intelectul pasiv. Moștenirea averroistă în materie de interpretare aristotelică va consta deci în semnificația acordată acestei doctrine. Predecesorul său, Avicenna, învățase că "Intelectul activ" este universal și separat, în vreme ce "Intelectul posibil" este neseparat și inerent sufletului individual. Averroes, bazându-se pe faptul că Aristotel susține uneori caracterul separat al
Averroes () [Corola-website/Science/302476_a_303805]
-
apoi definitiv la Fustat (actualul Cairo), unde Maimonide va trăi până la sfârșitul vieții sale. În timpul acestor peregrinări, Maimonide continuă să se instruiască, studiază de asemenea medicina, iar în 1159 publică lucrarea "Introducere în calculul calendarului" precum și un comentariu asupra logicei aristotelice. La Fustat, Moise Maimonide devine conducătorul ("Naggid") comunității evreiești și primul rabin al orașului, iar în 1185 este medicul personal al lui Saladin, sultanul Egiptului și Siriei. În ciuda numeroaselor sale obligații în această perioadă, tocmai atunci Maimonide reușește să-și
Moise Maimonide () [Corola-website/Science/299473_a_300802]
-
scrise și orale. Între 1176 și 1190 (sau până în 1200?), lucrează la principala sa operă, "Călăuza șovăielnicilor" sau "Călăuza rătăciților" (în arabă: "Dalalat al-Ha'irin", tradusă apoi în ebraică: "More nevuchim"), în care încearcă să împace iudaismul rabinic cu principiile aristotelice trecute prin filosofia arabă, în care sunt incluse elemente neoplatoniciene. Această carte, care cuprinde concepții asupra naturii lui Dumnezeu și asupra creației lumii, asupra liberului arbitru și a legăturii strânse între bine și rău, a influențat și pe filosofii creștini
Moise Maimonide () [Corola-website/Science/299473_a_300802]
-
Maimonide a murit la 13 decembrie 1204 la Fustat și a fost înmormântat, conform dorinței lui, la Tiberia, Palestina (Eretz Israel). Mormântul său poate fi văzut și astăzi. Marele merit al lui Maimonide este acel de a fi combinat filosofia aristotelică cu o teorie iudaică distinctă asupra preceptelor etice ale Torei. Creativitatea sa a însemnat însă și principalul obstacol în calea acceptării ideilor sale. Într-o religie fondată pe tradiții de nezdruncinat, punctele de vedere ale lui Maimonide au constituit timp
Moise Maimonide () [Corola-website/Science/299473_a_300802]
-
sunt pur intelectuale. Ontologia tomistă are la bază un aristotelism consecvent și este întemeiată pe o ierarhie strictă a ființelor. Preocupat încă din tinerețe de problema clarificării unui vocabular ontologic fundamental, Toma se implică în marea dispută privind interpretarea textelor aristotelice, situându-se, în acest sens, pe traiectoria deschisă de maestrul său Albertus Magnus. Problema unei interpretări corecte a aristotelismului era una cardinală: împreună cu comentariile arabe, aristotelismul era inacceptabil din punct de vedere teologic; pe de altă parte, eliminarea brutală a
Toma de Aquino () [Corola-website/Science/298960_a_300289]
-
termenii de "ens" (pl. "entia", fiindul sau ființa concretă, ființarea determinată în multiplu, cea de-aici) și "essentia" (esența), considerați primordiali în ordinea conceperii lor de către intelect. Este o precizare semnificativă, deoarece ea atrage atenția asupra unei distincții de factură aristotelică, cea între „în ordinea naturii” și „în ordinea cunoașterii”. Ontologia lui Toma este, aici, una în ordinea cunoașterii, de unde necesitatea stabilirii unei succesiuni didactice a expunerii. Miza parcurgerii unei ontologii este înțelegerea temeiului, a fundamentului ființei. Dacă ordinea platonician-augustiniană predilectă
Toma de Aquino () [Corola-website/Science/298960_a_300289]
-
ordinea cunoașterii”. Ontologia lui Toma este, aici, una în ordinea cunoașterii, de unde necesitatea stabilirii unei succesiuni didactice a expunerii. Miza parcurgerii unei ontologii este înțelegerea temeiului, a fundamentului ființei. Dacă ordinea platonician-augustiniană predilectă era una descendentă, începând de la temei, ordinea aristotelică începe în mod consecvent cu întemeiatul. Toma va începe de la fiind. Tot în manieră aristotelică Toma va spune că fiindul are două accepțiuni: „ceea ce se divide în zece categorii”, respectiv „tot ceea ce poate constitui obiectul (sau adevărul) unei judecăți afirmative
Toma de Aquino () [Corola-website/Science/298960_a_300289]
-
succesiuni didactice a expunerii. Miza parcurgerii unei ontologii este înțelegerea temeiului, a fundamentului ființei. Dacă ordinea platonician-augustiniană predilectă era una descendentă, începând de la temei, ordinea aristotelică începe în mod consecvent cu întemeiatul. Toma va începe de la fiind. Tot în manieră aristotelică Toma va spune că fiindul are două accepțiuni: „ceea ce se divide în zece categorii”, respectiv „tot ceea ce poate constitui obiectul (sau adevărul) unei judecăți afirmative”. Conform celui de-al doilea sens, orice obiect sensibil, imaginativ sau inteligibil este fiind, în măsura în care
Toma de Aquino () [Corola-website/Science/298960_a_300289]
-
accepțiuni, privațiunile și negațiile nu sunt fiinduri. Avem astfel o bază sigură în a porni pe urmele esenței, adică acel ceva care face ca un fiind să fie așa cum este. Numai din fiind poate fi dedusă esența care, asemeni formei aristotelice, se găsește în lucruri. Abia acum utilizarea judecăților este sigură, neexistând riscul de a opera judecăți fără sens sau conținând ficțiuni. Pornind de la acel fiind care are corespondent real, efortul nostru se va îndrepta acum către identificarea esenței sale, acelui
Toma de Aquino () [Corola-website/Science/298960_a_300289]
-
a fi (existența sau ființa). Se obține astfel o ierarhie ontologică în care ființa pură se multiplică în moduri de ființare (esențele sau genurile și speciile), iar acestea, la rândul lor, sunt multiplicate în indivizi (fiindurile). Ei sunt, în termeni aristotelici, substanțe prime. Ceea ce îl interesează pe Toma în continuare este cum poate fi recunoscută esența în substanțe. Trebuie să ținem cont însă de faptul că substanțele sunt de două feluri: simple și compuse. Se revine, în acești termeni, la o
Toma de Aquino () [Corola-website/Science/298960_a_300289]
-
avea mai degrabă o descriere de genul: „Socrate este acest om, el are pielea albă, părul scurt, nas cârn, etc”. Tocmai prezența acestor determinații concrete și imposibil de generalizat (căci ele aparțin unui singur individ) înseamnă „materie desemnată”. Celălalt sens, aristotelic, al „materiei metafizice” înțeleasă ca lipsă sau potență, este ceea ce Toma numește materia în „sens comun” sau ne-desemnată (lat.: „"materia non signata"”). Ea nu poate fi indicată sau descrisă tocmai pentru faptul că nu este actuală, nu este manifestă
Toma de Aquino () [Corola-website/Science/298960_a_300289]
-
energie primară ca putere de întruchipare (Einbildungskraft) sau creație imaginativă este limbajul. Humboldt afirmă că limbajul este activitate (energeia) și nu operă (ergon) . Spiritul humboldtian este pus în lumină de Eugeniu Coșeriu. Conceptele humboldtiene de energeia-dynamis-ergon trebuie înțelese în spirit aristotelic (aceste concepte sunt preluate de Humboldt din ontologia aristotelică) . Ergonul este produsul unei activități, care poate fi creatoare sau necreatoare. Dynamisul este facultatea, posibilitatea de a realiza o activitate. Acest dynamis poate fi învățat prin experiență și studiu, în sensul
Wilhelm von Humboldt () [Corola-website/Science/303504_a_304833]
-
imaginativă este limbajul. Humboldt afirmă că limbajul este activitate (energeia) și nu operă (ergon) . Spiritul humboldtian este pus în lumină de Eugeniu Coșeriu. Conceptele humboldtiene de energeia-dynamis-ergon trebuie înțelese în spirit aristotelic (aceste concepte sunt preluate de Humboldt din ontologia aristotelică) . Ergonul este produsul unei activități, care poate fi creatoare sau necreatoare. Dynamisul este facultatea, posibilitatea de a realiza o activitate. Acest dynamis poate fi învățat prin experiență și studiu, în sensul că poți realiza o anumită activitate pentru că ai învățat
Wilhelm von Humboldt () [Corola-website/Science/303504_a_304833]
-
nu. În această lucrare Aristotel tratează de asemenea diferite aspecte ale cauzalității, existența obiectelor matematice și a lui Dumnezeu. Aristotel însuși nu a folosit titlul de „” pentru lucrarea sa. Acest titlu a fost folosit inițial de către primul editor al textelor aristotelice, Andronicus din Rhodos. Cuvântul "metafizică" este un cuvânt compus. "Meta" („după”) + "physika" („cele fizice”) ("Meta ta physika") desemnând, în accepțiunea aceluiași Andronicus din Rhodos, faptul că textul în cauză (numit de Aristotel "He Prote Philosophia", adică "Filosofia Primă") trebuie așezat
Metafizica () [Corola-website/Science/303541_a_304870]
-
ființă”. Tratându-i pe Presocratici, Platon etc., Aristotel observă o problemă care va fi fundamentală în "Metafizică". Problema este cea a semnificației multiple a ființei, desemnată prin fraza care va reveni pe întreg parcursul "Metafizicii" și va structura întregul demers aristotelic — „το ον λεгεΤαι Πολλαχος”: „ființa se enunță în mod multiplu”. Astfel, polisemia termenului "το ον" modifica în mod fundamental cercetarea "Metafizicii". Problema fundamentală a "Metafizicii" este "το ον η ον", adică „ființa în caracterul ei de ființă”. Determinarea multiplă a
Metafizica () [Corola-website/Science/303541_a_304870]
-
în caracterul ei de ființă”. Determinarea multiplă a ființei, în sensul multitudinii semnificațiilor sale, înseamnă că determinarea sensului ființei se va face tot la fel, în mod multiplu. Însă aceasta echivalează cu distrugerea "Metafizicii" ca știință, echivalează cu eșuarea proiectului aristotelic. De aceea, marea miză a "Metafizicii" va fi găsirea unui sens unitar al ființei în multitudinea semnificațiilor descoperite. Aristotel determină patru mari semnificații ale ființei: Sensul unitar al ființei se descoperă ca stând tocmai în această multitudine de manifestări ale
Metafizica () [Corola-website/Science/303541_a_304870]