2,101 matches
-
lăcrimeze și Juan Lucas Îi spunea „englezoaica mea vitează“ și-i dădea miez de pîine, explicîndu-i că era un leac mult mai eficient decît apa sau vinul. Musafirii Își terminau gustările și cereau cafele și coniacuri Înainte de a pleca. Din boxe răsunau din nou discuri cu muzică flamenco și cineva cu un aer de expert explica de ce cîntărețul pe care-l ascultau era cel mai bun din momentul acela, cînd deodată Susan, care băuse trei piscosauers Înainte de masă și apoi mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
făcea și el. Aruncă o ultimă privire pe notițe - ignoranță organizată. Pe lângă creier, toată cunoașterea omenirii era ca o bomboană cu lămâie pe lângă soare. —Azi vreau să vă spun poveștile a doi oameni foarte diferiți. Vocea sa imaterială ieșea din boxele montate sus, pe pereți, plină de autoritate amplificată. Ultimele fragmente de flecăreală șoptită încetară. Cuvântul povești declanșă chicoteli înăbușite. Bloitov se holba la primul slide al lui Weber, o secțiune transversală coronală, cu scepticism fățiș. Domnișoara Nurfraddle încerca să înduplece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
-se prin centrul mort, conducând pe drumurile astea pustii de țară și totuși încă n-are stare să doarmă. Dacă ar mai putea rezista măcar câteva ore, măcar până în zori, apoi iar păsările... Până și vechea polifonie care iese din boxele mașinii o sfâșie. O oprește, cu degete frenetice. Dar în noaptea asta înghețată și neagră de februarie, tăcerea e și mai rea. O suportă doar treizeci de secunde, după care dă iar drumul la radio. Trage de buton în sus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
am lăsat-o să doarmă). Stăteam și ascultam. Chemările tânguitoare și râcâitul enervant de moale mi se părea că vin din dreptul celei de-a doua camere de pe coridor, pe care o știam nelocuită. Ne despărțeau de ea doar o boxă minusculă și W.C.-ul. Am ieșit pe coridor. În fața camerei aceleia, prins de perete, ardea un bec în jurul căruia încremeniseră câțiva fluturi de noapte minusculi. Petru zăcea ghemuit în dreptul becului, lângă ușă, pe un covoraș cât palma, un preș de
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
proces, am avut surpriza să-l descopăr pe tata în asistență. Numai că în loc să-mi mai fie de ajutor, prezența lui mi-a înrăutățit încă și mai mult situația, și așa destul de proastă. Aproape am uitat de ce mă aflam în boxă; nu mă mai interesa decât să-l impresionez pe el și mi-am încordat voința și mușchii într-o luptă pe care judecătorul, un tip chel și cu aer de copil bosumflat, nici n-o bănuia. Tăceam când mi se
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
aș întîlni acum, i-aș cere iertare..." Și cufundat în amintiri, Anton ofta, regretând, desigur, nu numai păcatele cu care se încărcase, ci și posibilitatea, pierdută pentru totdeauna, de a le mai săvârși; tinerețea însemna, vai, vremea când acuzații din boxă se uitau spre el ca o vită în pragul abatorului. În rest, era un om discret. Rar se plângea de ceva; i se părea că ar fi dăunat prestigiului său. Cu profilul lui acvilin, de pasăre de pradă îmbătrînită, stătea
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
ați întors, domnule". Am murmurat: "Lașii". Și m-am îndreptat spre avion. "Vă mulțumim, domnule, vă mulțumim. Sînteți un adevărat erou", nu mai contenea funcționarul. Altădată l-am revăzut pe judecătorul care m-a trimis la închisoare. Lângă el, în boxă, ascultând actul de acuzare, se aflau tata, fosta mea soție și procurorul care mă incriminase în proces. Toți mă priveau înfricoșați. Acum eu eram judecătorul. Soarta lor depindea de mine. Le-am dat pedepse grele, apoi i-am achitat, lăsîndu-i
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
CEC-ului, îndreptându-mă încetîncet spre piața din apropiere să mai și cumpăr unele fructe de prin alte părți (lămâi, portocale, banane) unde sunt servit politicos de vânzătoarea respectivă. Și pentru a mă repauza un pic, mă opresc la o boxă de carne unde vânzătoare e strănepoata Carmen, care nu mai poate de bucurie și mă invită înăuntru pe un scaun și mă urmărește cu privirea luminată de o mare bucurie, adresându-mi cuvinte frumoase de respect și prețuire aparte... Chiar
Călător... prin vâltoarea vremii : (călătoria continuă) , Vol. 4. : Din aproape, în tot mai aproape by Alexandru Mânăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/563_a_1317]
-
accident la locul de muncă. — În plus, valva mea nu mi-a dat pace, împiedicându-mă să mă aplec ca să ajung la sertarele de jos. — Am exact ceea ce trebuie pentru așa ceva, spuse domnul Gonzalez și se duse spre o mică boxă de lângă birou să aducă, își imagină Ignatius, vreun medicament. Dar se reîntoarse cu unul dintre cele mai mici taburete de metal pe care le văzuse Ignatius vreodată. Uite. Persoana care lucra mai înainte la registre obișnuia să se deplaseze pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
din Los Angeles era o cameră cu lambriuri din lemn, dominată de marele sigiliu al statului California. Camera era mică și dădea o impresie de prost gust. Covorul roșu era destrămat și brăzdat de dâre de noroi. Furnirul lustruit al boxei martorilor era crestat, iar unul dintre tuburile fluorescente era stricat, făcând ca boxa juriului să fie mai întunecată decât restul camerei. Jurații erau îmbrăcați obișnuit, în blugi și cămăși cu mânecă scurtă. Fotoliul judecătorului scârțâia de câte ori onorabilul Davis Pike se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
sigiliu al statului California. Camera era mică și dădea o impresie de prost gust. Covorul roșu era destrămat și brăzdat de dâre de noroi. Furnirul lustruit al boxei martorilor era crestat, iar unul dintre tuburile fluorescente era stricat, făcând ca boxa juriului să fie mai întunecată decât restul camerei. Jurații erau îmbrăcați obișnuit, în blugi și cămăși cu mânecă scurtă. Fotoliul judecătorului scârțâia de câte ori onorabilul Davis Pike se răsucea ca să arunce o privire spre laptopul lui, operațiune pe care o repeta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
California. Alex avea treizeci și doi de ani, era o avocată de succes, proaspăt numită partener la firma ei de avocatură. Stătea la masa reclamantului, împreună cu alți membri ai echipei juridice a tatălui ei, și îl privea pe acesta ocupând boxa martorilor. Deși zâmbea liniștitor, Alex era îngrijorată în legătură cu modul în care avea el să se descurce. Frank Burnet era un bărbat solid, care părea mai tânăr decât cei cincizeci și unu de ani pe care-i avea. Când a depus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
presiune suplimentară asupra tatălui ei, nu doar în încercarea de a-și spune povestea, ci și în cea de a se reabilita, de a contrazice răul pe care i-l făcuse deja presa, încă înainte ca el să ajungă în boxa martorilor. Avocatul tatălui ei se ridică în picioare și începu să pună întrebările. Domnule Burnet, dați-mi voie să vă aduc înapoi în luna iunie, cu opt ani în urmă. Cu ce vă ocupați, la vremea respectivă? — Lucram în construcții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
alta. Chipul Zelihăi se schimonosi de neplăcere. Nu-i plăcea faptul că o rugăciune ce fusese la origini destinată tonalităților pure ale vocii omenești era dezumanizată, preschimbată Într-un muget electronic ce se ridica deasupra orașului, răbufnind din microfoane și boxe. Curând larma deveni atât de asurzitoare, Încât ea Își Închipui că era ceva În neregulă ce sistemul de difuzoare al moscheilor din apropiere. Ori asta, ori urechile ei deveniseră extrem de sensibile. — O să se termine Într-o clipă. Nu-ți face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
e invitata fratelui tău În casa asta. Cum Îndrăznești să strici copila asta! — Responsabilitatea fratelui meu! Da, cum să nu! a râs mătușa Zeliha sumbru și apoi a Închis ochii. Între timp, În camera fetelor Johnny Cash cânta de spărgea boxele. Cele două fete stăteau una lângă alta la birou, holbându-se la ecranul calculatorului, cu Sultan al Cincilea care Își ținea ochii pe jumătate Închiși Încovrigat Între ele. Erau atât de absorbite de internet, Încât nici una nu a auzit cearta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
și după ce intră constată că a ajuns primul. Clubul e încă gol, e prea devreme, se văd doar reflectoarele prin bezna sălii, umbrele meselor și ale scaunelor tăcute, prin razele ritmice ale luminilor colorate... nu e nimeni. Doar muzica, bubuitul boxelor care cutremură pereții, cîțiva barmani la tejghea și atît. Apoi, deodată, se deschide ușa și apare un grup de trei persoane. Mai întîi apar două fete care privesc curioase prin sală, apoi grupul intră de-a binelea. Cele două fete
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
în urma ei, nu-i vine încă să creadă că a fost atît de aproape. A trecut pe lîngă el. Chiar s-au aflat față în față. Orele trec, încăperea se umple de oameni care dansează, de sticle și de fum, boxele răsună și scutură clădirea cu tot ce este în ea, luminile traversează ringul de dans și clipesc obositor de insistent și dement, timpul trece și atmosfera nu se schimbă, doar el începe să nu mai aibă răbdare, se uită la
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
proces, am avut surpriza să-l descopăr pe tata în asistență. Numai că în loc să-mi mai fie de ajutor, prezența lui mi-a înrăutățit încă și mai mult situația, și așa destul de proastă. Aproape am uitat de ce mă aflam în boxă: nu mă mai interesa decât să-l impresionez pe el și mi-am încordat voința și mușchii într-o luptă pe care judecătorul, un tip chel și cu aer de copil bosumflat, nici n-o bănuia. Tăceam când mi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
aș întâlni acum, i-aș cere iertare...” Și, cufundat în amintiri, Anton ofta, regretând, desigur, nu numai păcatele cu care se încărcase, ci și posibilitatea, pierdută pentru totdeauna, de a le mai săvârși; tinerețea însemna, vai, vremea când acuzații din boxă se uitau spre el ca o vită în pragul abatorului. În rest, era un om discret. Rar se plângea de ceva; i se părea că ar fi dăunat prestigiului său. Cu profilul lui acvilin, de pasăre de pradă îmbătrânită, stătea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ați întors, domnule”. Am murmurat: „Lașii”. Și m-am îndreptat spre avion. „Vă mulțumim, domnule, vă mulțumim. Sunteți un adevărat erou”, nu mai contenea funcționarul. Altădată l-am revăzut pe judecătorul care m-a trimis la închisoare. Lângă el, în boxă, ascultând actul de acuzare, se aflau tata, fosta mea soție și procurorul care mă incriminase în proces. Toți mă priveau înfricoșați. Acum eu eram judecătorul. Soarta lor depindea de mine. Le-am dat pedepse grele, apoi i-am achitat, lăsându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
mișcă alene și se Întinde după o țigară Încă fumegînd Într-o scrumieră pe podea. Rose, modelul meu. Wakefield o vede pe Maggie Îmbrățișîndu-se cu o balerină Înaltă, purtînd un tutu roșu și papuci de blană. Orchestra cîntă mai tare, boxele se Îneacă În microfonie iar neliniștea lui Wakefield ajunge pe culmi. Această demonstrație de viață artistică În mijlocul pustietății este tipică oricărui mic orășel din zilele noastre: nevoia de a fi deosebit cu tot dinadinsul s-a extins dincolo de familii. Oare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
unui șir de mașini de poker mecanic. O parte din ei chiar fumează, unul printr-o gaură În gît. Difuzoarele anunță cîștigătorii de la poker și trageri la sorți iminente pentru tot felul de premii și muzica se revarsă din niște boxe ținute În gheare de vulturi urași. Mesele de blackjack și de zaruri sînt supraaglomerate, Înconjurate de oameni care Încearcă să-și plaseze pariurile peste umerii celor din față. Dealerii sînt toți indieni, purtînd veste negre, ștanțate cu vulturi aurii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
său, ca un bolnav de ciumă. Complexul sportiv al poliției era singurul loc În care se mai putea simți În mijlocul celorlalți, făcând parte din ceva. Viu. Intrară În clădirea complexului. Coridoarele miroseau a transpirație și a gel de duș. Din boxe se auzea vocea Anastaciei. I’m outta love. Auzind vocea aceea, Antonio se Înfioră. Solista aceea era tot ceea ce Își dorise Emma să fie, dar nu avea să devină vreodată. Nu putea să precizeze ce anume din vocea aceea chinuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
miros dulce de cânepă și de trupuri nespălate și o Învălui o muzică jamaicană. În centrul imensei săli, printre piloni de ciment acoperiți de mâzgălituri, zeci de trupuri se dezlănțuiau ca În transă În ritmul acelei melodii care bubuia din boxele negre Învechite, suspendate pe trepiede din metal. Dansurile actuale, sugestivă evoluție a celor din vremea lui Camnden Palace, se reduceau la o legănare descompusă În ritmul unor sunete hipnotice. Erau ridicole când le priveai și stânjenitoare când le imitai. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
ar fi putut niciodată să se elibereze, căci nu era din cauza copilului, ci venea din sinea ei. O usturau ochii. Fumul era atât de dens, Încât plutea deasupra lor ca un covor. Se apropiase prea mult de trepiedul care susținea boxa și acum muzica o asurzea. Pe peretele din fața ei, o mână grăbită desenase cu spray un omuleț melancolic, slab, aproape inconsistent, un omuleț acoperit de părul lung, care ținea În mână o telecomandă și se pregătea să-i apese unicul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]