1,124 matches
-
față de națiunea română, față de limba română, legăturile cu naționaliștii ardeleni și exprimarea în scris, cu un neașteptat patetism, a speranței în unitatea națională, un ideal exprimat, negreșit, de Eminescu fost membru activ al fostei Societăți "Carpații". În pofida comunicativității și "transparenței" caragialiene, opera sa "este, în realitate, una din marile enigme ale culturii românești și europene". E, continuă Theodor Codreanu, o complexitate nu mai puțin problematică decât aceea a lui Eminescu, care vine "din arhetipologia perceptivă a omului Caragiale". Când i-a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
varietatea infinită sub care se înfățișează arheitatea, cum a spus-o și autorul ontologiei arheilor Eminescu, și C.G. Jung, și filosofii repetiției și diferenței din vremurile cele mai apropiate de noi. Esența este divină, diferența e lumea, lucrarea divină. Cronotopia caragialiana are în prim-plan spațiul, privit printr-o oglinda deformatoare, de unde prevalența vizualității. Iar proba pentru spațialitatea pură a lumii este râsul. Pentru Eminescu, timpul are un ecou mai intens, legat de auditiv și de plâns: "De plânge Demiurgos, doar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
românesc. Marele scriitor a fost român, a scris într-o limba română întrecându-i pe mulți la acest capitol, dar dacă opera lui aparține sau nu culturii noastre este o problemă a acelora care au avansat teorii absurde. Spiritul critic caragialian are suficiente motive să fie respins și considerat antiromânesc de către cei care nu-și văd "lungul nasului" și se știe că lumea noastră are suficientă disponibilitate către o asemenea stare. Dacă a fost respins de la premiul Academiei pentru că nu învățase
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
poate afla amănunte mergând direct la sursă. Opusă întrebării din capitolul citat, este titlul celui de-al doilea intitulat Naționalismul lui Caragiale. Se face o apropiere dintre Caragiale și Cioran, pe seama antiromânismului, argumentându-se cu exilul celor doi. Susținând naționalismul caragialian, eseistul argumentează ideea cu apartenența scriitorului la limba română și la credința strămoșească. Cât privește opera, autorul eseului se întreabă dacă ea ar fi putut fi creată oriunde în lume și trece în revistă galeria personajelor și ipotezele avansate de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
argumentează ideea cu apartenența scriitorului la limba română și la credința strămoșească. Cât privește opera, autorul eseului se întreabă dacă ea ar fi putut fi creată oriunde în lume și trece în revistă galeria personajelor și ipotezele avansate de exegeții caragialieni, de-a lungul timpului, fiecare străduindu-se să justifice apartenența la universul antropologic național, cea mai amplă fiind cea legată de semnificația Cetățeanului turmentat. Autorul are dreptate când afirmă: "Firește, nu toți românii sunt bețivi precum Cetățeanul turmentat, dar un
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
lui istorie literară... "ajungând la concluzii dezolante." Văzându-l pe Ion Brezeanu, jucând în Cetățeanul turmentat, scriitorul însuși crede că acesta este "simbolul unui popor întreg" (p. 26). Autorul apreciază în fiecare capitol al cărții că a pricepe mesajul creației caragialiene nu e un demers facil; cunoașterea întregii opere oferă prilejul înțelegerii ideilor, deseori ascunse. Răscoala din 1907 îl așază pe autorul momentelor și schițelor în rândul celor profund îndurerați de drama poporului român. 1907 din primăvară până în toamnă nu e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
O mărturie evocată de autorul eseului spune că Nenea Iancu era o fire veselă, mereu pus pe râs, asta presupunând o predispoziție venită din necunoscut; deși nu era un sentimentalist, ci "un raționalist de o inteligență debordantă" (p. 44). Oglinda caragialiană este deformatoare, motivând propria lui afirmație: "simt enorm și văz monstruos", de aici imaginile mereu caricaturizate; are oroare de "strâmb". Adăugăm însă că râsul provocat de strâmbătură ascunde în el plânsul. Toate aceste argumente îl fac pe eseist să afirme
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și pe Proteu cu ipostazele sale" (p. 56). Dialectic procedează autorul eseului și când pune în discuție problema adevărului; potrivit lui Caragiale, "cel ce se angajează să spună adevărul e prizonierul unei iluzii" (p. 58), citând în acest sens un text caragialian: "Adevărul... omul politic? mai ales el minte" (p. 59), de aici cameleonismul; și ideile se derulează într-un text concentrat peste măsură. Cât privește talentul, în concepția lui Caragiale, el e dincolo de școală. "Artistul se comportă ca Dumnezeu: după ce a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
trecut, reductibil doar prin moment; e simultan și schiță, implicând deopotrivă spațiul și timpul. Nu cred că ar trebui să facem abstracție de atmosfera junimistă și maioresciană, creată în jurul prisosului de cuvinte, de care era suprasaturată literatura română. Chiar personajele caragialiene ilustrează ideea beției de cuvinte. Cât privește cazurile atipice din momente, Stavrache, Leiba Zibal ș.a., e adevărat că ele trăiesc doar clipa obsesivă care îi transformă în făpturi transcendente. Cât privește natura, peisajul caragialian "se supune cronotopiei" momentului. Scriitorul e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
era suprasaturată literatura română. Chiar personajele caragialiene ilustrează ideea beției de cuvinte. Cât privește cazurile atipice din momente, Stavrache, Leiba Zibal ș.a., e adevărat că ele trăiesc doar clipa obsesivă care îi transformă în făpturi transcendente. Cât privește natura, peisajul caragialian "se supune cronotopiei" momentului. Scriitorul e sensibil în fața naturii, dar prezența ei în universul unei creații i se pare de prisos, de aceea o aduce în prim plan numai atunci când "se supune stilului hiperlitotic". Caragiale nu e furat de peisaj
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
povestite etc. Pe dramaturg îl interesează "punerea în scenă" pentru că acolo e important "să nimerești momentul potrivit" (p. 110). Moftul sau antitezele eșuate e un alt capitol al lucrării în care se pune în evidență un alt reper al creației caragialiene, gândirea în antiteze "corespunzătoare simetriei fundamentale C cu legitimitate ontologică". Nu e vorba despre antitezele pozitive, ci despre ceea ce autorul numește "antiteze eșuate". Lăsăm la o parte bogata referire la lucrările filosofice despre tema propriu-zisă și ne oprim asupra felului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Călinescu care afirmă că "Ion Minulescu e un Mitică, un Cațavencu și un Eleutheriu Popescu deveniți lirici" (p. 127). Mitică a stârnit multe discuții în lumea criticilor literari. Este instructivă această dezbatere pe seama unui personaj devenit omniprezent. Un alt motiv caragialian este "norocul", destinul, hazardul patronate de zeițe în mod special, credința în transcendența verticală, legătura cu divinitatea (p. 131). Motivul e prezent în folclor, e evocat de Eminescu în Luceafărul, în general, lumea (omul) se plânge de lipsa norocului, e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
eroii nu-și mai leapădă măștile, își prelungesc convalescența în cotidian, starea devine lege existențială (p. 160). Fuga dintr-un spațiu exterior într-un spațiu interior și viceversa e des întâlnită. De la făclia lui Zibal se ajunge la scrisoare, simbol caragialian și se caută o explicație a asemănării dintre cea a lui E.A. Poe și cea a lui Caragiale. Dar Poe dezleagă o enigmă, pe când Caragiale încifrează enigma. La Poe, regina are un amant cu care comunică prin scrisoare, ca și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
recunosc că, din când în când, mă trezesc spunând prompt: „Mofturi!“ și mă întorc, destins, la deliciile înveselitoare care îmi ies în întâmpinare pagină de pagină. Cititorul contemporan are o șansă aparte: poate ajunge la nimbul - insuficient frecventat - al deplinătății caragialiene, al veseliei lui incoruptibile, ca și al gravității lui suverane, datorită unui mare cunos cător: vesel, ca și Caragiale, voluptuos, lacom de realitate, neobosit consumator - dar și mare fur nizor - de miresme și cuvinte, dinamic până la risipă, trândav, când senzualitatea
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
Își propune să acopere o latură mai puțin cercetată de către exegeții operei lui Caragiale, și anume modul În care se Înfățișează personajul feminin din creația comică a scriitorului, mai exact din comedii și schițe. Femeile din această parte a creației caragialiene nu sunt construite după un calapod, nu reprezintă un stereotip psihologic, ci au individualitate și autenticitate umană, În limitele speciei literare abordate, firește. Nu i se poate cere unui autor de comedie să facă operă de analist, să surprindă drame
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
asemenea, să fi apreciat - diferit de o parte a exegezei operei lui Caragiale - că femeile din creația comică a scriitorului nu sunt naturi rudimentare, cu psihologie simplistă și fără adâncime și că, mai ales, au feminitate și complexitate. Personajele feminine caragialiene nu sunt nicidecum Încadrabile Într-un tipar prestabilit și nici nu sunt simple ipostaze ale unui tip proiectat multiplicat la vârste și În medii sociale distincte, ci, dimpotrivă, sunt «entități» psihologice ce gândesc, vorbesc și se comportă, fiecare În parte
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
și de caractere, era inevitabil să eludeze dimensiunea psihologică a acestora. Se știe că personajul comediei nu este În mod necesar și personaj comic, după cum un personaj comic nu apare doar În comedie. De un comic substanțial, dintre toate personajele caragialiene feminine, este, considerăm noi, Mița Baston din D-ale carnavalului. Câtă energie animă femeia aceasta, cât luptă ea pentru amorul ei ilicit și toxic și cât orgoliu tăinuiește replica știe orice lector atent al comediei scriitorului. Iar câtă Încrâncenare vecină
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
lector atent al comediei scriitorului. Iar câtă Încrâncenare vecină cu patologia există În zbuciumul ei comico-tragic e de ordinul evidenței. De altfel, inițial lucrarea aceasta, care avea ambiția de se constitui Într-o schiță de psihologie / psihopatologie a personajului feminin caragialian, trebuia să se intituleze - Mă recomand. Mița Baston. «Ființă de hârtie» (R. Barthes), personajul are propria viață, dăruită de puterea de creație a scriitorului. Iar puterea de creație este teoretic inepuizabilă, ca Însăși viața. ... În fine ca să Încheiem doamnele mele
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
nevoie a spiritului omenesc... care are nevoie pentru a fi satisfăcut de o satisfacere tot din partea unui spirit, care și acela... În fine... da, În fine... „Prea iubita mea angelă...” Trăind cu ardoarea comunicării, ce adeseori se constituie monologal, personajul caragialian este omul zilelor lui, anclanșat social, sensibil la evenimentele politice contemporane și fascinat de cuvântul scris. Citește mai totdeauna gazetele, uneori scrie la câte un ziar (ca Rică Venturiano, publicist, «colaboratore la Vocea Patriotului Naționale») și, mai rar, conduce vreo
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
dau personajului satisfacția manifestării lui sociale. Nu poate participa de facto la Întruniri politice (unde să Țină sau să audă discursuri electorale) sau la alt fel de evenimente sociale (la care trebuie să Țină vreun toast ori o conferență), eroul caragialian scrie. Nu jurnale intime, memorii sau confesiuni. Scrie bilete, scrisori, telegrame, rapoarte, petiții, reclamații, procese-verbale etc., scrie despre orice. Scrie oricui și oricând. Dar nu și oricum. Și se scriu mai ales epistole de amor. Zoe primește «o scrisorică de
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
În palmele Joițichii), deloc convins de leșinul și de suferința femeii. Zoe recurge la strategia imbatabilă a feminității, uzând de nevoia de protecție și de Înțelegere a femeii, fire sensibilă. Preocuparea spre autodefinire caracterizează, În principiu, aproape toate personajele feminine caragialiene din comedii; fiecare eroină Ține să-i reamintească partenerului ce reprezintă ea În relația implicată. Zoe Trahanache e nu doar o femeie volutară, ci și un abil manipulator sentimental. Trebuie, pentru a-și salva onoarea, să-l determine pe Tipătescu
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
Inculpatul / prevenitul Iancu Zugravu, cu Îndeletnicire incertă, vine beat la judecătorie și nu ezită să-și manifeste condescendența față de limitata putere de Înțelegere a femeii: „Aia a fost la politică... nu-nțelege dumneei... fomeie...” (s.n.). La vârsta angajamentului marital, eroina caragialiană trăiește momente dramatice din cauza ezitărilor bărbatului; domnișoara Porția Popescu, protagonista unei „senzaționale drame pasionale”, recurge la o radicală și supremă soluție: suicidul. Numai că ea va supraviețui, iar gazetele Aurora și Lumina devin, metaforic, vocile martore În relația amoroasă
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
călătorii privesc uluiți spre Mița: „... Apoi În gară la noi, e comedie! Toți pasagerii când trece trenul ziua, toată lumea, uite așa Întoarce capul și se uită la ea, la fereastră - că stăm sus În gară.” (s.n). În creațiile dramatice caragialiene, femeia apare doar În postura de soție și / sau de amantă În cadrul cuplului, dar nu și de mamă. Excepție pare a fi Zoe Trahanache, care e mamă vitregă, mamă second hand, lipsită Însă de sentimente materne, dovadă faptul că despre
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
el o pasiune, acceptă coabitarea, Însă Își află Împlinirea sufletească În iubirea pentru un altul (ca Mița Baston ori Didina Mazu). Unei aventuri prelungite Îi anexează obișnuit o alta, mai incitantă. Triunghiul sentimental-amoros e modul obișnuit de existență pentru eroina caragialiană din comedie și schiță. Căsătorită, ea are slăbiciuni mai mult (cum e cazul Vetei sau al soție lui Trahanache, Zoe) sau mai puțin (precum madam Mița Georgescu) vinovate pentru un altul. Și triunghiul se configurează, adulterul e permanentizat, iar soțul
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]
-
mult de grija pentru propria sănătate. Imprudentă, Mița Își ia clandestin amantul premarital cu ea și se dezlănțuie instinctual În prezența soțului ce doarme („Domnul care horcăie...”) În același compartiment. În triplă postură: de mamă, soție și amantă, personajul feminin caragialian apare rar, aproape accidental (cum e Acrivița Panaitopolu); de regulă, soția e (și) doar amantă sau doar mamă. Una dintre aceste ipostaze primează. Ca mamă, se ocupă de «educația» singurei progenituri (cum este Ionel Popescu), asistă la examenele finale ori
Personajul feminin din opera comică a lui I. L. Caragiale by Iulia Murariu Hînțești () [Corola-publishinghouse/Science/91904_a_92327]