1,124 matches
-
altă parte, perfect autonomă. Fiecare replică, fiecare ipostază a "personajelor" îi subliniază unicitatea, irealitatea, absurditatea. Sinteză superschematizată a lumii la care se vrea raportată, nu mai seamănă cu aceasta decât printr-o translație complicată. Am putea reduce raportul dintre absurditatea caragialiană și cea ionesciană la relația dintre natural și artificial. Caragiale nu se străduiește să creeze un absurd rizibil și înfricoșător totodată, așa cum deliberat procedează Eugen Ionescu, ci se mulțumește să-1 extragă din realitatea în care-l surprinde existând din abundență
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
urbei X, etc. Astfel de situații absurde sunt frecvente la Caragiale, dar ele țin, demonstrabil, de inconsistența și absurditatea realității exterioare pe care o oglindește, chiar dacă nu întotdeauna cu fidelitate. Pe de altă parte, deși coloratura spațio-temporală dă relief lumii caragialiene, aceasta transcende astfel de limite, pentru că, așa cum observa Eugen Ionescu în subtilul "portret" al înaintașului, "Caragiale nu ne spune că vechea societate este mai bună. El nu crede așa ceva. El gândește că așa este societatea."16 Nici această deschidere a
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
astfel de limite, pentru că, așa cum observa Eugen Ionescu în subtilul "portret" al înaintașului, "Caragiale nu ne spune că vechea societate este mai bună. El nu crede așa ceva. El gândește că așa este societatea."16 Nici această deschidere a orizontului conceptual caragialian nu-1 apropie decisiv de realitatea ficțională creată în maniera secolului trecut, în primul rând pentru că, așa cum observa Romul Munteanu: "preferința autorilor de farse tragice pentru universul imaginar și investigarea angoaselor, face ca în acest gen de teatru să nu mai
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
în acest gen de teatru să nu mai găsim decât anumite semne ale realității epocii noastre, coincidența operei de teatru cu realitatea exterioară fiind de-a dreptul imposibilă."17 Așadar, s-ar putea spune că acea fațetă ianusiană a referențialității caragialiene, acea abilitate a textului său de a se referi atât la situații concret istorice, identificabile cu ușurință, cât și la aspecte ce țin de etern-uman, nu se mai regăsește în piesele din teatrul absurdului care adesea nu mai permit identificarea
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
avută în vedere, reținem din studiul menționat ceea ce pledează în mod justificat pentru configurarea unei rețele de elemente apropiate de literatura absurdului, mai ales dacă acestea se pot conjuga cu observații viabile din lucrări conexe, care pot confirma ipoteza precursoratului caragialian pe tărâmul acestei literaturi. De exemplu, poetica teatrului absurdului, realizată de Romul Munteanu în Farsa tragică, investighează aspecte care se regăsesc punctual printre elementele de modernitate reperate de I. Constantinescu în teatrul lui Caragiale: transformarea formei necirculare a dramei în
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
teatru, (prin înlocuirea unității de acțiune cu cea de interes), realizându-se drame "staționare", ca la Beckett, și mai ales "demolarea" cuvântului, anularea rolului de comunicant și, implicit, modificarea funcției limbajului vorbit în artă21. Toate aceste caracteristici, exemplificabile prin comediile caragialiene, se înscriu pe linia nonaristotelismului asumat într-o manieră foarte asemănătoare cu aceea a scriitorilor de piese absurde din secolul trecut. O eventuală fișă caracterologică a lui Caragiale și respectiv Eugen Ionescu, de pildă, ar include și alte puncte de
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
de pildă, ar include și alte puncte de reper comune: preferința pentru caricatură și grotesc, încercarea de reconsiderare a formelor primare ale teatrului și conștiința inconformismului, deci apartenența la o linie a iregularului 22. 5.4. Ipostaze absurde ale personajului caragialian Convingerea că tipologia comediilor lui Caragiale, ca și a celei create de Molière, face concurență stării civile, grupându-se în tipuri delimitate caracterologic și funcțional, a început să fie zdruncinată de studiile celor care au cercetat opera caragialiană din perspectiva
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
ale personajului caragialian Convingerea că tipologia comediilor lui Caragiale, ca și a celei create de Molière, face concurență stării civile, grupându-se în tipuri delimitate caracterologic și funcțional, a început să fie zdruncinată de studiile celor care au cercetat opera caragialiană din perspectiva modernității ei. În opinia lui I. Constantinescu, "noneroul" farsei tragice, "omul fără calități" a cărui fizionomie morală se configurează în filosofia lui Heidegger, este prefigurat în personajul caragialian. Așa cum observam la începutul capitolului, Caragiale a văzut absurdul lumii
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
să fie zdruncinată de studiile celor care au cercetat opera caragialiană din perspectiva modernității ei. În opinia lui I. Constantinescu, "noneroul" farsei tragice, "omul fără calități" a cărui fizionomie morală se configurează în filosofia lui Heidegger, este prefigurat în personajul caragialian. Așa cum observam la începutul capitolului, Caragiale a văzut absurdul lumii sale și, prin anumite aspecte care țin de construcția aparte a personajelor, a profetizat câteva elemente ale devenirii lor ulterioare. Astfel, ca și autorii de farse absurde, dramaturgul român reușește
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
elementului uman printr-un proces de reificare: Roberte I, Roberte II, Roberte-mama, Roberte-tata, Jaques-fiul, Jaques-mama, Bartholomeus I, Bartholomeus II. Aceleiași intenții de evidențiere a caracterului de "gloată" sau a "rinocerizării", a lipsei de individualitate, i se subordonează și numirea personajelor caragialiene prin apelative precum Mitică "și-atât", Mache, Lache, Tache etc, despre care Ibrăileanu spunea că "prin frecvența lor au ajuns niște nume comune"26. Spre deosebire de caracterele clasice, definite în primul rând prin consecvență și continuitate, personajele comediilor lui Caragiale sunt
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
pentru că "nu ajunge să se determine pe el însuși, el rămâne în fond divizat, ezitant, speriat [...] este incapabil să muște din real; să-l identifice efectiv".28 Leonida, Farfuridi, Cațavencu și mai ales Catindatul prefigurează, într-un posibil model actanțial caragialian, acest tip al veleitarului specific farsei tragice. Rămânerea actelor în stadiul de gesturi duce adesea la stereotipii, repetiții, ticuri ce reduc personajele la statutul de automate, de marionete acționate de forțe nevăzute și incompatibile cu intenționalități intime. Se dezvăluie astfel
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
29 Aplicabilitatea acestei fișe caracterologice la specificul unor personaje ca Leonida, Cetățeanul turmentat, Catindatul, Dandanache, Farfuridi, Cațavencu subliniază încă o dată înrudirea lor mai mult sau mai puțin îndepărtată cu antieroii literaturii absurdului. Lipsite de individualitate și de viață lăuntrică, personajele caragialiene capătă relief doar prin consecvența purtării unei anumite măști, în spatele căreia nu se întrezărește nimic. Aneantizarea, alienarea, veleitarismul, marionetizarea, "lichefierea" sunt, în concluzie, aspecte care argumentează considerarea lor drept prefigurări ale antieroilor farsei tragice moderne. 5.5. Dezarticularea limbajului Ceea ce
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
anumite măști, în spatele căreia nu se întrezărește nimic. Aneantizarea, alienarea, veleitarismul, marionetizarea, "lichefierea" sunt, în concluzie, aspecte care argumentează considerarea lor drept prefigurări ale antieroilor farsei tragice moderne. 5.5. Dezarticularea limbajului Ceea ce micșorează în mod esențial distanța dintre opera caragialiană și literatura absurdului este dezagregarea cuvântului, proces aflat în directă legătură cu denaturarea personajului. Circularitatea intrigii are consecințe în planul dialogului care conține elemente de repetabilitate, "piruete verbale"30 ce anulează funcția de comunicare a limbajului. În comedii, în dansul
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
sa de familist", Cetățeanul se întrebă refrenic "Eu cu cine votez?", Dandanache reia mecanic povestea cu becherul, Catindatul revine contrapunctic adresându-se lui Iordache cu același: "Știi s-o scoți? Scoate-o!" etc. Se remarcă două aspecte ale denaturării limbajului caragialian, aspecte unificate în cazul unor personaje. Primul vizează fantezia verbală cu atributul inutilității, vizibilă în arhitectura haotică a discursurilor, iar cel de-al doilea se referă la desfrânarea lingvistică în concordanță cu degradarea biologică și psihologică a personajelor. Mai pregnant
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
tip de reconsiderare a funcțiilor limbajului căruia i se neagă rolul de principal instrument al comunicării, prin "calmul imperturbabil" cu care este performată, prin senzația universului închis în care se mișcă ciclic automate programate deficitar, schița Căldură mare rămâne piesa caragialiană cea mai apropiată de literatura absurdului. Admirată de Eugen Ionescu, această tragi-comedie a cuvântului s-a constituit într-un pattern recognoscibil în conglomeratul reprezentărilor literare ale absurdului său. 5.6. De la absurd, la comic Așa cum reiese din cele spuse până
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
revelare a absurdului începând cu Alfred Jarry în Ubu rege și mai cu seamă de către Beckett, Dürrenmatt, Ionescu, motivul "lumii pe dos" constituie și în comediile lui Caragiale un ingredient de bază al modalității comice absurde. Numeroși comentatori ai operei caragialiene au subliniat că gesturile, replicile și situațiile personajelor se sustrag adesea relației cauză-efect, circumscriindu-se absurdului. Situațiile aberante care domină peisajul monden caragialian capătă atributul normalității într-o "lume răsturnată", încadrabilă regimului nocturn al imaginarului, detașabil prin convertirea polilor, inversiune
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
și în comediile lui Caragiale un ingredient de bază al modalității comice absurde. Numeroși comentatori ai operei caragialiene au subliniat că gesturile, replicile și situațiile personajelor se sustrag adesea relației cauză-efect, circumscriindu-se absurdului. Situațiile aberante care domină peisajul monden caragialian capătă atributul normalității într-o "lume răsturnată", încadrabilă regimului nocturn al imaginarului, detașabil prin convertirea polilor, inversiune valorică și eufemizare. Transformarea tragicului în comic, a seriosului în glumă, a falsului în adevăr, a nonvalorii în valoare, a straniului în obișnuit
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
răsturnată", încadrabilă regimului nocturn al imaginarului, detașabil prin convertirea polilor, inversiune valorică și eufemizare. Transformarea tragicului în comic, a seriosului în glumă, a falsului în adevăr, a nonvalorii în valoare, a straniului în obișnuit, etc, e perfect plauzibilă în lumea caragialiană, imagine răsturnată a lumii ideale. Esențialmente ironic, întrucât este asociat inversiunii și disimulării, motivul "lumii pe dos" este impus de viziunea carnavalescă ce presupune relativizarea ierarhiilor, travestiul, libertatea de mișcare și de limbaj, descătușare și anarhie. Ilustrativă este farsa D-
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
mușterii am eu parte astăzi! ... Frumos carnaval!"41. Persistența travestiului și a confuziei valorilor indică ireversibilitatea procesului de inversare a ordinii mundane. Această situație, constând de fapt în asimilarea personajelor de către măștile pe care le poartă, este comună tuturor comediilor caragialiene. Masca se confundă cu omul și chiar îl anihilează în cazul unor personaje precum Leonida, Cațavencu, Farfuridi, Cetățeanul, Ipistatul, Catindatul, Pampon, Crăcănel etc. Starea normală în această lume este încurcătura, care nici nu se lămurește în finalul pieselor, nici nu
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
astfel, din perspectivă comică, tragismul acestei lumi absurde se reflectă în crisparea râsului angoasat determinat de lipsa de perspectivă preconizată de acest comic situat "dincolo sau dincoace de disperare sau de speranță". Critica a observat aproape în unanimitate specificul râsului caragialian care, "pentru publicul modern, trecut prin grave evenimente istorice, nu mai este pur și simplu vesel, ci pare profetic, un râs crispat, în fața unei lumi dezechilibrate, reduse la cele mai josnice porniri, în fața unei lumi deformate, dezumanizate"44. Comicul absurdului
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
prin grave evenimente istorice, nu mai este pur și simplu vesel, ci pare profetic, un râs crispat, în fața unei lumi dezechilibrate, reduse la cele mai josnice porniri, în fața unei lumi deformate, dezumanizate"44. Comicul absurdului vizează așadar în cazul operei caragialiene nu doar cel dintâi aspect pe care l-am sesizat în subcapitolul anterior, referitor la declanșarea comicului prin depistarea unui element absurd, ci și raportul mai profund, de revelare a absurdului atotcuprinzător, prin intermediul comicului amar. În afara exemplelor oferite prin schița
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
absurd comic al moravurilor, ca să nu mai vorbim de farsa electorală din O scrisoare pierdută, chintesență de nereguli inversate în regulamente. În plan lingvistic, comicul absurdului este reliefat prin frecvența nonsensurilor și prin gluma absurdă. Farfuridi sau Leonida sunt personajele caragialiene cu limbajul cel mai afectat de invazia paralogismelor devenite emblematice: precizări de tipul "la douăsprezece trecute fix", "o dăm anonimă", definițiile pentru "Republică", "fandacsie" etc. Exemplele ilustrează bivalența raportului dintre absurd și comic, deoarece nonsensurile stârnesc aici un râs rezervat
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
dintre absurd și comic, deoarece nonsensurile stârnesc aici un râs rezervat, umbrit de perceperea unei simptomatologii care nu poate fi localizată liniștitor la nivelul acestor personaje excepții, ci se extinde malign asupra întregului corp social, sublimat în operă prin "lumea-lume" caragialiană. Comicul absurdului, bogat ilustrat în prima piesă ionesciană, includea și gluma absurdă care, spre deosebire de cea liniară, analizată de structuraliști, sau de cea bazată pe suprapunerea pe două scenarii opuse, explicată prin acel "script theories of humour"45, generează un umor
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
un argument în plus este că distincția fundamentală între opera dramatică a lui Caragiale și cea a lui Eugen Ionescu nu este cea dintre farsa clasică și farsa tragică. În acest sens, avem în vedere caracterul de "pseudofarse" al comediilor caragialiene 49 precum și, așa cum am menționat deja, faptul că numeroase aspecte ce țin de specificul conturării intrigii, de construcție a personajului și de distorsionare a limbajului, îndreptățesc utilizarea termenului de "nonaristotelism" pentru caracterizarea operei dramatice a lui Caragiale. Mai exact, este
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
menționat deja, faptul că numeroase aspecte ce țin de specificul conturării intrigii, de construcție a personajului și de distorsionare a limbajului, îndreptățesc utilizarea termenului de "nonaristotelism" pentru caracterizarea operei dramatice a lui Caragiale. Mai exact, este adevărat că sursa comediei caragialiene, ca și în teatrul comic de factură clasică, provine din discrepanțele evidente între vicii universale prostia, vanitatea, ipocrizia etc. și veșmântul acestora. Însă la Caragiale mai întotdeauna se întrevede în subsidiar, ca origine a conflictului, tocmai relația dintre individ și
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]