1,040 matches
-
-i o problemă căreia, din fericire, ultimile experiențe apusene, în roman, i-au dat o deslegare, alta decît aceea pe care o vede dl E. Lovinescu” (ibid., p. 344). Recunoaștem, aici, afinitatea structurală cu Ion Vinea și cu „direcția” de la Contimporanul, revista unde Perpessicius enunțase apăsat apropierea dintre Eminescu și Arghezi... În privința ignorării prozei lui Bacovia de către E. Lovinescu, Perpessicius are dreptate să o pună pe seama unei lipse mai generale de comprehensiune și de atenție față de poezia bacoviană, redusă abuziv la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
spre basme în cari nihilismul fantastic al primelor fragmente și automatismul marionetelor sale primare să se dezvolte în compoziții limpezi și armonioase”. Armonia și „limpezimea” compozițională fac din aceste scrieri „probe îndestulătoare pentru a marca o dată în istoria scrisului nostru contimporan și pentru a asigura scriitorului Urmuz o pagină a sa, proprie”. Criticul vede în autorul Fuchsiadei un scriitor adevărat (iar nu un amator), ba chiar un punct de referință în evoluția formelor estetice. Sub acest aspect, comentatorul face figură aparte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tradiție vizionară. Micul elogiu al lui Voronca la adresa lui Eminescu - prezent într-un eseu liric inclus în A doua lumină - are, pentru Perpessicius, o semnificație asemănătoare: „Tradiția însă, pe care d-sa socoate să o revendice pentru poezia nouă - efortul poetului contimporan de abstractizare a elementelor înconjurătoare, de surprindere în imagini - se obîrșește - ce admirabilă tradiție! - din seva eminesciană. E la mijloc mai mult semnul unei mari iubiri, al unui cult, și aceasta cinstește pe dl Ilarie Voronca și pe atîția dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avangardist din România, din mai multe puncte de vedere: mai întîi, pentru că o parte din comentariile incluse se referă la autori ai avangardei anilor ’20. În al doilea rînd, pentru că tînărul comentator - secretar de redacție, pentru o scurtă perioadă, la Contimporanul (unde publică eseuri despre autori moderniști, cel mai important fiind amplul comentariu despre romanul Ulysses al lui James Joyce) și co-director, în 1932, al revistei moderniste Ulise (alături de Em. Ungher) - a fost cel mai apropiat de literatura avangardistă dintre foiletoniștii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mai 1932 și 4 ianuarie 1937, nu au avut „o pondere în acțiunea de ruptură, de șoc a modernismului românesc de tip avangardist, ci mai mult în aceea de consolidare a cuceririlor moderniste”. Este de fapt o prelungire a defunctului Contimporanul către reprezentanții tinerei generații. Ilustrată cu desene „suprarealiste” de Elion, revista publică fragmente urmuziano-ezoterizante de Jonathan X. Uranus, fragmente de jurnal de Eugen Ionescu (Carnet intim) și Arșavir Acterian, un articol antietnicist al lui Anton Holban, „Contribuții la specificul românesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Arghezi nu prezintă nici un stigmat vizibil de modernitate. (...) Este totuși cel mai modern poet român, asta o simțim cu toții” (p. 12). Apropierea de Ramòn Gòmez de la Serna și ale sale Greguerias îi va fi venit tînărului critic pe filiera Contimporanului. Inconsecvent, el se contrazice însă cînd afirmă, pe de o parte, că Arghezi e „modern” doar în Tablete..., pentru a adăuga imediat că Florile de mucigai „rezumă toată problematica modernă în cele 124 de pagini publicate și epuizează atitudinile și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
poeziei modernisto-avangardiste ea poate reprezenta însă nu numai un risc (cazul lui Lucian Boz), ci și o limită de comprehensiune. Pe de altă parte, formația sa intelectuală e diferită de cea a majorității criticilor români ai vremii; crescut în ambianța Contimporanului, tînărul critic are antene mult mai fine pentru literatura extrem-modernistă și avangardistă europeană decît criticii post-maiorescieni; dimensiunea ei spirituală și filozofică nu îi e străină. Încă o dată, formula sa nu e aceea a criticului-judecător, ci - cum afirma și Al. Mirodan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
profetul” Primul promotor informal al scrierilor urmuziene a fost colegul de liceu și prietenul său George Ciprian, actor de comedie și viitor dramaturg de talent. Dacă e să dăm crezare propriilor afirmații (dar și unei notițe apărute în 1931 în Contimporanul), acesta le popularizase deja, în timpul Primului Război, împreună cu cîțiva afini, sub forma unor improvizații teatrale în cafenele. Ciprian va merge pînă la a-l imortaliza pe Demetru Demetrescu-Buzău, sub numele Ciriviș (porecla lui din liceu), ca erou principal în piesa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
libertatea poetică, inocentă, aparent absurdă, în fața „logicii” și a convențiilor limitative ale condiției umane reificate. Primul text despre Urmuz - semnat C. - apare ca un necrolog discret, în ziarul Dimineața din 26 noiembrie 1923, în ziua înmormîntării. George Ciprian, „Hurmuz” în Contimporanul, an III, nr. 45, 1925, pp. 4-5: „Un nume necunoscut aproape, dar care e sortit să rupă vertiginos cătușele anonimatului”; „N-a scris nici romane, nici nuvele, nici teatru, dar a scris (...) ceva mai mult decît teatru, nuvele sau roman
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Cu G. Ciprian despre el și despre alții”, în Rampa nouă ilustrată, 13, nr. 2988, 9 ianuarie 1928, p. 42, G. Ciprian, Cutia cu maimuțe, Buc., Edit. Contemporanul, 1942, pp. 135-156, și Măscărici și mîzgălici, Ed. pentru Literatură, 1958). Urmuz, „contimporanul” nostru În cadrul rubricii „Note, cărți, reviste” din numărul 96-97-98 al revistei Contimporanul (1931), o notiță a lui Ion Vinea semnala prima editare în volum a schițelor lui Urmuz. Aflăm, totodată, că textele lui Urmuz erau deja cunoscute mediilor românești predadaiste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
13, nr. 2988, 9 ianuarie 1928, p. 42, G. Ciprian, Cutia cu maimuțe, Buc., Edit. Contemporanul, 1942, pp. 135-156, și Măscărici și mîzgălici, Ed. pentru Literatură, 1958). Urmuz, „contimporanul” nostru În cadrul rubricii „Note, cărți, reviste” din numărul 96-97-98 al revistei Contimporanul (1931), o notiță a lui Ion Vinea semnala prima editare în volum a schițelor lui Urmuz. Aflăm, totodată, că textele lui Urmuz erau deja cunoscute mediilor românești predadaiste: „Urmuz este titlul plachetei în care munca și elanul D-lui Sașa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
celor cîțiva cari nu ignorau existența lui Demetrescu-Buzău (Urmuz) încă din anii războiului. Prietenul său Ciprian ni le recitea adesea în serile neutralității, epocă ce i-a inspirat lui Urmuz «Emil Gayk»”. În continuare, este republicată demonstrativ o notă din Contimporanul, Anul V, No 71, 1926: „Foarte puțini știau că grefierul Demetrescu-Buzău (în articolul original numele e trecut greșit: Vasilescu-Buzău, n.n.) era originalul și tulburătorul Urmuz, autorul lui «Ismail și Turnavitu», revoluționar discret al literaturii românești și precursor ignorat al mișcării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Urmuz-Dada-Suprarealismul, trei cuvinte cari stabilesc o punte, descifrează o filiațiune, lămuresc originile revoluției literare mondiale din 1919”. Precursoratul avangardist mondial - și absolut - al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei românești nu putea lipsi, desigur, din discursul de legitimare al „contimporanului” Ion Vinea... Tudor Arghezi, „botezătorul” Postum, Urmuz intră cu adevărat în atenția publicului printr-un mic scandal de presă, înscenat - postum - de către nașul său literar Tudor Arghezi. Acesta acuzase, într-un „medalion” din Bilete de papagal, I, nr. 16, 19
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
om sfios și ciudat, din altă lume, pentru a observa în final „coincidența” dintre scrierea amintitului articol și apariția, la Cîmpina, a revistei Urmuz, cu un „portret sintetic” al idolului, reprodus în clișeu, fără ca desenatorul să-și fi văzut modelul Contimporanul, dar mai ales Punct, începuseră deja de cîțiva ani recuperarea/publicarea scrierilor urmuziene, cu excepția „Fuchsiadei” și a bucății „Puțină metafizică și astronomie”. Mitizarea avangardistă, anunțată deja în Contimporanul, programatică în revista Urmuz a lui Geo Bogza (1928) și amplificată în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al idolului, reprodus în clișeu, fără ca desenatorul să-și fi văzut modelul Contimporanul, dar mai ales Punct, începuseră deja de cîțiva ani recuperarea/publicarea scrierilor urmuziene, cu excepția „Fuchsiadei” și a bucății „Puțină metafizică și astronomie”. Mitizarea avangardistă, anunțată deja în Contimporanul, programatică în revista Urmuz a lui Geo Bogza (1928) și amplificată în revista unu condusă de Sașa Pană, însoțește prima editare în volum a textelor sale (în 1930, sub titlul Algazy & Grummer, la Editura Unu a aceluiași). Rezultat previzibil: Urmuz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sfiește să-l așeze pe Urmuz „alături de Eminescu” (dar și de Poe, Rimbaud, Chaplin și Buster Keaton), după ce în manifestul revistei Urmuz îl apropiase de Iisus... Necesitatea de legitimare internă a avangardei autohtone prin intermediul unui mit fondator devenise imperioasă. Cercul Contimporanului încercase deja să-și găsească o legitimitate în „abstracționismul” artei populare și în stilizările artei bizantine. Legitimarea externă, prin Brâncuși și Tzara, nu era nici ea suficientă. În subcapitolul „Urmuz și avangarda” al monografiei sale din 1970, Nicolae Balotă a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
colonie franceză al celei din urmă, complexele similare ale tînărului Eugen Ionescu și masochismul identitar extremist al „furiosului” Emil Cioran din Schimbarea la față a României fac parte din aceeași serie. La fel - rupturile intervenite după 1925 între avangardiștii de la Contimporanul și grupările mai radicale, încercările de a „evada” spre centrele de validare europene și extraeuropene sau de a aduce Europa în țară prin intermediul unor personalități cu rezonanță, încercările de repliere identitară „alternativă” în raport cu modernizarea occidentală. O abordare a „primei” avangarde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
urmele lui Urmuz, Jacques G. Costin deconstruiește cu rafinament ironic tradiția „clasică”, nefiind - propriu-zis - un revoltat sau un anarhic al formei. Sculptura esențializată, abstracționist-primitivistă a lui Brâncuși și a elevei sale Milița Petrașcu se înscrie deopotrivă pe orbita cosmopolită a Contimporanului și pe cea spiritualist-autohtonistă de la Gîndirea, iar arhitectul, pictorul și decoratorul constructivist Marcel Iancu se arată a fi uneori, în plastica sa, un eclectic fantast cu nostalgia formelor canonice. În fapt, prima avangardă autohtonă se dovedește a fi - cu excepția mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu o inerție a tradiției (ca filtru critic al modernizării) și cu un sentiment al responsabilității „constructive”. Sinuozitățile relației Ion Vinea - Tristan Tzara - Marcel Iancu, diagrama receptării românești a lui Brâncuși, a Futurismului și a textelor lui Urmuz, evoluția revistei Contimporanul (1922-1932) exprimă elocvent avatarurile acestui complex. În mod semnificativ, primul contact important al românilor cu avangarda artistică europeană s-a produs prin intermediul Futurismului italian; acesta a avut ecou îndeosebi în țări europene periferice, intrate tardiv în modernitate, în cercuri de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
stîngi independente. Distanța temporală dintre discretele semnale poetice predadaiste ale lui Tzara din paginile revistei civice Chemarea („Vacanță în provincie”, „Furtuna și cîntecul dezertorului”), Dadaismul propriu-zis și constituirea primei mișcări de avangardă artistică din România (în 1924, prin intermediul eclecticei reviste Contimporanul) indică un decalaj de aproximativ zece ani. Dacă „exportul” de avangardă (prin Tzara și Marcel Iancu) a fost unul insurgent, violent negator, prima avangardă din România a fost preponderent „constructivă”. Militantismul agresiv, insolent și contestatar s-a dezvoltat după 1924
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fost unul insurgent, violent negator, prima avangardă din România a fost preponderent „constructivă”. Militantismul agresiv, insolent și contestatar s-a dezvoltat după 1924 pe traseul revistelor Punct - 75 HP - Urmuz - unu - Alge - Viața imediată etc., Integral radicalizînd moderația „ecumenică” a Contimporanului. Legitimarea externă a jucat un rol determinant în procesul de recuperare/recanonizare internă a avangardei noastre istorice. Notorietatea cîștigată în Franța de un Tristan Tzara, de pildă, îl va impune atenției valorizante a criticii noastre estetice (Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pună în umbră - ca precursor „optimist” și „constructiv”, victimă a societății burgheze - absurdul alienant din piesele dramaturgului franco-român (un absurd înțeles ca produs al Occidentului putred, dezumanizant, lipsit de ideal etc.). Valoarea sculpturii lui Brâncuși (elogiată deopotrivă de avangardiștii de la Contimporanul, Integral, unu și de spiritualiștii autohtoniști de la Gîndirea) fusese cu adevărat recunoscută în România abia la două decenii după impunerea ei în afară. În fine, atît recuperarea „umanist-socialistă” a avangardei istorice (petrecută parțial și tardiv, în anii ’60-’70), cît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de susținere și promovare a preavangardismului poetic. Am prezentat, apoi, monografic revista Chemarea (1915) a lui Ion Vinea și Tristan Tzara - privită ca placă turnantă între postsimbolism și avangardism, ca „embrion” autohton al Dadaismului și ca prefigurare a revistei constructiviste Contimporanul - cea mai logevivă publicație de avangardă din România. Comparația între textele poetice scrise în perioada 1913-1915 de către Ion Vinea și Tristan Tzara, dublată de un examen al corespondenței purtate de cei doi între 1916-1921, vine să ilustreze, suplimentar, complexul periferic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
celebritate mondială; un evazionism melancolic, elegiac și dezabuzat, opus unui evazionism activ, agresiv și deconstructiv, orientat atît împotriva formelor, cît și a temelor tradiționale. Procesul de constituire efectivă a avangardei românești este, desigur, legat de acțiunea „inaugurală” și promoțională a Contimporanului (1922-1932) condus de Ion Vinea și Marcel Iancu. Expozițiile internaționale, spectacolele sincretice de artă nouă, relațiile privilegiate cu avangardele străine beneficiază de o atenție particulară în cadrul prezentei lucrări. Eforturile celor doi conducători ai revistei de a căuta în folclor și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
română și aiurea - după afinitățile cu „stînga”, respectiv cu „dreapta” politică (Literatura română și expresionismul, București, 1971), ca efect al Primului Război Mondial și al revoluției sovietice, pe fondul traumelor și crizelor modernizării accelerate. „Complexul periferiei” explică, pe de o parte, eforturile Contimporanului de a populariza în România toate mișcările de avangardă și, pe de altă parte, frustrarea membrilor grupării față de nerecunoașterea externă a artei noi autohtone. De asemenea - nevoia de a asimila inovația radicală prin construirea ex-nihilo a unei tradiții moderne. Ex-nihilo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]