1,480 matches
-
propriei făpturi, și nu ceva dobândit. E un dandysm psihologic, ce se manifestă mai degrabă În spirit decât În veșminte; e un dandysm mental.”1 Ajunși aici, nu ar fi lipsit de interes să vedem cum se manifestă dandy-i decadenți și În alte părți ale Europei, pe care, datorită „sângelui lor fierbinte”, Barbey d’Aurevilly le credea scutite de dandysm. Italia, de pildă, cu ilustrul său reprezentant, Gabriele D’Annunzio, autor disputat de curente literare și de ideologii, cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
În biografie, ci și pentru că trăiește mereu la limită, experimentând, sfidând canoane, discipol declarat al lui Baudelaire și Wilde. Am mai pomeni, tot În acest context, alți doi autori revendicabili dandysmului, legați prin destin de Banatul istoric: Szilágyi Géza, primul „decadent” al literaturii maghiare, și Revitzky Gyula. Dar și pe arhimediatizatul În ultimii ani Márai Sándor. Confesiunile sale dezvăluie nu doar un pacificant spirit burghez, ci și o suită de episoade pariziene și berlineze care Îl descriu, măcar parțial, ca pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
ca eroi În opera unor autori, le-am recomanda minunata carte a lui Angelo Maria Ripellino, Praga magica 2. Karásek, Breisky, Marten, Schaukal, copii spirituali ai lui Baudelaire sau Wilde, compun (În cehă sau germană) romane ale căror personaje trăiesc „decadent”. Cei mai mulți sunt dandy invertiți și satanici, cu nimic mai prejos decât damnații lui Wilde, Barbey sau Villiers de l’Isle-Adam. Cât despre dandysmul dintre Carpați și Dunăre, el ne va reține atenția Într-un capitol aparte. Oricât de mare ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
-i neoclasici cu cei ai avangardei, neoromanticii cu expresioniștii, autori și personaje deopotrivă, aflați uneori, ca niște giruete, În bătaia tuturor adierilor sau furtunilor. Țara nimănui: Între neoclasicism și avangardă tc "Țara nimănui \: Între neoclasicism și avangardă " „După esteți și decadenți, n-a mai rămas nici un termen care să-i caracterizeze pe dandy printr-un criteriu de generație. Și aceasta se Întâmplă nu pentru că dandysmul moare, ci pentru că speciile sale dispar ca să facă loc, pe de-o parte, unui dandysm clasic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
costumului, mănușilor și pălăriei. Și totuși, scandalul Wilde Îl afectează direct. E demis de la Yellow Book. Descumpănit, Îndurerat, Își găsește refugiul (În 1896) la o altă revistă, Savoy, singura care mai are curajul să publice texte și desene ale autorilor decadenți. Măcinat de tuberculoză, cu un corp scheletic, Înveșmântat Însă cu un rafinament desăvârșit, Beardsley se convertește la catolicism, Îndemnat de bunul său prieten, André Raffalovich. Se stinge din viață la Menton, În sudul Franței, desenând până În ultima clipă, la 26
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
dramatic, urmându-i lui Bernard Shaw la The Saturday Review. Numeroasele cronici, eseuri pe cele mai neașteptate teme (Între care nu puține dedicate dandysmului sau unor dandy celebri, cum ar fi Însuși George al IV-lea), caricaturile care Împânzesc revistele decadente, toate Îi aduc celebritatea. Căsătorit cu o actriță americană, trăiește Între cele două războaie la Rapallo, În Italia, scrie, are emisiuni la BBC și, În 1937, e Înnobilat. Prezența lui distinsă, ironia subtilă, finețea spiritului Îl fac dorit pretutindeni. Deși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
fascinează definitiv. Nu doar o corespondență Înflăcărată, nu doar Întâlniri pline de emoție, ci mult mai mult decât atât: o forță aproape magică de a le transfera personajelor din În căutarea timpului pierdut, cu precădere lui Charlus sau Swann, farmecul decadent, estetismul idolatru al contelui de Fezensac. Dacă ar fi să facem portretul-robot al unui dandy „clasic” (deși am contrazice - a câta oară? - specificul Însuși al dandysmului), s-ar vedea că Marcel Proust ar intra ușor și firesc În tipar prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
pederaste, toate Îl definesc și ca dandy. Un dandysm ce se manifestă de timpuriu, Încă din adolescență, la Trinity College din Dublin și mai apoi la Oxford, prin fascinația declarată pentru estetismul lui Walter Pater și Ruskin, dar și pentru decadenții francezi, În al căror spirit crește. Se lansează eclatant În viața mondenă a Londrei, dar și la Paris, unde e văzut din ce În ce mai des. Își dobândește notorietatea nu numai datorită Înfățișării sale excentrice (cravata verde, vestele de catifea, pantalonii prea scurți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
privit În afară. Profunda oglindă sumbră e În străfundul omului. Acolo e clar-obscurul teribil...; el e mai mult decât imaginea, e simulacrul, iar În simulacru există ceva de spectru...” (Hugo). Cât despre literatura postromantică, ea rescrie mitul sub semnul modernității decadente, de la Wilde la Hofmannsthal și Rilke. De la André Gide, care Îl transformă Într-o „autobiografie poetică” În Le Traîté du Narcisse, la Paul Valéry, pentru care „mitul lui Narcis nu a Încetat să reprezinte relația fragilă ce unește provizoriu conștiința
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
pe care nimic nu o deturnează de la sine”, crede Melchior-Bonnet În capitolul despre dandy din catoptro-istoria ei. Dar tot ea afirmă că, la finele secolului al XIX-lea, din oglindirea dandy-ului nu ar mai fi rămas decât „un joc decadent și steril”. În timp ce pentru alții (cu precădere sociologi), narcisismul dandystic nu e mai mult decât o formă de patologie care perturbă și distruge chiar relațiile cu ceilalți. Așadar, i se refuză implicit dandysmului o miză filosofică atunci când protagonistul său e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
că problema se poate pune și În cu totul alți termeni, nuanțându-se. În viziunea sa, dar și a altor zeci de autori pe care el Îi citează (de la Christopher Lasch sau André Green la Gilles Lipovetsky, de pildă), pentru decadenții sfârșitului de secol XIX, narcisismul, cu Întreaga sa constelație de sensuri, avea o „dimensiune utopică, În timp ce astăzi evocă doar psihopatologia unei culturi și a unei estetici În criză”. „În narcisism, ca și În cercetarea mistică sau În imperativul de genialitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
sub pana lui Villiers de l’Isle-Adam: „Să trăim? O s-o facă pentru noi servitorii”. Sau, mai radical, la Barbey d’Aurevilly: „Să rămâi artist chiar și-n sicriu!”. Fără a se identifica În Întregime cu apologeții estetismului (fie el decadent, prerafaelit, postsimbolist etc.), dandy-i aparțin totuși acestei familii de spirite. „Fie că este vorba despre veșminte sau accesorii, despre echipaje, apartamente luxoase, aranjatul unei mese sau despre armonia manierelor, dandy-ul se bizuie pe gust, și Încă pe un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
și dureros efort a cărui maximă ar fi: «Fii genial!»”2. Aici s-ar afla una dintre sursele „protestului viril”, În termenii lui Adler, niciodată realizat pe deplin. O masculinitate radicală, „totală” e greu de cucerit mai ales În epoci decadente, când fascinația regresului spre feminin devine copleșitoare mai ales În cazul bărbaților dandy. Atenția exagerată pentru vestimentație, cochetăria, grija pentru accesorii, fardarea, podoabele, gesturile efeminate, travestiurile sunt doar câteva dintre formele concret manifeste prin care dandy-i realizează pe cont
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
cu cît va fi bazată pe cele mai prețioase și indestructibile calități și pe darurile celeste pe care nici munca și nici banii nu le pot conferi. Dandysmul e ultima zvîcnire de eroism În vremuri de decadență, iar tipul de decadent Întîlnit de călător În America de Nord nu infirmă cu nimic ideea: căci nimic nu te Împiedică să presupui că triburile pe care le numim sălbatece sînt rămășițele unor mari civilizații dispărute. Dandysmul e un soare la asfințit; precum astrul ce coboară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
tragă de roman Înapoi, racordându-l unei poetici indefinite, amestec de romantism, realism și estetism eclectic, cu pretenție de doctrină morală, În cadrul căruia frumusețea nivelează cu o forță irezistibilă disparitățile existenței. „Amoralismul” lui Wilde, ca și cel al Întregii generații „decadente”, nu e decât jocul grațios, ușor iresponsabil, al artistului care se visează, pentru o clipă, sustras presiunii timpului și existenței. Respingând urâtul, Wilde respinge orice formă de artă incapabilă să-și ducă până la ultimele consecințe premisele: „Aversiunea secolului al nouăsprezecelea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
al literaturii e găsirea unui context adecvat. „Contextul” Îi era la Îndemână și s-ar putea spune chiar că el Însuși fusese unul dintre protagoniștii și creatorii săi: Londra discuțiilor aprinse despre relația dintre viață și artă. Susținător al taberei „decadente”, pentru care viața e doar o imitație a artei, Wilde Își concepe romanul ca pe un segment dintr-o bătălie canonică, din Înfruntarea reiterată a „tradiționaliștilor” și a „modernilor”. Om vechi obsedat de „lumea nouă” a ideilor, Wilde conferă mitului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
formula clasică. Spre deosebire de inocentul absolut Narcis, Dorian Gray reprezintă forța de pătrundere a răului În mit - adică În realitate. „Noul hedonism” profesat de Lord Wotton nu e decât varianta hard a teoriilor estetice aflate la putere În mediile „esteților și decadenților” din preajma lui Wilde. Dezvoltarea proprie nezăgăzuită, cultul tinereții și al frumuseții sunt prezentate cu o forță de convingere atât de mare, Încât Dorian, din victimă naivă, devine un veritabil preot al noului cult ș...ț. Referințetc "Referințe" Ellmann, Richard, Oscar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
original și somptuos, În care s-ar putea recunoaște orice banal tânăr contemporan. Dar când Îi vom compara, vom vedea diferențele, sau mai curând contradicția, și poate vom Înțelege și mai bine adevărata natură a poetului Liliecilor 1. Generația propriu-zis decadentă s-a constituit pe baza celor scrise de Théophile Gautier În prefața la Florile răului 2, care nu numai că nu i-a făcut pe tineri să devină conștienți de slăbiciunile lor intelectuale cele mai rele, ci i-a convins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
spirit nobil ar trebui să i-o consacre lui Baudelaire, celui mai mare poet al secolului al XIX-lea, singurului poet intelectual și clasic, În opoziție deschisă cu romantismul, sentimentele pe care le poate inspira un poet doar satanic și decadent, În mod fatal menite să oscileze Între admirația cea mai Înflăcărată și iritare, și să creeze În jurul realității geniale a lui Baudelaire o legendă ce o Întunecă și care persistă Încă și astăzi (domnul de Montesquiou este pe cale să devină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
teoriile sale originale, Întotdeauna atât de adevărate, că vrea să pună capăt acelei legi stupide după care scriitorii cei proști se Îmbogățesc, iar scriitorii mari mor de foame și că talentul trebuie să slujească și la una, și la alta? Decadentul este, În general, un ignorant, cel puțin cu privire la tot ceea ce nu este literatură decadentă. El nu face niciodată apel la rațiune, iar opera lui, dacă nu a ajuns Încă la sterilitate literară, reflectă, o dată cu nuanțele morbide ale senzațiilor sale, lipsa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
stupide după care scriitorii cei proști se Îmbogățesc, iar scriitorii mari mor de foame și că talentul trebuie să slujească și la una, și la alta? Decadentul este, În general, un ignorant, cel puțin cu privire la tot ceea ce nu este literatură decadentă. El nu face niciodată apel la rațiune, iar opera lui, dacă nu a ajuns Încă la sterilitate literară, reflectă, o dată cu nuanțele morbide ale senzațiilor sale, lipsa lui totală de gândire. Domnul de Montesquiou este un cunoscător temeinic al literaturii clasice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Romanticii n-au vorbit atât de magnific despre singurătate decât pentru că aceasta era durerea lor reală, durere de nesuportat. Revolta lor Își are rădăcini profunde, Însă de la Cleveland al abatelui Prévost până la dadaiști, trecând prin freneticii anului 1830, Baudelaire și decadenții de la 1880, mai bine de un secol de revoltă se astâmpără În mod ieftin În Îndrăznelile „excentricității”. Dacă toți au știut să vorbească despre durere este pentru că, În disperarea că n-o vor depăși vreodată altfel decât prin ușuratice parodii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
al esteticii mateine. Plasată Într-un cadrul cosmopolit (Berlinul Începutului de veac), acțiunea, Învăluită Într-o atmosferă occidentală, cu aluzii livrești și mondene, se leagă de cele mai subtile aspecte ale decadentismului european. Prin accentul pur existențial aplicat sferei esteticului, „decadentul” trăiește nemijlocit expresia artistică râvnită. Spre aceeași concluzie converge și panegiricul de o rafinată cruzime al lordului Henry pentru Dorian Gray: „Viața a fost modalitatea ta de exprimare artistică”. Iar Barbey d’Aurevilly, definindu-l pe Brummell, spune că acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
alții prin operele lor”. Asemenea spirite se detașează de real prin filtrul visului, traversând teritorii oculte sau creând paradisuri artificiale, ca un reflex de negare a lumii burgheze. Exacerbarea individualității, prezentă În decadentism, e o marcă a neputinței de dezindividualizare; „decadentul” Își este „trup și hrană sieși”, se autodevorează sufocat de o lume Închisă, care nu e altceva decât propria sa răsfrângere. Transcenderea vieții prin artă Înlocuiește eticul cu esteticul. Frumosul rămâne o formă sensibilă percepută cu insațietate prin simțuri. Devenit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Îl anihilează. Un grotesc tragic se Încheagă astfel sub aburii fascinatorii ai esteticului. În Moartea la Veneția, masca semnifică transfigurarea desfigurată a artistului, dizolvarea oribilă a condiției umane. Dacă pentru om, În genere, masca este un mijloc de adaptare, pentru „decadent” - neadaptabil prin definiție - masca reprezintă un semn al excepției, o mărturisire plastică a ființei sale posedate de frumos. Poate cea mai pură expresie din Întreg estetismul european a acestui gen de confesiune (fără accente degradate, ca la Thomas Mann, sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]