1,794 matches
-
accente polemice, recenzii de I. Ludo și Geri Spina, traduceri din Wilde, D’Annunzio, Baudelaire, colaborări ale lui Arghezi, G. Bacovia, Emil Isac, N. Davidescu ș.a. Făcînd, în „Curentul nou la noi“, elogiul „celui mai mare poet de azi”, Ludo deplînge faptul că „literatura simbolistă a devenit un sport în mîinile unor imberbi, cari ar fi făcut mai bine să fi început cu altceva decît cu o meserie care cere talent”. „Generația de la 1914” Dacă abandonăm decupajul cronologic potrivit căruia secolul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
B. Fundoianu sau Perpessicius, Vinea e un simpatizant al lui Rémy de Gourmont („arătare bizară și doctă de artist și savant, de cugetare conservatoare și totuși paradoxală și dizolvantă”). Într-un articol din 1922, îi combate pe „criticii zilei”, care deplîng dispariția autorității magisteriale: „E foarte vădit că cei ce confecționează lucruri și flori pe catafalcul severei matroane care a fost critica lui Maiorescu și Gherea se pregătesc să continue tradiția ei trăncănitoare. (...) Critica română reînvie, după cum reînviase și în Chendi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu premierul în ministrul și, mai ales, în scriitorul Delavrancea: „trimite-mi ceva bilete pentru comediile ce le scrii, ca să-mi duc nevasta și copiii la circ”. Pe post de editorial — un articol al lui Ion Vinea („Note repezi“). După ce deplînge faptul că „Prin urale, se celebră în apus moartea bravurei civice a socialiștilor”, autorul denunță „lașitatea” adepților războiului printr-o pledoarie individualist-pacifistă: „În război, gesturile sînt lașe. (...) asasinarea premeditată a pacifiștilor (...) măsuri contra panicei, contra adevărului și minciunei toate înlesnirile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
semnul morții pentru lumea veche” deși, deocamdată, „educația burgheză, atletismul sufletesc și muscular pe care ni-l înlesnește, ne împiedică să renunțăm la individualitatea noastră hipertrofică, la generația noastră, la anarhismul ei”; în „Învățături bulgărești“ salută reușita revoluției în Rusia, deplînge debilitarea ei în Germania, mutația ei fascistă din Italia și reprimarea ei în Bulgaria, cînd guvernul agrarian-socialist al lui Alexandr Stamboliski a fost răsturnat de gărzile verzi ale lui Al. Țankov. Cauzele prezumate - incapacitatea populației rurale de a se mobiliza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
identitate cu expresionismul și bizantinismul „tradiționaliștilor” congeneri de la Gîndirea, fapt confirmat și de o „scrisoare” a lui Aderca adresată lui Ion Vinea (cf. „O zi la Brașov“, în nr. 3, 1923), în care „moderniștii” Lucian Blaga și Adrian Maniu sînt deplînși pentru colaborarea lor cu tradiționaliștii ortodoxiști și conservatorii de la Gîndirea. Un alt poet al „tradiției românești autentice” de care liderul „contimporan” s-a simțit mereu aproape este Ion Pillat, care, împreună cu „gîndiristul” Oskar Walter Cisek, traduce din poeți expresioniști (Ivan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
românesc” al arhitecturii Bucureștiului antebelic: „prunc hibrid al onanismului romantico-historic, împerechere de arcade și coloane bizantine cu turnuri turcești, totul chircit după regula degenerării și a imitației”. Textul („Capitala Brumărescu“, semnat Vn.) a fost în general ignorat de comentatori. Autorul deplînge discontinuitatea istoriei locale și „provizoratul” ei preexistent modernizării, opunîndu-i, compensatoriu, voința de construcție durabilă, posibilă cu adevărat abia după război („România se construiește azi”): „Stupiditatea edililor și nepăsarea cetățenilor au conservat Bucureștiului pînă în 1925 aspectul de lagăr oriental, ridicat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Scarlat Callimachi și minipiesa Conseil de revision a lui Marinetti și Cangiulio. Textul lui St. Vidran despre „Arta nouă“ este un eseu de „morfologie culturală” fără referiri la teatru. Relevant rămîne articolul lui Const. Tavernier, care - asemenea colegilor de la Integral - deplînge retardarea fenomenului teatral autohton în raport cu „revoluția” din celelalte arte: „Paralelismul evolutiv al artelor în România pare să se fi rupt definitiv. Am avut în ultimul timp manifestări publice de artă nouă în domeniul picturii, sculpturii, arhitecturii, muzicii, poeziei - numai teatrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
crescută cu biberonul și făina lactată”. Altfel spus: „Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existență nouă, desbărată de clișeiele șterse ale vieții burgheze, de obsesia înțelesurilor și orientărilor” („Manifest activist către tinerime“)... În nr. 62 al revistei, Sergiu Milorian deplînge și el asimilarea superficială, deficitară, a inovației teatrale: „Recapitulînd spectacolele cele mai bune, nu știm dacă am putea cita o realizare integrală care să înglobeze armonizarea tuturor elementelor constitutive: text, décor, muzică, actor, atmosferă. Toată literatura filozofiei teatrale a ajuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în care burghezul e satisfăcut cînd a găsit vaca”. În opoziție cu acest utilitarism „burghez”, artistul liber și suveran „își arogă dreptul naturii de a crea forme noi, fără asentimentul nimănui”. În altă parte, „înapoierea” consumatorului de artă autohton e deplînsă și denunțată drept retard provincial în raport cu marile centre ale Europei occidentale: „Magdeburgul e un oraș cubist. La Paris, cubismul e în faza eroică, la noi, e încă în stadiul în care enervează prostimea elegentă a vernisajelor și simulația găunoasă a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a primitivismului și bizantinismului în arta modernă, pornește de la teza mai mult decît contestabilă a inexistenței unei tradiții culte moderne și premoderne (explicabilă prin „istoria noastră discontinuă”, improprie construcției durabile), așa cum prezumata „inexistență” culturală a secolului al XIX-lea românesc, deplînsă de Vinea (cu puținele contraexemple de originalitate autentică: Eminescu, Caragiale, Creangă, Odobescu, Coșbuc), indică o cultură de „excepții valorice” accidentale într-o epocă a imitațiilor. Adept și el, dar în alt sens, al arheologiei tradiției „balcanice” locale în căutarea unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Capitolul VII. Revista Contimporanul și complexul periferiei „Complexul periferiei” se suprapune, în cazul lui Vinea, peste un complex (aristocratic, estetizant...) al „Centrului”, destul de curent în epocă: articolul „Pentru egalitatea în critică“ publicat în Luptătorul, nr. 235, din 2 aprilie 1921 deplînge discriminarea pozitivă a scriitorilor din Ardeal (taxați drept ruraliști și rudimentari) de către criticii din Vechiul Regat, favorabili lor - mai ales după Unirea din 1918 - din motive politico-identitare. Disprețul autorului îi atinge, în egală măsură, pe membrii Școlii Ardelene - adăpostiți la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
construcția literară. De ce blestemul veacurilor, de ce blestemul locului pe grafomania noastră juvenilă?”. Privind cu melancolie la „noblețea intelectuală” a apusenilor, autorul bovarizează patriotic în marginea frustrărilor periferice: „Noi cetim însă în trofeele lor triste și ne prinde o patriotică mîhnire!”, deplîngînd minoratul lingvistic la care inexistența unui „imperialism” politic (și, prin extensie, cultural) ne-a condamnat: „Pentru gînditorul adevărat care vrea să participe la viața intelectuală a secolului, limba lui diferită e, deci, un exil și o osîndă. Situația lui, aci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în această privință, decît Vinea și Iancu (care valorizau nonfigurativul artelor populare), eseistul disperării admiră „cultura de tip funcțional”, monumentală și industrială, arhitectura lui Le Corbusier, muzica atonală, filozofiile nesubstanțiale, costumele simple ale muncitorilor și „uniforma” politică a țărilor dictatoriale, deplînge paseismul și reacționarismul naționalismului românesc, pledînd exaltat pentru un naționalism „revoluționar”, viitorist, și făcînd, oarecum în spiritul lui Marinetti, apologia „dictaturii populare”, singura în măsură să genereze măreția „imperială” a unei națiuni. Spre deosebire însă de liderul futurist, Cioran pledează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ionescu, „în aparență reductibil doar la negația predecesorilor și chiar a contemporanilor”. Dar un „maiorescianism” (mai curînd adamism...) similar întîlnim și în cazul lui Ion Vinea („mentor” al lui E. Ionescu) și B. Fundoianu: aceștia denunță deopotrivă „pastișul” formelor occidentale, deplîngînd discontinuitatea și „minoratul” istoriei românești, lipsa unei limbi de circulație și lipsa unei tradiții culte autohtone. Dacă însă Fundoianu alege să depășească provincialismul/minoratul cultural, părăsind „colonia” românească pentru mult-visata Franță, Vinea optează - „centripet” - pentru stimularea orgoliului local „modernist”: „În ceea ce privește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
torpilă și un stil nou pentru edificare și fecundație, Barbarojenie, exploatat de toate unitățile sale. Prezentînd manifestări în plin, muzică, arhitectură, spectacole, editură, Zenit ne spune că stărue ca o grupare temeinică. D. Mițici în « Îți mulțumesc, frumoasa mea Serbie» deplînge evoluția națiunei sale, care trebuie să suporte parazitologia culturală, menținută de stat, care n’a creat decît o superficială și hibridă Serbie spirituală. Acuză toată organizarea academică, neputință pastișoare a statului, opunînd revoluția zenitistă, gîndirea nouă a Serbiei de mîine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nouvelle matière encore moins une téchnique mise au service d’une matière et qu’elle ne rénonce point au langage. Ce n’est ni nouveauté ni technique qu’il nous faut. C’est l’œuvre. Pe de altă parte, Fondane deplînge faptul că poezia modernă și-a alienat propriul public, devenind „ilizibilă”. O posibilă revitalizare chiar nu poate evita - crede autorul - încorporarea lecției cinematografului care, el, nu poate trăi în lipsa audienței: On peut écrire encore un poème qui personne ne lit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
direct influențată de cinema”. Despre criza poeziei s-a scris destul și în publicistica românească a epocii. Într-un articol intitulat „Roman și cinematograf” apărut în Adevărul literar și artistic, III, nr. 308, 31 octombrie 1926, p.7, D.I. Suchianu deplîngea „decadența poeziei lirice” în fața concurenței cinematografului: „Lirismul, refugiat în romanul jurnal și în romanul confidență își face stagiul în așteptarea poeziei celei nouă, care nu este încă, dar pe care o așteptăm cu toții”. Oricum, Fondane va continua să publice, sporadic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tipice sau individuale, ci fragmentare”, de aici predilecția pentru „caracterele desechilibrate” și pentru „răsturnarea ierarhiei funcțiilor spirituale”. „Importanța ce se dă inconștientului” este, în opinia autorului, responsabilă de „preponderența elementelor patologice”. Adept al „teoriei capodoperei” brevetate de Mihail Dragomirescu, Emilian deplînge „lipsa de capodopere realizate în spiritul școalelor nouă” (stereotip conservator fără bază, cîtă vreme printre „anarhici” sînt incluși Dostoievski, Proust sau Gide). Observațiile sale privind „criza noțiunii de realitate” sub influența noilor concepții științifice și „disoluția eului” sînt, altminteri, corecte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
eliminarea verbului în favoarea substantivului, predilecția pentru verbul la infinitiv și pentru numeral, „interjecții onomatopoetice”. „Disoluția gîndirii” - scopul poeților anarhici - „începe cu disoluția sintaxei” și cu „incoherența ca postulat artistic”, scrie Const. I. Emilian, care sancționează astfel eliptismul („rejetul sintactic”) și deplînge „suprimarea rimei și mai ales a ritmului (expresie a versului clasic) avînd ca rezultat versul amorf”, iar ca ultimă consecință, crearea „versului tipografic”. Adică „nici rimă, nici ritm, nici măsură”. Observă, altminteri, că „realizarea unei estetice tipografice” începe odată cu Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avînd în centru „marea literatură” și figura geniului-creator-de-opere-monumentale, închise. În orice caz, spiritul său critic „în răspăr” reprezintă o pată de culoare în climatul encomiastic al epocii. Spiritual, criticul îi „pune la punct” în mod avenit și pe comentatorii care deplîng condiția meschină a „obscurului grefier de la Înalta Curte de Casație”: „Amintim că grefierului îi revenea importanta sarcină de a redacta sentința definitivă pe care o semna, sub controlul președintelui, ceea ce însemna o mare răspundere și pretindea temeinice cunoștințe juridice. Funcția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pe mărturisirile surorii scriitorului, Eliza Demetrescu-Buzău). Recunoscînd că, în ce privește interpretarea textelor lui Urmuz, „nimeni nu are materialul suficient pentru a ajunge la o «filozofie», nici curajul să conchidă a-l reduce la o întîmplare, la un accident bizar”, Gelu Ionescu deplînge faptul că ne lipsește voința de a da cărți fundamentale despre Caragiale și Călinescu, în vreme ce „o mare carte despre Urmuz”, care „nu e nici posibilă, nici necesară”, a fost „mereu posibilă”. Motivul ar fi „un bovarism al literaturii noastre”, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o poftesc să se așeze. Cu glasul numai suspine, mi-a spus: - Nu. Încă nu, prietene drag. Nu trebuie să-l lași singur. Fără tine ar putea fi în pericol, fără ochii tăi vigilenți s-ar putea curând să-i deplângem moartea. Stiliano, trebuie să rămâi lângă el. Te implor din tot sufletul să nu-l lași singur! S-a așezat, punându-și mâinile-n poală. Ochii ei trădau nesomnul și ardoarea lacrimilor, tremurul neîncetat al mădularelor, fața îi era pământie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
longobarzi ale căror nume erau scrise pe un sul mic de pergament, ascuns într-un vas de sticlă albastru mat, din cele folosite de femei pentru creme, au fost înjunghiați mortal în propriile paturi. Singurul care va fi regretat și deplâns toate acestea a fost Adeodato, care suferea pentru pedepsele tuturor și îi era rușine la gândul că Gundeperga săvârșise asemenea fărădelegi în numele Mântuitorului și al bisericii romane. După aceste întâmplări, eu, împreună cu un Rotari taciturn, i-am făcut o vizită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
sub arborii sacri longobarzi și în sinagogă. În sala tronului, unde era depusă, înveșmântată în purpură și aur, pe un catafalc din scânduri de stejar, pentru prima dată de când lumea e lume, episcopi și preoți de toate confesiunile și-au deplâns împreună regina. Înainte de a fi scoasă din palat, Rotari a dorit să o acopere el însuși cu mâinile lui, cu un văl scump egiptean. A fost dusă cu alai mare în biserica San Giovanni, pe o lectică îmbrăcată în flori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
avea să devină niciodată omul care ar fi vrut să fie. Poate că nu avea să scrie nici cartea despre Valentina Buonocore și despre tinerii suspendați În pragul vieții. Dar poate că avea să scrie alta. Trebuia să Înceteze să deplângă gesturile pe care nu le făcuse și trandafirii pe care nu-i culesese. Doar ceea ce faci este adevărat. Caravana teatrului de păpuși era Închisă. Sasha se gândi că era târziu. Emma ar fi fost În stare să caute prin toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]