1,549 matches
-
turme, păstori și cântece. Zeea-nimic: zeea pustiurilor fără adânc și fără înălțime, fără lumină. 7 2254 De ce-ascunse amicei sale luni întregi? Că lipsea legământul de sânge. 8 2254 două lacrime de copil căzute pe-o frunte pătată, două diafane ființe de înger sparte în stânca păcatului. 9 2258 timpul - o idee ce leagă fapt de fapt. 10 2258 unda ce-și mână trecutu-n viitor. 11 2255 trecutul - o feerie-nmărmurită, viitorul - umbră. trecutul - marmură, prezentul - Dumnezeu, viitorul - umbră
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
fier în ușa casei și turbură cu săgeata ochilor fundul cupei de vin. 20 2257 picătura de vin s-o văd înmiit de mare și-n ea, cu milioanele, oamenii lui? 21 2257 stelele-arzătoare gurițe de copile, a căror față diafană se pierde în aureolă de raze. 22 2254 O umbră de foc arătarea Cezarului adormit pe tron. {EminescuOpVIII 257} 23 2254 Când, trist, deschizi o carte și-ntîlnești un râs ți se pare că râde un nebun. 26 2258 vântul -- vis
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
feerie. Te duc prin fericire și inima-ți n-o știe, Dar vezi... nu vezi tu colo... apare-un chip d-omăt... Cu glasu-i ea te cheamă încet... tot mai încet... Auzi! vîntu-n ruine și undele se vaier; De mâne diafane - nu vezi - - duse pin aer, Colo făclii de smoală, lumini de roșii torții Ce noaptea o pătează în trist lăcașul morții. Adâncul întuneric îl taie, îl rărește Și fulgeră-n columne și bolțile roșeste. Acum, acum ea iarăși pin tremurânde
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
par suspină în noaptea viorie: Da, aerul și marea cântului meu răspunde; De rază inspirată e palida mea frunte Și lumea se-nfioară de-o muzică de vis Ce-ndreaptă marea clară l-al stelelor suris. La mijlocul de aer, în sferă diafană, Deodată se retrage-acea rază-aeriană Și prinde chip și formă... întîi pare cristal, Apoi un înger cu-aripi, ca marmură de pal, Și se coboară dulce pe drumul razei sale Și haine argintie cuprind membrele sale, Pin păru-i flori
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
Este, amicul meu, este... Și cum n-ar fi și cum poate să nu fie?... Tu ai văzut-o așa de adeseori această copilă, acest înger... putut-ai tu, putut-am eu vreodată presupune sau crede cumcă în acest corp diafan și palid n-ar fi suflet?... Nu-i o crimă de-a crede așa lucru?.. Aida de, consolă-te... Crede și te vei mântui... Doctorul din creierii mei n-a ucis pe creștinul din inima mea... Acel[ui] pretins învățat
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
încă cască gura și urechile la fiecare gest al tău, la fiecare notă a sufletului [tău], mâne pare a li [se] urî, poimîne te uită. Cine te-ntreabă ce simți tu, tu care ți-ai pus inima în zâmbetul lor diafan și viața ta în privirile lor. O nebun ce sunt!... Aplaudă ei artea, nu aplaudă ei numai zdrențele strălucite și împestrițate, numai spoiala albă și roșie, numai lumina orbitoare a lampelor? Asta aplaudă ei, asta li-ntărîtă simțirile, asta duce favoarea
Opere 08 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295586_a_296915]
-
asta o are comun cu sculptura și pictura. moment (? ) Însă ea dezvăluie caracterul omenesc în toată movibilitatea devenirei sale (Beweglichkeit seines Werdens), în toată plinătatea cugetului și voinței sale. Reprezentatorul trebuie să sensibilize aceste microcosm cu o claritate atât de diafană încît să vedem totodată dinainte-ne izvoarele simțirei și a acțiunei și flucțiunile felurite (mannigfaltig) în cari degeneră izvoarele, și să simțim împreună cu el toate afectele sufletului său, toate situațiunile animei sale. Aceasta se ajunge însă numai prin cel mai
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
lui e, cum s-ar zice, din materiile simțuale ale omului. Cum se impune din unele structuri de fețe omul adevărat, cu adevăr învingător și cu putere de convingere, astfel încît pare că sufletul și-ar fi format din el diafanul său văl, tot astfel irumpe din unele voci umane însuflețirea cu o putere miraculoasă și pare a-și fi creat în tonul natural deja un corp care e cu totul pătruns de lumina ei . Marta! Marta! "Voci favorizate așa de
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
una din prodatele cele mai esențiale pentru artistul reprezintător. Dominarea liberă asupra lui produce efectele cele mai mari, pentru că aicea artistul se arată inițiat în secretul cel mai adânc a toată artea, acela de a ști crea totdeuna spiritului corpul diafan ce i se cuvine și de a aduce pretutindene materia la semnificare. Toate cele vorbite și auzite cad însă în timp și se prezintă ca o mișcare timporală. Însă auzind numai această mișcare, fără ca să ni se prezinte în ea
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
prin accent simbolic în espresiunile: a teme, a spera, a se mira, a binecuvânta, a disprețui, a dori ș. a., va pune în ele toată ținoarea intuițiunilor ce stârnesc ele și va preda auditorului prin ton noțiunile nesensibile cu corpul lor diafan. Cine a devenit capabil de accentul simbolic acela va ști să aducă prin tonul cu care va pronunța 399r noțiuni ca: cast, pudic, rușinos, vergin și intuițiunea simțirei morale înaintea sufletului nostru, care intuițiune le trezește pe toate în sufletul
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
puterea sa creatoare. În contrast cu poeziile cari sânt espresiunea simplă a unei simțiri or a unei cugetări, acelea se pot numi ca propria liră artistică, într-un sens mai pregnant. În cele dentîi simțământul or dispozițiunea subiectivă caută numai o formă diafană, încît această formă caută a ieși din suflet c-un fel de necesitate naturală și par a însemna mai mult obiectul însuși, din care caută aceste poezii mai întotdeuna sânt de ocaziune. (În poeziile cele din urmă însă. ) În poeziile
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
doilea i se descopere lectorului acea lucrători internă a caracterelor pe cari el le ascultă în mișcările lor cele mai secrete și în motivele lor cele mai intime și pe cari apoi ni le descopere și nouă cu o claritate diafană. Pentru că prolectorul dramatic concentră în el unitatea cea vie a tuturor figurelor deosebite, de-aceea opera poetică se va reproduce în mare parte mult mai clară și mai amăsurată în intuițiunea auditorului cult decât prin reprezentarea scenică, unde roluri subordinate
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
vorbirei. Tonul fundamental caracteristic însă face o imprsiune simbolică asemenea maștei și ținutei, pentru că el esprima o înrudire a lui internă cu însăși natura individului ce se arată dinainte-ne, numai că tonul e o relevațiune mai profundă și mai diafană a caracterului decât masca și ținuta. Individualități cari în esență se bazează pe aceeași substanță de viață si pe aceeași concepțiune a lumei vor primi în esență un ton fundamental comun, că diferențele se arată abia în dezvoltarea caracterului. Astfel
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
exemplu. Relația dintre ansamblul corpurilor subtile și acelea fizice este o ignorare reciprocă, nu doar tactilă, dar și vizuală etc. Sau, cum se exprimă , “în timp ce unii oameni dotați psihic văd fantomele (corpuri astrale, n.n.) ca fiind alcătuite dintr’o substanță diafană, fantomele, la rândul lor, ne văd pe noi, în ciuda corpului nostru fizic dens, ca pe niște ființe diafane, ireale”. Adică, planele corelative specifice celor doi termeni sunt paralele, suprapuse/întrepătrunse, dar lipsite de contact.</footnote> și nici cu vreun om
Fundamente de antropologie evolutivă pentru psihiatrie by Cristinel V. Zănoagă Mihai Tetraru Maria Tetraru Mihai Asaftei () [Corola-publishinghouse/Science/1265_a_2075]
-
vizuală etc. Sau, cum se exprimă , “în timp ce unii oameni dotați psihic văd fantomele (corpuri astrale, n.n.) ca fiind alcătuite dintr’o substanță diafană, fantomele, la rândul lor, ne văd pe noi, în ciuda corpului nostru fizic dens, ca pe niște ființe diafane, ireale”. Adică, planele corelative specifice celor doi termeni sunt paralele, suprapuse/întrepătrunse, dar lipsite de contact.</footnote> și nici cu vreun om în stare de veghe; un om aflat într’o stare similară (somn, de exemplu) poate fi însă contactat
Fundamente de antropologie evolutivă pentru psihiatrie by Cristinel V. Zănoagă Mihai Tetraru Maria Tetraru Mihai Asaftei () [Corola-publishinghouse/Science/1265_a_2075]
-
atenție diferențelor individuale, nu ar fi nevoie de ajustări, reciprocitate sau cooperare" (Selznick, 1992: 369). În comunitate, indivizii și grupurile componente sunt atât independente, cât și interdependente, funcția distinctă a comunității fiind reconcilierea perspectivelor parțiale cu cele generale. O perspectivă diafană asupra naturii umane ne îndepărtează de o abordare realistă. Orice comunitate trebuie să recunoască legitimitatea egoismului ca aspect de bază al umanității și prin urmare ca un punct de plecare necesar pentru viața grupului. Negarea acestui aspect este în măsură
Sociologia comunității by Tudor Pitulac [Corola-publishinghouse/Science/1067_a_2575]
-
coincide și cu o stereotipare a picturii lui în spiritul unui idilism convențional datorat oficializării artistului, ceea ce nu a fost nicidecum în cazul lui Bacovia). Dar la Grigorescu perioada albă a însemnat și una a decantării, a transparenței, a esențelor diafane, ale căror prime semne apăruseră chiar și în tablouri din tinerețe, ca Întoarcerea de la târg, de pildă (datat aprox. 1874, no. inv. 728). La Bacovia, anemierea expresiei și reducția ei la un soi de afazie, la o inhibiție aproape de mutism
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
înseamnă: clar, vizibil, luminos. Se vede bine că era vorba întâi de revelație, de strălucitoare evidență; dar cum revelația produce întotdeauna uimire, s-a trecut de la impactul acesta, care e al adevărului, la mai mult sau mai puțin uimitoarele plăsmuiri diafane ale fanteziei. Această diafaneitate sau transparență e tocmai ceea ce o pernicioasă demagogie poetică opune opacității și consistenței pozitive a realității. Realitatea e „plată” și „vulgară” numai pentru cine nu știe să privească (nu vreau să spun mai mult), iar „evadarea
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
peste tot, trebuie doar să știm să o observăm. Ea poate să Însemne, de exemplu, o proporționalitate deosebită a formelor exterioare, dar și curățenia sau puritatea unui conținut de viață; poate să exprime exuberanța sau spontaneitatea tinereții, dar și misterul diafan din unele construcții mitice etc. Μ Mintea ne ajută să Înțelegem, inima - să credem. Μ Sensul evoluției psihologice a omului nu este, cum ar părea la prima vedere, acela de a se realiza o omogenizare a profilurilor psihologice ale oamenilor
Psihologia omului în proverbe by Tiberiu Rudică, Daniela Costea () [Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
mele. - Și În acest jurnal se scrie și despre dumneavoastră? - S-ar putea, așa, amintiri. Că eram o soră mai mică. Uitați-vă: «SÎmbătă, 11 aprilie 1942. Ieri a fost o zi adevărată de primăvară. Cer albastru-alb, nourași ușori, albi, diafani, soare ușor căldicel, vînt plăcut de primăvară. M-am plimbat aproape trei ceasuri. Eram atît de obosită cînd m-am Întors, ca și copiii cei mici pe care-i scoți la soare. Îmi venea să zburd, să sar și totuși
[Corola-publishinghouse/Science/1866_a_3191]
-
epigramistă, în descendența lui Cincinat Pavelescu, G. Topîrceanu, dar și, într-o măsură, a lui I. Minulescu sau G. Bacovia în registru minor. El este un poet citadin al peisajului provincial, cu măruntele sale personaje și moravuri. Melodios, facil, transparent, diafan, vag încercat de spleenuri simboliste, „cântă” amoruri pasagere și elogiază galant pure domnișoare, descrie atmosfera sau ironizează bonom lumea provincială și dramele ei. Al. A. Philippide, într-una din cronicile de întâmpinare, apreciază această „poezie ușoară, grațioasă și senină”, în
MAINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287960_a_289289]
-
drama incompatibilității dintre modelul individual și mecanismul social agresiv și nivelator, în special drama femeii, mult mai dependentă de deciziile familiei. Prozatoarea reușește să evidențieze discrepanța dintre aspirațiile Adei și realitatea pe care este obligată să o accepte, alternând imaginile diafane ale amintirilor ei din tinerețe cu descrierea unor aspecte concrete, brutale ale existenței imediate, având grijă să fixeze ambianța obiectuală și umană a fiecărui moment. Proza din volumele Natalița (1916), Tulburea (1922), Făclii în noapte (1930) continuă în bună măsură
MARINO-MOSCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288039_a_289368]
-
se reduce în practică la ideea de simplitate: „O, drăgălașă muză populară/ În ochii tăi e cer senin de vară/ Și fermecata mea copilărie/ Mi-o readuci de tine-ademenită...” ( Când seara-n ceasuri de singurătate). Panourile reprezentând scene rurale sunt diafane, transparente; nu e satul transilvan al lui Coșbuc, cu particularitățile lui etnografice și sociale, ci satul ca tablou general, nelocalizat, într-o perspectivă deschisă reveriei. Tratate în frescă, la suprafață, figurile umane par lipsite de nervi și sânge, rămase undeva
IOSIF. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287609_a_288938]
-
cel mai apreciat este Emil Botta, care, cu o atitudine ironică în fața vieții și a morții, „aduce un univers liric cu desăvârșire nou, atât ca viziune, cât și ca expresie”, urzind, „cu o finețe de mare artist”, „vălurile unei tristeți diafane”. Recenzând volume de proză semnate de Mihail Sadoveanu („farmec literar”, „forță epică”, admirabile tablouri din natură, galerie de personaje originale, bonomie, savuros umor), Mateiu I. Caragiale (considerat „printre magicienii verbului literar românesc”, creator al unor „minunate și muzicale evocări”, pline
MIHAESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288113_a_289442]
-
constant simplitatea, întâlnindu-se chiar semnele aspirației spre clasicitatea prozodică (alexandrinul, catrenul). Infuzate de sentimentul amurgului și de evocarea melancolică a copilăriei, a părinților și locurilor natale, aceste ultime versuri conservă totuși ceva din tonusul propriu poetei: o vitalitate desuet-exuberantă, diafană și suavă. Romanul Enigma unui ametist (1984) derulează istoria a două femei, Livia și fiica sa, Raluca, pe fundalul existenței cotidiene citadine din epocă, zugrăvită însă în tonuri idilice. Se reține povestea dramatică a Liviei care, născând un copil ilegitim
GHIŢESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287273_a_288602]