1,556 matches
-
Și nu gândim la nimic. Prezent sau trecut/ Subțiat ca un cârd de cocori prin fruntea mea străvezie/ Nici așteptare nici deznădejde. Un apus./ Și un fluviu nesfârșit, mut" (XX. Cu insula nălucă, în ed. cit., p. 45). 14 "Munți diafani. Munți limpezi. Dincolo de ei/ Ca niște pești subțiri printr-un acvariu: nouri/ Albaștri se străvedeau" (XXIII, în ed. cit., p. 51). 15 "Cunoașterea orientală desemnează o cunoaștere care în loc să fie reprezentativă a obiectului său și obținută pe cale discursivă, o necesitate
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
op. cit., p. 157. 72 Pentru Ioan Scotus Eriugena (în Expositiones Super Ierarchiam Caelestem S. Dionysii), în descendența cosmologiei dionisiene întemeiate pe problematica intermediarului, "orice piatră e lumină", prin lumină înțelegând (anagogic) icoana (imaginea) sau eidos-ul pietrei. Cf. Anca Vasiliu, Despre diafan, ed. cit., pp. 172-184. 73 CXC (36) (1955); Prizonierul (1951), vol. Clepsidra, în op. cit., pp. 288, 223. 74 La Plotin, frumosul având ca materie sufletul, aceasta este inteligența fără imagine în sine: "Ce imagine a ei s-ar putea concepe
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
stare naturală a sa, iar ochilor, posibilitatea de a se converti pentru a surprinde în însuși câmpul vizual imnul de slavă care străbate imaginea pentru a ajunge la Prototip în ipostaza lui de Prototip vizibil, adică Întrupat" (Anca Vasiliu, Despre diafan. Imagine, mediu, lumină în filosofia antică și medievală, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 41). 1 Ioan Alexandru, Despre natură, în Iubirea de patrie, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 200. Referință pe care o vom reda în continuare prin
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
84 Așteptare, p. 190. 85 În acest caz, mimêsis-ul e pus în beneficiul icoanei, "al unei imagini în care fuziunea între simțul intelectiv și sensibil (...) a asumat în sfârșit mimêsis-ul doar ca "urmă" și ca "parusie" epifanică" (Anca Vasiliu, Despre diafan, ed. cit., p. 318). 86 Amurg de toamnă, p. 161. Aceasta e pustiirea, smerirea, "umila neființă" care coborându-se izbutește să se înalțe la vedere. "A te coborî înseamnă, în raport cu greutatea morală, a urca. Greutatea morală ne face să cădem
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
două coroane: una albă care-l arată făcându-l în timp să fie/ și alta neagră care-l ascunde sub nevăzutul din veșnicie" (Natura, vol. Gnoza, Editura T, Iași, 2005, în Friedrich Michael, op. cit., p. 87). 85 "Vibrația inimii/ disparent diafane" (Identitate acvatică, vol. Abis, Editura Junimea, Iași, 2011, în op. cit., p. 275). 86 Vol. Ziua de dinainte, Editura Paralela 45, Pitești, 2012, p. 135. 87 "O mișcare finală văzută prin clipele sfărâmicioase -/ materie, obiecte, inerție, elan, oameni, umanitate,/ sunt doar
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
se îndoaie-n cuvânt până când/ gândul se-ntoarce în atingeri și vederi și auz", vol. În umbra luminii, ed. cit., p. 39). Acum vederea lunecă "pe imaginea presată în sine", devenită transparentă: "Privesc prin foile pleoapei ca prin pergament/ - palimpsest diafan, încărcat de aripi, atârnând de voci" (Îndoirea cerului, vol. În umbra luminii, ed. cit., p. 27). 92 "Intru în apele clare, în undele timpului,/ în revărsarea imaginii pe maluri de lumină./ Din existența ei de aer se naște realitatea./ Aici
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în spațiul axiologic european. Așa încît e firesc să ne întrebăm, am mai făcut-o pînă acum, ce înseamnă azi siajul, urma filosofiei nicasiene, dacă am depășit sau nu ipostaza unei posterități bibliografice, dacă a apărut sau nu măcar silueta diafană a celui ce vrea și poate să preia ștafeta din mîna magistru-lui. Așa cum formulam cîndva, chestiunea zestrei metafizice lăsate de Noica a devenit un subiect situat cumva între bavardaj și discursul tendențios-deformator, cel din urmă proiectînd lejer în derizoriu posibilitatea
Cel de-al treilea sens by Ion Dur [Corola-publishinghouse/Science/911_a_2419]
-
atenție diferențelor individuale, nu ar fi nevoie de ajustări, reciprocitate sau cooperare" (Selznick, 1992: 369). În comunitate, indivizii și grupurile componente sunt atât independente, cât și interdependente, funcția distinctă a comunității fiind reconcilierea perspectivelor parțiale cu cele generale. O perspectivă diafană asupra naturii umane ne îndepărtează de o abordare realistă. Orice comunitate trebuie să recunoască legitimitatea egoismului ca aspect de bază al umanității și prin urmare ca un punct de plecare necesar pentru viața grupului. Negarea acestui aspect este în măsură
by Tudor Pitulac [Corola-publishinghouse/Science/1067_a_2575]
-
-l include pe Maxențiu) cu necruțătoarea evidență. Prizonier, ca și Lenora, al unui pat de suferință, Maxențiu își redefinește spațial posibilitățile, cu o forță automistificatoare, intens compensatorie: Nu avea curajul să se depărteze de patul pe care se afla întins, diafan, înaripat, cu somnul lin, cu o mare ușurare în brațe, în picioare, cu un vid în tot pieptul, care-i lăsa o respirație ușoară." Bolnavul amînă călătoria (abhorată) și instalarea în sanatoriul de la Leysins, destinația sa finală, din motive de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
bibliotecarului”, „Glasul patriei”, „Gazeta literară”, „România liberă”, „Lumea”, „Romanian Books”, „Revue roumaine” ș.a. Primul volum de versuri al lui T. reunește notații lirice, caligrafii, miniaturi, confesiuni, în care palpitul unei sensibilități delicate e traversat - adesea ca de un fir subțire, diafan - de reflecție. Ulterior va scrie și poeme de alt gen, mai consistente: contemplative, meditative, „de sentiment”, multe în notă elegiacă. Autorul operează adesea cu mijloace ale prozodiei clasice, comunicând însă efuziuni romantice, bine temperate prin intelectualizare. Rețin atenția în special
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290238_a_291567]
-
șoferul coboară pentru a deschide portiera din spate. Din interiorul confortabil își face apariția o femeie matură, masivă. Are o coafură elaborată, o rochie lungă și grea peste care e aruncată un fel de pelerină din mătase cu ciucuri lungi, diafani, ce ating pământul. Mulțime de persoane, apropiați ai bisericii, se grăbesc să o întâmpine, să-i sărute mâna catifelată care le este întinsă (oferită) cu o grație naturală. Personajul în sine are ceva de cântăreață de operă coborâtă printre admiratorii
Nevoia de miracol: fenomenul pelerinajelor în România contemporană by Mirel Bănică () [Corola-publishinghouse/Memoirs/606_a_1365]
-
Cesereanu - Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții (ediția a II-a) 158. Mihail Neamțu - Povara libertății. Antiteze, paradigme și biografii moderne 159. Aristotel - Despre generare și nimicire 160. Umberto Eco - Kant și ornitorincul (ediția a II- a) 161. Anca Vasiliu - Despre diafan. Imagine, mediu, lumină în filosofia antică și medievală 162. Andrei Oișteanu - Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură 163. Marta Petreu - Diavolul și ucenicul său : Nae Ionescu - Mihail Sebastian (ediția a II-a) 164. Moshe Idel - Fiul lui Dumnezeu
Nevoia de miracol: fenomenul pelerinajelor în România contemporană by Mirel Bănică () [Corola-publishinghouse/Memoirs/606_a_1365]
-
epigramistă, în descendența lui Cincinat Pavelescu, G. Topîrceanu, dar și, într-o măsură, a lui I. Minulescu sau G. Bacovia în registru minor. El este un poet citadin al peisajului provincial, cu măruntele sale personaje și moravuri. Melodios, facil, transparent, diafan, vag încercat de spleenuri simboliste, „cântă” amoruri pasagere și elogiază galant pure domnișoare, descrie atmosfera sau ironizează bonom lumea provincială și dramele ei. Al. A. Philippide, într-una din cronicile de întâmpinare, apreciază această „poezie ușoară, grațioasă și senină”, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287960_a_289289]
-
împlinit sufletește. Ca un mare mahăr. Atunci abia universul ți se pare rotund. Îți trebuie un soi de confort interior. Un om hărțuit, dispersat nu poate produce decât chestii incoerente. Și, mă rog, fraierii mai pot scrie poezie. Poezie pășunistă, diafană. Mielușei simpatici, gâze, glezna vacii. Impostură și nimic mai mult. O literatură a prezentului trebuie să lege, să-ți explice. Nu să te contrarieze, să sporească entropia. Dacă mi-aș pune mintea, din Pif aș scoate un poet de nota
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
atâta doar că una în sens invers, din rău în mai rău. După experiența moscovită, el se privea pe sine însuși, cel de odinioară, cel de la începutul activității revoluționare desfășurate în orășelul Serenite, așa cum ar privi un fluture care plutește diafan în văzduh spre un vierme ce se târăște neputincios, spre un vierme asemenea celui din care a ieșit el... Și înainte Cameniță înscrisese sub numele său unele gesturi, unele acțiuni promițătoare: dar totul decursese cumva confuz, din instinct, pe bâjbâite
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
a lui m-a indispus. Nu am niciodată chef de mărturisiri profesionale, meseria mea mă obligă la meditație; cred că îmi interzice exuberanțele și mărturisirile. A simțit îndată reacția mea. Așa că am tăcut, un timp, amândoi. Priveam la marea liniștită, diafană, albăstrie, ca într-un peisaj japonez. ..."O corabie albă pe mare trecea, a recitat deodată omul meu... Aș vrea să vorbim despre o corabie care rătăcește, ca o nălucă, fără a ancora undeva"... L-am ajutat "tăcând", înțelegeam că are
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
și-a adus aminte de vremurile când era membru supleant în CC al PCR și de arsenalul din dotare pe atunci: „Noi am invitat expres pe dnii Liiceanu și Manolescu, ca să dezbatem acest scandal. Ar fi fost potrivit ca cei (diafanele cacofonii ale academicianului Breban!) doi să vină aici, ca să-i apărăm. Nu putem să-i apărăm dacă ei lipsesc. Dacă ei lipsesc, vom fi noi aici. Mai puțin amabili, pentru că amândoi au avut derapaje”. Interesant, nu? Apăra-te-ar N.
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]
-
fi o profesionistă matură pe vremea aceea, dar, cu o bucurie și o vervă care compensau lipsa de experiență, a inventat ritmuri și asociații de sunete cu totul neașteptate. În aceeași zi, o fetiță cam de șase ani, blondă și diafană, a sosit la „La Mama“ Însoțită de șoferul taxiului din care coborâse. El s-a prezentat drept tatăl fetiței: „Ea e Diane și vreau să devină actriță. O las În seama voastră, sunt convins că va trece audiția. Voi veni
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
oglinzi: un labirint de platforme, spații geometrice și scări mobile care alunecau pe o suprafață de sticlă, formând când grota Fetei Morgana, când oaza deșertului unde Prințul dezleagă misterul portocalelor, din care ieșeau dedublându-se În oglindă, ca niște păpuși diafane, cele trei prințese. Costumele erau un mozaic pestriț și multicolor de forme abstracte, măști și păpuși de toate dimensiunile erau folosite pentru a distinge diversele grupuri de cor, iar mișcarea Îmbina stilul commediei cu elemente de biomecanică, impresia generală fiind
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
care o tânără prințesă Îl ținea În brațe ca pe un prunc. Privindu-l cu compasiune și duioșie, prințesa descoperea În el spiritul celui iubit, pe care un magician malefic Îl Închisese În acest trup umil. Celălalt moment era apariția diafană a cerbului. Amândouă erau imagini concrete, dar conțineau semnificații ascunse și niveluri diferite de Înțelegere: un sens spiritual pentru unii, mesaj pur poetic pentru alții. Cu ajutorul unor colaboratori de mare talent ca Julie Taymor și soțul ei Elliot Godenthal (devenit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
te puteai aștepta de la dânșii la reacțiile cele mai neprevăzute. De pildă, în ceea ce-l privește pe Mircic: după ucenicia plină de învățăminte, dar și de sentimentalisme la școala lui Ion șahighian, căsătoria cu iz de Tristan și Isolda cu diafana Svetlana Marosin, intrată în cronica mondenă a Bucureștilor... După care a urmat legătura de o viață cu omul cel mai incapabil de dra goste din câți au existat vreodată, care a fost Ion Omescu. Iar între timp, flirtul amoros cu
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
acele unice clipe i-am transmis, prin gândurile mele înnobilate de vibrații, multă dragoste pură și putere subtilă. Sa terminat puja. Afară - focuri de artificii, în sală - o atmosferă caldă ce, în acea stare în care mă aflam, mă învăluia diafan și-mi alina suferința interioară. Rămăsesem ghemuit în colțul meu și mă bucuram cuminte și... trist în același timp. Mă simțeam ca un copil orfan ce se minunează privind pe geam la pomul încărcat cu lumini multicolore, cu globuri, beteală
Nevăzutele cărări by FLORIN MEȘCA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91862_a_93220]
-
drama incompatibilității dintre modelul individual și mecanismul social agresiv și nivelator, în special drama femeii, mult mai dependentă de deciziile familiei. Prozatoarea reușește să evidențieze discrepanța dintre aspirațiile Adei și realitatea pe care este obligată să o accepte, alternând imaginile diafane ale amintirilor ei din tinerețe cu descrierea unor aspecte concrete, brutale ale existenței imediate, având grijă să fixeze ambianța obiectuală și umană a fiecărui moment. Proza din volumele Natalița (1916), Tulburea (1922), Făclii în noapte (1930) continuă în bună măsură
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288039_a_289368]
-
din pivniță în carafă aburită se încălzise. Până și în cămin jăratecul începuse să se stingă, nimeni nu mai aruncase vreun vreasc, deși grămada era alături. Maria stătea pe marginea patului cu baldachin, într-o cămașă de borangic atât de diafană că trupul se străvedea pe de-a-ntregul, aproape gol. Își despletise părul ce-i cădea în valuri pe spate cum îi plăcea lui... Dar pe chipul ei, în toată ființa ei, era o încremenire mută, de statuie... Brusc, umilința rănită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu referiri la tradiție, vocație, creație, implicare sufletească, dăruire, talent. Personajele Cetății sunt cele ale poveștii Iașului cultural care-și joacă rolul ca-ntr-un frumos film derulat pe marele ecran al Moldovei. Se desprind parcă siluete vii dar tăcute, diafane ca o mireasmă care-și caută trupul înveșmântat în liniștea cosmică. Și filmul (poate fi și teatrul de pe scenă) e panorama unor istorii, locuri, legende sau portrete suspendate pe imensul perete imaginar care reverberează ecouri, transpuse până la urmă în amintiri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]