KorAP: Find »[drukola/base=dominație & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...37 38 39 ...262 >

6,536 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

de faptul că popoarele de păstori nomazi asiatici au nevoie de sare, esențială pentru creșterea turmelor, pe care o luau din salinele din Carpați, unde lucrau autohtonii de veacuri. După înfrângerea hunilor, în 454, în Dacia au pătruns gepizii, însă dominația lor (454-567) a fost mai mult nominală, ei trăiau printre autohtoni, de la care încasau dări. Cele mai multe urme gepide s-au aflat la vest de Munții Apuseni. În timpul lui Justinian (527-565), Imperiul și-a restaurat puterea la Dunăre, au fost refăcute

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din vechile orașe romane a fost nevoită să se retragă vremelnic din fața năvălitorilor sau din vârtejul mișcărilor de populații și s-a mutat în locuri mai ferite, unde își înjghebează noi așezări sau de unde revine la vechile sale vetre. Sub dominația nominală a hunilor (375-454), exercitată asupra unor mari părți ale Daciei romane, se constată o anumită stabilitate, o dezvoltare pașnică a populației locale. Prăbușirea puterii hunilor sub loviturile gepizilor, în 454, și pătrunderea acestora în Transilvania au produs alte perturbări

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unor mari părți ale Daciei romane, se constată o anumită stabilitate, o dezvoltare pașnică a populației locale. Prăbușirea puterii hunilor sub loviturile gepizilor, în 454, și pătrunderea acestora în Transilvania au produs alte perturbări demografice și a adus o nouă dominație, cea gepidă. În această perioadă (454-567), viața populației autohtone din Dacia a cunoscut o relativă liniște și evoluție social-economică. Această perioadă se încheie în 567, când are loc răsturnarea stăpânirii politico-militare a gepizilor din Câmpia Tisei de către triburile războinice ale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sătești, dezvoltate din obștea arhaică și, în evoluția sa spre românitate, nu a reușit să se ridice la forme superioare de organizare social-politică și, în acest fel, în împrejurările istorice ale trecerii la feudalism a fost nevoită să trăiască sub dominația schimbătoare a triburilor alogene. Dar aceste populații alogene, inferioare ca număr și grad de civilizație, nu au putut schimba structurile social-economice și lingvistice ale autohtonilor, care și-au continuat drumul lor firesc spre rânduielile medievale și desăvârșirea etnogenezei românești. În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
viață nomad, ocupația lor principală fiind creșterea animalelor în turmă, cu care se deplasau mereu în căutare de pășuni. Ei se vor îndrepta spre teritoriile aflate la apus de Don, la sfârșitul sec IV a. H. și își vor întinde dominația până la Nipru. Marile uniuni tribale sarmatice au ocupat în următoarele secole stepele dintre Don, Marea Caspică și Munții Caucaz. Deplasarea masivă a triburilor sarmatice în stepele de la apus de Don se declanșează la sfârșitul secolului al III-lea și începutul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
înaintare a goților a fost spre sud și sud-est, de-a lungul Nistrului, ajungând pe coasta de nord-vest a Mării Negre, unde se afla orașul Tyras. Prin înaintarea lor în cele două direcții, spre est și sud, goții și-au asigurat dominația asupra unor regiuni întinse din estul Europei, ce se întindea din Volynia (Polonia), la nord, până la Dunărea de Jos și Marea Neagră, la sud, și din bazinul Donețului, la est, până în Transilvania, la vest. Ei au controlat cu autoritate toate aceste

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pentru pășunatul turmelor, au început să fie destinate agriculturii. Unitatea ce caracterizează arealul culturii Sântana de Mureș-Cerneahov evidențiază legăturile directe și strânse între regiuni aflate la mare distanță între ele, explicabile prin rolul unificator al goților în cadrul acestei civilizații. Prin dominația lor politică și militară asupra întinsului areal est-european, în care au tutelat evenimente și fenomene istorice, goții au fost factorul determinant în apariția și evoluția culturii respective. Prezența goților este sesizabilă pe întreaga ei arie de răspândire. După instalarea lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
atunci de goți. Impactul venirii hunilor și plecarea goților, care, după 376, se retrag în sudul Dunării, a fost deosebit de puternic asupra populațiilor din zona Dunării și Mării Negre, și a dus la sfârșitul civilizației Sântana de Mureș-Cerneahov.15 Hunii În ceea ce privește dominația hunilor, N. Iorga o rezumă, în sinteza sa, într-o metaforă, "În umbra lui Attila". Asupra lumii sătești dunărene ce trăia în tiparele ei vechi (obișnuite) și în bună conviețuire cu goții, se întindea, la sfârșitul secolului al IV-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
umbra lui Attila". Asupra lumii sătești dunărene ce trăia în tiparele ei vechi (obișnuite) și în bună conviețuire cu goții, se întindea, la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, stăpânirea hună, un nou tip de dominație barbară. Anume, acela din lagărul închis care strângea pe toți ostașii în ring, grupare concentrată de oameni, pe care o întâlnim de la Peking (China) până la Kremlin (Rusia), și la tătari, grupați în hoardă. Attila, asupra căruia se exercită, atotputernică, influența

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
durată asupra spațiului nord-dunărean. De-acum înainte, după 381, informațiile scrise se vor referi aproape exclusiv la huni și gepizi (apoi avari), în timp ce asupra populației din Dacia, romană sau liberă, se așterne tăcerea ce se va prelungi până în secolele IX-X ! Dominația (stăpânirea) hunică asupra vastului spațiu dintre Don și Dunăre, în perioada 375-454, nu s-a manifestat sub forma unui "imperiu" închegat și organizat de la început.19 Stăpânirea hunică cuprinde trei faze: 1. 375-408, în care centrul puterii hunice era la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Attila, este perioada când atacurile hunilor sunt orientate spre Italia și apusul Europei (Galia). Anii 453-454 marchează sfârșitul puterii hunice, după moartea lui Attila și până la bătălia (înfrângerea) de la Nedao, când are loc lichidarea stăpânirii hunilor în Europa. În ceea ce privește tipologia dominației hunice asupra Daciei, avem o etapă de control (dominație) nominală asupra zonelor extra-carpatice, exercitată direct de huni sau prin intermediul unor grupuri de ostrogoți sau alani aliate cu hunii. Un control direct și exclusiv ar putea fi admis numai pentru zona

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Italia și apusul Europei (Galia). Anii 453-454 marchează sfârșitul puterii hunice, după moartea lui Attila și până la bătălia (înfrângerea) de la Nedao, când are loc lichidarea stăpânirii hunilor în Europa. În ceea ce privește tipologia dominației hunice asupra Daciei, avem o etapă de control (dominație) nominală asupra zonelor extra-carpatice, exercitată direct de huni sau prin intermediul unor grupuri de ostrogoți sau alani aliate cu hunii. Un control direct și exclusiv ar putea fi admis numai pentru zona în care hunii acționează ca mercenari sau foederati. După

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
direct de huni sau prin intermediul unor grupuri de ostrogoți sau alani aliate cu hunii. Un control direct și exclusiv ar putea fi admis numai pentru zona în care hunii acționează ca mercenari sau foederati. După anii 420-425, este plauzibilă (posibilă) dominația hunilor prin interpuși, goți, alani și gepizi, prezenți la est de Munții Apuseni, în Transilvania. Realitățile istorice ne impun o tratare mai nuanțată a naturii puterii hunice. Astfel, stăpânirea hunilor dobândește forme mai organizate sub conducerea lui Rua, dar mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aur, din care unele primite sub formă de tribut sau subsidii. Piesele somptuoase descoperite ilustrează puterea și bogăția aristocrației militare hunice. Pe teritoriul Daciei s-a descoperit doar un singur mormânt hunic sigur, însă se cunosc descoperiri hunice din perioada dominației lor (375-454). Un foarte bogat mormânt hunic s-a descoperit, în 1812, în nordul Moldovei, la Concești (pe Prut) jud. Botoșani, acesta datează din prima jumătate a secolului al V-lea d. H. Descoperirile din această zonă, la Buhăieni, valea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Prut) jud. Botoșani, acesta datează din prima jumătate a secolului al V-lea d. H. Descoperirile din această zonă, la Buhăieni, valea Jijiei, Botoșani, Roman, duc la concluzia că teritoriile de la est de Carpați și până la Nistru erau sub dubla dominație a hunilor și ostrogoților aceeași situație era și la sud de Carpați până la Dunăre. La sud de Carpați, în afară de tezaurul de la Pietroasa (Buzău), care aparține goților, se cunosc morminte izolate la Bălteni, mici tezaure sau piese la Dulceanca, Coșoveni, precum

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bizantine și germane. Istoria avarilor în Europa (cronologia epocii avare) cuprinde trei perioade: timpurie (567-670), mijlocie (670-720) și târzie (720-796). După înfrângerea gepizilor, în 567-568, și exodul longobarzilor, avarii au reușit, spre sfârșitul secolului al VI-lea, să-și instaleze dominația la nordul Dunării de Jos, supunându-i pe slavii care se așezaseră aici. Această zonă îi interesa pe avari sub aspect strategic și datorită tributului pe care puteau să-l perceapă de la slavi și populația romanică. În ceea ce-i privește

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
același timp, în cadrul evoluției societății autohtone din perioada menționată, trebuie să se țină seama și de prezența unor populații migratoare (alogene), slavii, avarii, bulgarii, unguri. În secolele VII-VIII, avarii își întăresc puterea militară și trec la reorganizarea teritoriilor intrate sub dominația lor politică. În acest context, o parte a Transilvaniei precum și regiunile aflate la vest de Munții Apuseni au cunoscut o serie de schimbări demografice, prin pătrunderea și stabilirea unor grupuri de avari asociați uneori cu slavii. Astfel, descoperirile arheologice din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
arheologice din localitățile aflate în bazinul Mureșului mijlociu (Teiuș, Brateiu ș.a.) arată că avarii au preluat de la localnici salinele de la Ocna Mureș, Ocna Dejului, Sic, Turda, saline necesare unui popor de păstori (crescători de vite). Ca urmare a politicii de dominație avară, în cursul acelorași secole (VII-VIII), se infiltrează în Transilvania grupuri de slavi apuseni, ca detașamente militare și de pază, în cadrul alianței lor cu avarii. Astfel, conform descoperirilor arheologice de la Cluj-Cordoș, Dăbâca, Țaga, Noșlac ș.a., grupuri de slavi s-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au pătruns în vestul Transilvaniei, la începutul secolului al IX-lea, ca urmare a înfrângerii avarilor de către franci (796), după cum o arată cimitirele cu morminte tumulare de la Nușfalău, Someșeni și Apahida.1 În secolele VII-VIII, în situația politică creată de dominația și alianța avaro-slavă, în unele regiuni ale Transilvaniei putem vorbi despre o simbioză avaro-slavă, dar cum în nordul Dunării elementul etnic cel mai numeros era populația autohtonă (românească), în aceste secole, VII-X, a avut loc asimilarea slavilor de către români, fenomen

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
est-carpatice, nu se mai produc noi pătrunderi de populație, slavă, avară sau proto-bulgară și nici garnizoanele militare ale primului țarat bulgar nu vor mai acționa în vreun fel-aceste teritorii au rămas, până la sfârșitul secolului al VIII-lea, în sfera de dominație politică avară. Armatele chaganatului avar, cu centrul în Panonia, au fost înfrânte, în 791 și 796, de către francii lui Carol cel Mare, iar apoi, în 803, de către oștile bulgare ale hanului Krum. Înfrângerea avarilor și creșterea puterii militare bulgare au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Panonia, au fost înfrânte, în 791 și 796, de către francii lui Carol cel Mare, iar apoi, în 803, de către oștile bulgare ale hanului Krum. Înfrângerea avarilor și creșterea puterii militare bulgare au modificat situația politică la nord de Dunăre, dominația avară fiind înlocuită, în secolul al IX-lea, cu dominația politică și militară a statului (țaratului) bulgar până la instalarea ungurilor și a pecenegilor în aceste teritorii.3 Situația socio-demografică a teritoriului (arealului) românesc, în această perioadă, se caracterizează printr-o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
francii lui Carol cel Mare, iar apoi, în 803, de către oștile bulgare ale hanului Krum. Înfrângerea avarilor și creșterea puterii militare bulgare au modificat situația politică la nord de Dunăre, dominația avară fiind înlocuită, în secolul al IX-lea, cu dominația politică și militară a statului (țaratului) bulgar până la instalarea ungurilor și a pecenegilor în aceste teritorii.3 Situația socio-demografică a teritoriului (arealului) românesc, în această perioadă, se caracterizează printr-o mai mare stabilitate a așezărilor și o creștere a lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
uniuni de obști, "autonomii rurale", "romanii populare" sau "democrații țărănești", după N. Iorga, sau "obști de obști", conform documentelor medievale. Raporturile dintre organismele social-politice ale populației autohtone și autoritatea politică și militară a migratorilor au luat forma unor raporturi de dominație politică asupra populației autohtone, cu menținerea formelor de organizare tradiționale ale acesteia. Relațiile cu populațiile migratoare aveau să ducă treptat la sedentarizarea acestora este cazul slavilor -, la integrarea în timp a acestora în sânul comunităților autohtone. În momentul pătrunderii slavilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
autohtone. În momentul pătrunderii slavilor pe teritoriul carpato-dunărean, în a doua jumătate a secolului al VI-lea, ei se găseau în faza de destrămare a societății gentilice, forma lor de organizare politică fiind "democrația militară". În momentul instalării lor, o dominație politică slavă asupra populației autohtone romanice pare să fi caracterizat vechile raporturi dintre uniunile de obști teritoriale autohtone și grupurile politice și militare ale slavilor, ca și relațiile cu alte populații nomade (migratoare), în general. Însă, pe măsura integrării etnice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
însemnate asupra vieții bisericești a românilor, în secolele VII-X. Asimilarea etnică a slavilor de către autohtoni (români) s-a desfășurat în paralel cu creștinarea masei slave din nordul Dunării. Dar chiar și după asimilare și creștinare, slavii de-aici exercitau o dominație politică și bisericească asupra romanicilor, ceea ce explică în bună măsură introducerea limbii slavone în cultul bisericilor din nordul Dunării. Introdusă ca limbă de cult în secolul al X-lea (cf. Panaitescu), slavona a rămas în biserica românească și după asimilarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]