1,794 matches
-
odată În oglindă corectând cu abilitate o cută abea vizibilă a mantoului, și Însfârșit, cu precauția unui răufăcător - părăsi dormitorul de o noapte a prietenei sale, fară nici un chef de a face act de prezență la birou. Mergea la pas domol, de promenadă, savurând cu plăcere aerul curat de primăvară. Briza mării genera un parfum sensibil, vestitor al zilelor pline de farmec și poezie ce vor urma. În dreptul barului „Broasca de Aur”, Încetini pașii. Aici, În urmă cu câteva seri, cunoscuse
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
însemnezi drumul prin pădure ? Zach a dat iar din cap. Te ajută să găsești cărarea când e zăpada mare. Danny și-a retras mâna și, încet, a prins să zâmbească. Super, a concluzionat el. În zona asta, râul era tăcut, domol și liniștit până la Elkhorn. Și sigur că viața era exact la fel. Kilometri întregi de apă fără nici o cută, apoi o succesiune de vâltori și bolovani, după care apărea o cascadă sau un vârtej chiar acolo unde nu te așteptai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
Kilometri întregi de apă fără nici o cută, apoi o succesiune de vâltori și bolovani, după care apărea o cascadă sau un vârtej chiar acolo unde nu te așteptai. O altă tragedie sau o altă victorie, urmate iar de-o curgere domoală. Cândva, Jina trăise pentru apa învolburată, acum însă simțea cu totul altceva. Trebuie să plecăm, a spus ea. Îmi pare rău, Zach. Trebuie să ne întâlnim cu cei de la FBI la Mackay Bay. Zach s-a îndreptat de spate. Mama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
La fel și cu undele telepatice. Realitatea materiei e așadar mult mai complexă decât se crede. Se așeză pe canapea, îmi puse capul pe coapsele ei, eu îmi petrecui mâna prin pletele ce-i luceau în reflexe roșii din cauza flăcărilor domoale din șemineu, iar umbrele noastre se profilau, mișcătoare pe peretele din spatele nostru ca o altfel de Piétà, într-o necunoscută catedrală gotică. - „Te iubesc”, spuse. Rochia de culoare incertă în penumbra iscată de flăcările șemineului era croită în deschidere până în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
valurile de pe plaja unei mări imaginate, pe care iluzia o deschisese în față. Se ridică brusc în picioare, încolăcindu-și mâinile după gâtul meu, ne sărutarăm, se desprinse și începu să joace pe nisipul roșiatic al mării, colorat de flăcările domoale ale șemineului. Era un dans sprinten, în care zvâcnea angajată întreaga mlădiere a trupului ei subțire și zvelt. Descria cercuri cu mâna stângă aplecată deasupra nisipului imaginar, în timp ce-și rotea trupul în jurul axei sale, ca un titirez, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
rar și dulce pe șosea: tac-tac, tac-tac... De o parte și de alta a drumului sur, se înălțau două spinări ușoare de colnic; câțiva copaci singuratici își ridicau pe muchii frunzișurile sărace prin care vântul se strecura cu un șuiet domol. Din când în când, frunze pălite se desprindeau și zburau obosite prin licăririle amurgului. Sub coastă era împrăștiat satul, într-o ușoară pâclă. Dintre livezi și dintre căsuțele albe se ridicau stâlpi vineți de fum. De cealaltă parte, pe iaz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Mortul zăcea pe lăvicerul înflorit al patului; în odaie se lăsase o liniște grea și o taină necunoscută întindea un văl de jale peste mort și peste cei vii. Alăturea, în crâșmă, vuietele conteniseră; rar dacă tresărea câte-un glas domol, ca de departe. Popa făcu semn primarelui, cu capul, spre ușă. Ieșiră amândoi, în vârful picioarelor. În crâșmă, Petrache sta după tejghea, tot spăriat, cu părul vâlvoi. Popa și primarele se așezară pe câte-un scaun. Petrache turnă vin în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Popa apucă, pe gânduri, pe o hudiță. Era îngrijat: se oprea în mijlocul drumului, se uita cu luare-aminte în pământ, apoi, deodată, pornea spre șanțul din dreapta; acolo se oprea scurt, înălța cârja și se cumpănea cu capu-n piept. Pornea apoi domol spre șanțul din stânga, se repezea câțiva pași, înălța iar cârja și se certa supărat: De bună-samă, du-te și te culcă, bețivule! păcat de rantie și de potcap... châm! du-te și te culcă! Și era o lună plină și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
prea romantic și prea puțin realist, Sadoveanu este „în fond, un poet“, „un poet imaginativ și evocator“, iar Călinescu considera și el că „mișcarea epică strictă va fi întotdeauna punctul cel mai slab al autorului“: „Fără cusur în limba lor domoală, într-un ton de melancolie stinsă, toate aceste schițe și nuvele sunt lipsite de invenție“. În Sadoveanu sau Utopia cărții, Nicolae Manolescu va scrie: „Invenția are aici un sens special, căci constă, înainte de orice, chiar în abundența plină de savoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
baltă, Marin nu zise nimic. Pâcâia din pipă, cu ochii rotunzi ațintiți înainte, slobozind vălurele albăstrii de fum, care se înălțau până la pălăria lui înverzită de ploi și de vreme și se topeau într-o clipă în aerul luminos. Mergea domol; cizmele mari, cu carâmbii până la genunchi, sunau greu pe pământul tare, de două ori fiecare cizmă: întăi călcăiul și pe urmă talpa groasă. Pantalonii largi de lână roșcată, zeghea neagră, arătau pete mari de sânge și de untură; solzi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de dorința de a-i spune o vorbă bună. —Ei?... Ai dus-o rău cu proprietarul cel bătrân, cel ce-a murit?... El își întoarse spre mine ochii verzi, rotunzi, și-și scoase luleaua din gură. — Am răbdat, zise el domol, am răbdat... Dar acum o să mai pot răbda, cu ăst nou?... Și mă întreba cu ochii. Din pricina ălui bătrân mi s-a dus în pulbere ce brumă am agonisit, și din pricina lui nevasta a intrat în pământ!... Și mă privea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
asfințitul înflăcărat, ori cărările lungi în trestii, ori bolțile întunecoase ale sălciilor, în care se cerneau stelele, florile de lumină, și inima-mi bătea grăbit când un fir de papură sau de mlajă se clătina. Acum puteam să deosebesc clătirea domoală a vântului, de fiorul ușor, sfios, pe care-l da strecurarea paserei de apă. Deosebeam acum cu urechea și zborurile ca izbiri de vânt ale rațelor, de fâlfâirile moi, abia auzite, ale stârcilor, ori de sfârâiturile de aripi ale cristeilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Și toată vremea cât stam în luntre, cu pușca în mână, eram cu ochii mari la pândă, cu inima gata să zvâcnească înfierbântată, fără nici o simțire alta, fără nici un gând. Marin îmi da deslușiri asupra acestui vânat pătimaș, cu glas domol, cu cuvinte întrerupte, cum îi era obiceiul. În răstimpurile mari de tăcere, pâcâia din pipa totdeauna plină. Când sfârșea, o umplea din nou, dar, înainte de a o aprinde, își dregea gustul cu un gât, două de țuică. Câte puțin, câte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
grăbit ușa. Iezerul până în depărtări mari fumega aburi calzi în revărsarea umedă, posomorâtăa zilei. Un glas striga cine știe unde, prin luncile întinse - un răcnet prelung, înfiorător, care tremura în scăderi și creșteri, pe cărările din trestii, prin bolțile sălciilor. Fata zise domol: —De-acuma vine... Eu așezam frânele calului. Întrebai: —Ce strigă?... Ce zice? Nu zice nimic. Strigă așa. Trebuie să mă duc să iau peștele pentru mâncare... Ochii negri mă fulgerau numai câte o clipă, după aceea se plecau iute în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nimic. Gândurile mi se împrăștiau, apoi se adunau într-un singur punct - și deodată răsărea fata înainte-mi, înaintea ochilor închiși pe jumătate... Îmi făceam planuri, rosteam în gând vorbe pătimașe. Și vremea curgea încet-încet, ca picurii ploii care cădeau domol din streașină. Voiam să încalec; mă răzgândeam; ar fi fost o nebunie. Și n-aș mai putea să spun cum am petrecut noaptea spre duminică, cât de bolnav am fost ziua următoare toată, și noaptea cealaltă care nu mai ajungea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
strâns, într-o parte și adăugam îndată cu hotărâre: — Nu. Mâne am treabă multă, nu pot veni... Înspre zorile răcoroase, în fiecare dimineață, Corbu mă aducea ca vântul prin Iezer. Dacă era lumina stânsă la căsuța de pe mal, mă întorceam domol, gânditor, cu inima grea; dacă lumina era aprinsă, mă străbătea în suflet ca o undă de fericire. Veneam încet, pe jos, cu calul după mine, cu frâul trecut prin stânga, și glasul moale, înfiorat, întreba ca totdeauna, aproape, îndărătul ușii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
de pomină Istorisiri vechi și nouă, această povestire ilustra „neomenia boierului exploatator“. În pădurea Petrișoruluitc "În pădurea Petrișorului" Era pe la sfârșitul lui august, și pădurea Petrișorului, bătrână și nestricată de mână de om, își desfășura tăcută bolțile de frunzișuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi printr-un șuiet adânc sosirea vânturilor. Așa urca lin spre asfințit, și de pe cerul răsăritului soarele începea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ochii. În undele limpezite, apoi, deodată căzu o picătură de sânge. Piciorul de dinainte, din stânga, se zgârci ușurel și prinse a tremura. De la umăr, se prelingea sânge. Acuma picătură după picătură cădea mai des, tulburând apa pârăului. Căprioara își plecă domol capul, ca și cum voia să-și privească în oglinda aburită jumătatea de dinainte a trupului, în mișcare de oprire. Apoi avu parcă un gemăt ușurel și-și întoarse botișorul negru spre pata de sânge. Sta așa. Din când în când se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
se scutură, sări sprinten peste pârău și dispăru în desișuri. Ca și cum i-ar fi venit o înfiorare de spaimă și de putere, căprioara se ridică și intră iar în apă. Șchiopătând ușor, numai în trei picioare, porni în copce scurte, domoale, în susul pârăului. Mergea la deal și picături de sânge se tot prelingeau în lungul piciorului stâng și se închegau în șuvițe roșii. În juru-i copacii stăteau neclintiți; tufe de ferigi pe maluri, se plecau în trecerea ei și iar se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mesteceni, se strângea apa pârăului într-o baltă limpede. Cădea tremurând, lunecând pe mușchi de stâncă, se alina, se împrăștia, se liniștea într-o lumină care răsfrângea cerul și pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strângea șuvițe și ieșea lunecând domol pe vale, cu murmur nesfârșit. Căprioara se opri între mesteceni, în iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. Capu-i cu ochi negri dintrodată tresări în oglinda apei, la mal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
râului, lunca de sălcii și plopi făcea zid neclintit, zimțuit de vârfurile ascuțite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfințit, spre aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa lucie, aproape de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia undelor. Ne duceam încolo, la vale, zise repede unul din flăcăuandri, și l-am văzut că vine... Moș Gheorghe Cucu nu zise nimic. Păși repede la marginea apei și întinse prăjina. Cu gheara de fier, cu luare-aminte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ca din aburi, cârd după cârd, intrau în marea de lumină, apoi coborau, se mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Într-un timp, de pe colnic, mă întorsei. Moș Gheorghe Cucu se ridicase și el de la locul lui și mergea domol spre căsuța de lângă pod. Era vremea cinei. Nu-l mai văzui. Lumina din asfințit stătea încremenită pe cer. Apa Siretului se umpluse de o lucire tainică, ajungând până la mal, unde sta înecatul, sub sumanul moșneagului cu fața spre cerul adânc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nasul coroiat. Își aduse aminte că l-a mai zărit la vânzarea juncanilor, apoi îl pierdu din vedere, pe când Băieșu, întorcându-se din când în când cu iușca, își mâna și-și îndemna cu glas blând boii albi. Așa ieșiră domol din târg; îngrămădirea de case rămase în urmă; și deodată câmpia Moldovei cu miriștile lungi, cu lanurile de păpușoi, cu fânețele neclintite sub lumina orbitoare, se desfăcu în toate părțile, până la dealurile depărtate care sprijineau cerul alburiu de secetă. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
piper, zise el; poate te-a mai slăbi... Țiganul deschise ochii mari, negri, și-și întinse gâtul o clipă afară din car, apoi iar se ghemui la locul lui. La fântână, Ion Băieșu opri boii: —Aho, aho, băieți, zise el domol. Ia să vă dau o leacă de apă... Își dădu pălăria pe ceafă și scoase răsteiele. Jugul căzu. Românul apucă funia. Cumpăna stătea neclintită, naltă, în albastrul șters al cerului. Printre ramurile răchiții bătrâne pâlpâi o turturică vânătă, apoi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
la ocnă! Țiganii voiau să se năpustească peste mort, pe lângă răchită, spre huceagurile apropiate ale Moldovei. Dar din toate părțile deodată, scurt, izvorâră oamenii întinzând cu brațe tari toporâștele; coasele încovoiate fulgerară în lumină, se atinseră, se opriră cu sunete domoale, în jurul capetelor fugarilor. Ghemuiți unul în altul, țiganii încremeniseră ca niște stane de piatră între ascunzișuri. Își zbăteau piepturile în gâfâiri gemute și, cu capetele în piept, între fierurile împreunate, își rostogoleau ochii, cu albul ca de lapte, privind pe lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]