1,905 matches
-
el ca/ Pasărea Phoenix?" (Strofa a IV-a). Oda eminesciană dezvoltă "o întreagă dialectică existențială" (Edgar Papu). Neîmplinit în aspirațiile sale spre absolut, poetul își caută salvarea prin moarte și simte "nepăsarea tristă" și "voluptatea morții". În final, depășind forma elegiei, unele versuri amintesc de trecerea în neființă, de regăsirea propriei identități. Într-o tonalitate de blestem, de rugă, implorare, dorință de a intra în condiția inițială, într-un plâns de proporții cosmice: "Piară-mi ochii tulburători din cale,/ Vino iar
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
Române, București, 1996. NICHITA STĂNESCU (1933-1983) S-a născut la 31 martie 1933, la Ploiești. A studiat la Ploiești și la Facultatea de Filologie din București. Opere: Sensul iubirii (1960) ; O viziune a sentimentelor (1964); Dreptul la timp (1965); 11 Elegii (1966); Oul și sfera (1967); Roșu vertical (1967); Laus Ptolemaei (1968); Necuvintele (1969); Un pământ numit România (1969); În dulcele stil clasic (1970); Belgradul în cinci prieteni (1972); Măreția frigului. Romanul unui sentiment (1972); Epica Magna (1978); Opere imperfecte (1979
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
realizarea poeziei sale ludice, poetul apelează la parodie și intertextualitate, într-un spațiu aflat între glumă și gravitate. Atunci când cuvintele nu pot exprima poezia, poetul inventează "necuvintele", discreditând acele cuvinte care prin statutul lor referențial se aseamănă cifrelor (volumele: 11 Elegii, Oul și sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, În dulcele stil clasic, Măreția frigului). A treia etapă a poeziei lui Nichita Stănescu începe cu Epica Magna, conceptul "epică" însemnând "exaltarea întâmplării" (Ioana Em. Petrescu). Poetul preferă acum o poezie conceptuală, iar emoția
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
două principii: masculin și feminin. Iar golul amforei sugerează "pierduta androgenie a materiei". Prin iubire, cuvântul devine un "leu alergând", simbolizând frumusețea agresivă. Poezia este scrisă în versuri albe, are metrică variabilă și unele verbe la imperfect: "ne vedeam", "stăteam". Elegia a zecea Elegia a zecea aparține volumului 11 Elegii, cea mai rezistentă parte a poeziei lui Nichita Stănescu. Este o poezie cu problematică filosofică, subintitulată " Sunt", "o plângere pe tema limitelor fizice și cognitive ale ființei umane". Suferința este cauzată
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
și feminin. Iar golul amforei sugerează "pierduta androgenie a materiei". Prin iubire, cuvântul devine un "leu alergând", simbolizând frumusețea agresivă. Poezia este scrisă în versuri albe, are metrică variabilă și unele verbe la imperfect: "ne vedeam", "stăteam". Elegia a zecea Elegia a zecea aparține volumului 11 Elegii, cea mai rezistentă parte a poeziei lui Nichita Stănescu. Este o poezie cu problematică filosofică, subintitulată " Sunt", "o plângere pe tema limitelor fizice și cognitive ale ființei umane". Suferința este cauzată de dispariția organelor
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
pierduta androgenie a materiei". Prin iubire, cuvântul devine un "leu alergând", simbolizând frumusețea agresivă. Poezia este scrisă în versuri albe, are metrică variabilă și unele verbe la imperfect: "ne vedeam", "stăteam". Elegia a zecea Elegia a zecea aparține volumului 11 Elegii, cea mai rezistentă parte a poeziei lui Nichita Stănescu. Este o poezie cu problematică filosofică, subintitulată " Sunt", "o plângere pe tema limitelor fizice și cognitive ale ființei umane". Suferința este cauzată de dispariția organelor fără nume (neauzul, nevăzul, nemirosul, nepipăitul
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
lumii, se identifică prin suferință cu întregul univers. E o suferință care depinde și de rana "care n-a încăput în trupul meu apt pentru răni". Prin recontextualizarea unor imagini cunoscute, poetul reușește să corporalizeze ființa. În prima secvență a elegiei se face apel la imaginea "maestrului nebun", din Scrisoarea IV de M. Eminescu ("Iată-mă, stau întins peste pietre și gem,/ organele-s sfărâmate, maestru/ oh, e nebun căci el suferă/ de-ntreg universul"). Într-o altă secvență recunoaștem imaginea
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
altă secvență recunoaștem imaginea biblică a Salomeei dansând cu capul Sfântului Ioan pe tavă: "Sunt bolnav. Mă doare o rană/ pe care mi-o port pe tavă/ ca pe sfârșitul Sfântului Ioan/ într-un dans de aprigă slavă". În finalul elegiei, poetul are sentimentul frustrării de multiplicitate și suferă din cauza unicității: "de numărul unu sunt bolnav/ că nu se mai poate împarte/ la două țâțe, la două sprâncene,/ la două urechi, la două călcâie/ la două picioare în alergare/ neputând să
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
nevăzul (Ștefania Mincu). S-a vorbit despre factura barocă a poemului, teatralitatea (plângerea), alternanța stărilor, asumarea unor roluri imaginare, convertirea ficționalului în realitate și a realității în ficțiune. Structurată în două părți și având ca temă centrală limitarea cunoașterii umane, Elegia a zecea exprimă suferința poetului, în lipsa unui organ total care să-i asigure cunoașterea absolută. Eul contemplativ ajunge să se autocontemple și constată că simțurile sale deformează realitatea. Cunoașterea senzorială este incompletă deoarece simțurile acționează separat și nu pot oferi
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
vederea mai întâi, apoi pauză"; "vine mirosul, apoi liniște", " apoi gustul", "vibrația umedă, apoi iarăși lipsă". Poetul și-ar dori un corp deosebit care să-i favorizeze accederea spre cunoașterea absolută, nu unul imperfect: "trupul cerbos/ ramură fără frunze". În Elegia a zecea tonul este elegiac, metrica variabilă, imaginile poetice sunt expresive. A cincea elegie Textul din A cincea elegie a fost conceput sub forma unui proces absurd, unde "inculpatul" nu înțelege acuzațiile și sentințele, din cauza limbajului. El nu înțelege nimic
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
iarăși lipsă". Poetul și-ar dori un corp deosebit care să-i favorizeze accederea spre cunoașterea absolută, nu unul imperfect: "trupul cerbos/ ramură fără frunze". În Elegia a zecea tonul este elegiac, metrica variabilă, imaginile poetice sunt expresive. A cincea elegie Textul din A cincea elegie a fost conceput sub forma unui proces absurd, unde "inculpatul" nu înțelege acuzațiile și sentințele, din cauza limbajului. El nu înțelege nimic din înțelesurile secrete ale realului. La tribunalul "frunzelor, umbrelor, merelor, păsărilor", "inculpatul" acuzat de
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
dori un corp deosebit care să-i favorizeze accederea spre cunoașterea absolută, nu unul imperfect: "trupul cerbos/ ramură fără frunze". În Elegia a zecea tonul este elegiac, metrica variabilă, imaginile poetice sunt expresive. A cincea elegie Textul din A cincea elegie a fost conceput sub forma unui proces absurd, unde "inculpatul" nu înțelege acuzațiile și sentințele, din cauza limbajului. El nu înțelege nimic din înțelesurile secrete ale realului. La tribunalul "frunzelor, umbrelor, merelor, păsărilor", "inculpatul" acuzat de "ignoranță", "plictiseală", "nemișcare" așteaptă sentința
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
acum. 2. Perspectiva biblică. Păcatul a fost săvârșit de Adam și Eva, care au gustat (deși era interzis) din Pomul cunoașterii; 3. Perspectiva socratică potrivit căreia a fi nu implică accesul la cunoașterea adevărată; 4. Perspectiva kafkiană. Acuzația "inculpatului" din elegie se aseamănă cu acuzația personajului kafkian din "Procesul"; 5. Perspectiva rațională. Omul înzestrat cu rațiune s-a rupt de universul din care face parte, se mulțumește că există, fără să-l intereseze efemeritatea și limitele cognitive; 6. Perspectiva paradoxală. Lumea
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
inculpatul este acuzat de o vină pe care n-a comis-o, iar din altă perspectivă, procesul pare justificat. În universul poetic, lumea este reprezentată de "umbre", "mere", "frunze", "păsări"; lucrurile sunt personificate și "între ele" se stabilesc diferite relații. Elegia se bazează pe un limbaj conceptual, cu multe abstracțiuni, unele aparent absurde. Aceste abstracțiuni sunt gândite ca și cum ar fi fost reprezentări concrete. Eul liric nu poate înțelege universul multiplu, și nici universul nu-l poate recunoaște independent de el, de unde
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
cangrena luminii, poemul devine un „stacojiu lamento”. Ultimele volume stăruie în contratimp tot mai marcat (și discrete aluzii polemice) față de poeticile momentului, plonjând în vertijul extrem al confesiunii. Stridența luminii e pusă în surdină de pendularea spre elementul advers, apa. Elegia agoniei în „viclenia unui timp fără timp”, „cu rășina sângelui neagră”, chipul brăzdat de „năvodul” urmelor și corpul alterat din care membrele se rup, va reantrena în Terase de apă imaginarul acvatic, cu „o mutație insolită a semnificaților” și fără
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288424_a_289753]
-
și captivității în agonie Cu fața la zid agită caleidoscopic scenografia precedentă, între seraficul atroce, coborât din Bosch sau (invocatul) Hyeronymus von Aachen și capriciul goyesc sau coșmarul expresionist, recapitulând gesticulația tandreței și a ororii, a „suferinței și lăcomiei”, cu toate tonalitățile elegiei. Detașată de modele literare în curs, fără orgoliul inovației sau al deplinei originalități, poeta își asumă monologul în „singurătatea spectacolului”. Tot în registrul asincron al modernității clasicizate, romanul Parfumul rochiei mixează două scriituri cu narator ubicuu - un realism ironic-sordid al
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288424_a_289753]
-
sicrie surpate/ Ca-n preludiul poetului polon?” - Toamna; „Tu adu-mi tăcută, atât cât știi să porți/ În răsăritul de oftică și abecedare,/ Petale în îngândurare,/ Pentru anii fără tine morți” -Toamnă cu cântec). În plus, în poeme ca Febre, Elegie profană, Chopin, Oraș complet, Peisaj se regăsesc elemente stilistice fie ale clasicismului de tip parnasian, fie ale simbolismului, în cadre vizuale eterogene, derivând din experiența avangardistă. Aceeași formulă artistică este folosită și în cărțile ulterioare, apărute până în 1944, ce i-
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287239_a_288568]
-
se estompează, autorul limitându-se la cariera de pianist în cadrul Filarmonicii din București (1948-1967). Revine nesemnificativ, în 1966, cu o antologie de proză fantastică și de anticipație, intitulată Acul de cravată, și cu Poeme, volum eclectic, ce cuprinde mai ales elegii, pasteluri și „peisaje”, ancorate prozaic, din ce în ce mai mult, în realitatea timpului, prin care autorul își contrazice frecvent convingerile exprimate în Ars poetica („Năvod aruncă-ți viața și inima să prindă/ Din crișuri de imagini, poeme, pești de aur!”). În cărțile următoare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287239_a_288568]
-
evita repopularea ruinelor vechilor convenții deconstruite cu o nouă eflorescență retorică. Un asemenea impas e sesizat și contracarat cu promptitudine încă din Aduceți verbele printr-o strategie bine calculată. Asumându-și un discurs estetizant- asertoric - prin titluri ca Prefață, Cântec, Elegie, Dialog, precum și prin numeroasele poeme omologate ca simple „teze” -, autoarea pare să se instaleze benevol sub umbrela literarității, pentru ca apoi să degradeze poeticul prin sabotări sistematice: „Supraviețuirea prin simboluri/ prin deprinderi dozate bine gândite:/ febra la cinci pasta de ras
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288793_a_290122]
-
sau Contimporanul Îi vor tipări poemele acestei dintîi vîrste lirice, reluate În volumul Restriști din 1923. O simplă cercetare a sumarului cărții e de natură să indice registrul tematic și atitudinea lirică dominantă: Tristeți, Neliniști, Sfîrșiri, Preumblări bolnave, Primăvară tristă, Elegie, Amurguri, Restriști, Desfrunziri, Toamnă tîrzie, Parcuri vechi, Despărțiri, Încă o toamnă etc. Dacă poemul de debut (nereluat În volum) putea trimite la tablourile de puternică plasticitate din provincia stagnantă a lui B. Fundoianu („Ferestrele cernite și streșinile roase / prin care
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
trădând un spirit mai degrabă sceptic. De altfel, a tradus și maxime ale lui La Rochefoucauld (1855). Stihurile erotice, legate încă de gesticulația neoanacreontică (lacrimi și suspine, „delirul de amor”, durerea despărțirii), au accente meditative care par să vină din elegiile lui Lamartine. A debutat în proză cu un eseu intitulat Moarte („Albina românească”, 1841), poate o traducere, în care dispoziția cogitativă e străbătută de reflexe romantice (despre nestatornicia soartei, despre oameni - „năluci trecătoare”). Într-un alt eseu, în forma unei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287635_a_288964]
-
ludicului. Tristis amor, Telefon, Romantic, Ispita clipei, Bărbat învins, Spovedania unui copil al Erosului nostru și multe alte piese din ciclul De-amor și de-amar (joc de cuvinte mizând pe rezonanțele etimologice ale celui de-al doilea termen) sunt elegii erotice convertite, disimulate prin prozodii sprințare și prozaizări voite: „Noi ne iubim în paturi de-mprumut;/Pe-o canapea îngustă, fără pernă,/ Crezând că aventura de-un minut/ Devine lesne «dragoste eternă»” (Destin). Altele nu-și trădează substanța elegiacă, chiar dacă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290668_a_291997]
-
Artă Teatrală și Cinematografică din București și lucrează ca topometru (1961), profesor suplinitor (1962-1966), inspector și bibliotecar (1966-1982), statistician etc. Colaborează la „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Viața românească”, „Steaua”, „Tribuna”, „Flacăra” ș.a. Debutează cu poezii în „Luceafărul” (1959) și editorial cu Elegii pentru pământ, apărut în 1977. Poezia lui I. este lipsită de evoluție, conservându-și pretutindeni trăsăturile cele mai caracteristice. Cel mult unele accente („șopârlele”, referirile la realitatea proximă) se acutizează sau capătă o mai mare transparență. De altfel, o parte
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287488_a_288817]
-
de argint,/ năvoadele stelare încearcă să ne prindă./ Să nu te temi de noapte! Pe buze adu-mi frigul/ sângelui tău în care s-au înecat corăbii!/ Departe se aude confuz murmurul lumii/ ca horcăitul unui înghițitor de săbii.” SCRIERI: Elegii pentru pământ, București, 1977; Scrisori din Andromeda, București, 1981; Ziar de seară, București, 1983; Ținuturile mentei, București, 1986; Biblioteca pierdută, București, 1988; Regele valsului, București, 1992. Repere bibliografice: Laurențiu Ulici, Structuri lirice duale, RL, 1977, 28; Florența Albu, Un poet
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287488_a_288817]
-
Andromeda, București, 1981; Ziar de seară, București, 1983; Ținuturile mentei, București, 1986; Biblioteca pierdută, București, 1988; Regele valsului, București, 1992. Repere bibliografice: Laurențiu Ulici, Structuri lirice duale, RL, 1977, 28; Florența Albu, Un poet tânăr, VR, 1977, 7; Al. Cistelecan, „Elegii pentru pământ”, F, 1977, 7; Nicolae Prelipceanu, Contimporan cu fluturii, TR, 1978, 7; Lucian Raicu, Un pumn de verbe, RL, 1981, 49; Gheorghe Suciu, „Ținuturile mentei”, ST, 1987, 2; Gheorghe Grigurcu, Lucrurile ca atare, VR, 1987, 4; Florin Mugur, Schițe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287488_a_288817]