1,956 matches
-
culorile amorului, una din ele Începând să se vaiete puțin, cealaltă să respire greu și să se Înroșească. Transformându-se Într-o femeie Între două vârste - o femeie de serviciu. Franjuri de-un negru lucios Înălțându-se În jurul fetelor, iarba lucind de cordită. Și alte lucruri, la fel de ciudate, se Întâmplau. Părintele Newell, corespondentul iezuit, era acolo. Purta ținuta completă de război a soldaților din jungla vietnameză - petele și dungile galbene, negre și verzi ale hainelor de camuflaj. Trimis de un ziar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
vreme, căutând cel mai bun locșor de dormit. Până la urmă s-a hotărât să se întindă grea - și fierbinte - peste pulpele mele. Am pus ceasul să sune și am stins lumina. Printr-o fantă a draperiilor, o rază de lună lucea glamoros peste Portia, ca un reflector. Sheba contra mundum, am anunțat eu în noaptea întunecată, nemișcată. Doisprezece E Paștele și am coborât împreună cu Sheba spre mare, ca să petrecem câteva zile la sora mea. Familia Hart are de obicei o mulțime
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
soare de mai Doar tu știi nemărginirea să-mi dai Azi drumul tău și-al meu s-au întâlnit Și visul imposibil s-a împlinit. Imensitate albă Ce zi frumoasă de iarnă Albastrul marin se-mpletește Cu albul imens ce lucește Și dor de zbor ne mai toarnă. În perdeaua de nori s-a ascuns Soare palid și slab, fără vlagă Cine poate acum să-nțeleagă Nopți și zile a nins și a nins. Ce plăcut e totuși afară Scânteiază steluțe
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
la prima fereastră din cer mi-am spus: nu sunt sigură că pot face asta dumnezeu nu e prea prietenos cu hoții de ploaie atunci am vazut-o învelită în ziduri părea să n-o doară nimic deși moartea îi lucea în ochi avea mișcări lascive și o mască transparentă ce i se potrivea de minune când mă fixa printre turnuri supusă ca o fiară la gâtul dresorului aș fi putut să plec mai departe dar am lăsat-o să-și
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
lui, să vadă dacă se zărește lanul de floarea soarelui, deși știa precis că da, și când îi desluși strălucirea ascunsă în depărtare, trase aer în plămâni ca-ntr-un exercițiu de înviorare. Și-și bătu fericit calul pe crupa lucind de țesălatul din zori și nădușeala celor câțiva kilometri făcuți în dimineața aceea. Pe el nu-l interesa dacă pământul i-a fost dat „cu lege” sau „fără lege”, totul este că i-a fost dat „cu forme” de primărie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu se mai înțelegea nimic, în timp ce roțile trenului scrâșneau peste încrucișările, bifurcările de linii de lângă depoul gării, după care mersul deveni lin, tot mai frânat, până la oprirea în dreptul peronului cu stâlpi de fier cu cercuri ornamentate, deasupra căruia, spre mijloc, lucea o tăblie albă cu litere albastre, purtând denumirea orașului municipal. Am coborât - potop de lume - și-n învălmășeala produsă abia putui să-mi iau rămas bun - o schițare de gest, ca o ultimă politețe - de la femeia care în mersul ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
poate nici nu mergem. Era târziu. Privind în sus, mi-adusei aminte deodată, de orele de instrucție la școala militară. Zâmbii: „Elev! arată-mi Carul Mare. Spune-mi ce știi despre orientarea pe timpul nopții pe front. Steaua Polară...” Acum Carul Mare lucea dincolo de fluviu. Era plăcut. Era răcoare. Când am ajuns acasă și-am deschis poarta, Rex mi-a sărit prietenos în față, cu labele aproape de umeri; i-am mângâiat capul, urechile ciulite, și-n lumina becului din fața celor trei trepte de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
cărei invitată permanentă era, păstra un surâs calculat și solemn, ca și solemnitatea Ajunului de Crăciun, vrând să afișeze o demnitate ciudată, care, în mentalitatea ei, trebuia să augmenteze, în seara aceea, valoarea, nu prea mare, a lănțișorului și pandantivului, lucind a aur, ornându-i deschiderea molatecă a decolteului ce-i dezvelea pielea încă netedă și albă, precum și a celor cinci brățări asemeni, late, strălucitoare, ce-i încingeau ca-ntr-un basm încheietura, ce se voia îmbietoare, a mâinii stângi. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de toate câte ale lumii sunt. Eram numai noi pe câmpia aceea, singuri, sub Pomul Cunoașterii de care stătea rezemată, eram îmbrățișați - ne desprinserăm, ridicarăm mâinile, și Pomul înflori, rodi într-o clipă. Căzu apoi o lumină albăstruie, trena îi luci, șoseaua se stinse. Pomul începu să crească foarte înalt. Deodată vocea lui Lung: „Să fiți fericiți!, Dar nu-l văzurăm, pentru că în momentul acela Universul se îmbrăcă într-o lumină necunoscută pe pământ. 26. Mă trezii deodată cu el alături
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
care cauză este vecină cu poezia. La fel și cu undele telepatice. Realitatea materiei e așadar mult mai complexă decât se crede. Se așeză pe canapea, îmi puse capul pe coapsele ei, eu îmi petrecui mâna prin pletele ce-i luceau în reflexe roșii din cauza flăcărilor domoale din șemineu, iar umbrele noastre se profilau, mișcătoare pe peretele din spatele nostru ca o altfel de Piétà, într-o necunoscută catedrală gotică. - „Te iubesc”, spuse. Rochia de culoare incertă în penumbra iscată de flăcările
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
bani acum. Mâine sau poimâine după-amiază, până joi oricum, va vopsi în negru lucios șareta după ce-i va repara încheieturile...a venit primăvara! Își trase șapca pe ceafă. „Care va să zică s-a terminat cu pământul N-a fost să fie...” Cerul lucea deasupra necrezut de albastru. „Vedeți, domnule judecător - își vorbea - spuneați că dreptul de proprietate... ziceați ceva că mă simțeam stăpân, sigur pe mine... când n-ai noroc, n-ai și pace”. Adevărat că nu-mi dau seama: Ușa se deschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
vorbesc, mi-era teamă, nu mă văzuse, s-ar fi speriat, și-apoi, ce căutam eu acolo? 13. Peste o săptămână, Lung se plimbă - pentru importanța ce vroia să și-o dea - cu șareta pe ulițele comunei și pe șoseaua lucind în soare, încă nu era praf, pământul întărit, rămas din iarnă la muchia primăverii. I se spunea, cu ușor respect, „omul primăriei”, ceea ce-l ridica în ochii celor din comună, ducea pe primar și secretarul acestuia, din care cauză era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
greu? - Să vorbești despre dragoste... Abia acum îmi dau seama. - Adevărat. - Dacă ați fi scriitor, cum ați trata un asemenea subiect? - Nu știu... Vorbiți ca „un cadru didactic”. Ea îmi prinse mâna dreaptă, mi se uită în ochi, dar ce luci în ei nu putea fi descifrat cu datele acestei lumi. Eram mirat pentru că niciodată n-o cunoscusem astfel. Eram puțin tulburat. Dacă aș fi scriitor aș ști exact ce se întâmplă cu ea. Dar nu sunt decât un biet om
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
te vei pierde niciodată”. În clipa aceea se apropie de mine: nasturii bluzei ei de școlărită străluceau în sidef, ne aflam în aerul primăvăratec, adiind ușor, ca o subtilă răcoare în frunzișul sfârșitului de mai. Mă privea cu ochii mari, lucind de spiritul ce o domina, fruntea aceea înaltă, fața de o paloare neîntâlnită. - Mă gândeam: „Ecaterina Perussi”... un vânt ucigător bătea peste secol și ea îmi puse mâinile pe umeri, prefigurând o tulburătoare apropiere: „Să nu trădezi, îmi spuse, vârstele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
pași ne aflarăm în fața gardului de sârmă împletită, mărginită de o bandă lată de metal, limita platoului prebalcanic, iar jos râpa imensă în terminarea căreia se croise albia fluviului izvorât din apusul continentului, curgând liniștit spre răsărit. Apele se bănuiau lucind, era o noapte de imperii, ea prinse brațul drept și-i simții căldura transmițând emoția de care era cuprinsă, și în lumina becurilor dinspre restaurant, lucind pieziș, îi văzui ochii înmărmuriți de spectacolul acela rar ce venea din măreția milioanelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
croise albia fluviului izvorât din apusul continentului, curgând liniștit spre răsărit. Apele se bănuiau lucind, era o noapte de imperii, ea prinse brațul drept și-i simții căldura transmițând emoția de care era cuprinsă, și în lumina becurilor dinspre restaurant, lucind pieziș, îi văzui ochii înmărmuriți de spectacolul acela rar ce venea din măreția milioanelor de ani, la care nici nu gândise până atunci. Întoarse capul și-și chemă fiica spre a împărtăși alături bolțile acelui ceas. Soții Pavel rămaseră singuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
timpul, nici alte opreliști nu vor mai exista. În mișcarea mâinii cu care mă înlănțui, nasturele, singurul de la gât, se deschise, lăsând vederii lucirea albă a pielii către sâni. Te iubesc!, îmi spuse și-n clipa aceea amurgul de vară luci ca un mesager al altei lumi. Afară, în fundal, soarele cădea în asfințit, ea mă îmbrățișa, ne rostgolirăm și noaptea căzu peste noi imperială, din străfundul a mii de ani. - Keti!, strigai disperat, implorând-o, dar ea dispăru în lumea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
strigai disperat, implorând-o, dar ea dispăru în lumea din care venise. Se auzi trecerea timpului și în amurgul altei zile, atunci, altădată, când deschisei ușa camerei doamnei Pavel, o găsii împletind, bombănind; când ridică ochii spre mine privirea îi luci prietenoasă; sub ochelarii rotunzi, de baga, veselă de prezența credinciosului ei chiriaș: - Câți ani au trecut de atunci, domnule judecător? - De când? întrebai. - Uite, am uitat ce-am vrut să spun, fir-ar să fie, exclamă. Am îmbătrânit prea mult, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
eu pe apă... Auleu! maică-măiculiță, dimineața să vezi frumuseță... Și se scărpină în cap, cu pipa în colțul gurii, cu privirile o clipă încălzite. Pe mine mă înfiorau neliniștea, nerăbdarea, făgăduiala unei vânători cum n-am mai văzut, și-mi luceau ochii de bucurie. Atunci mâni, o să vin mâni negreșit. Să vii, boierule, că n-o să-ți pară rău!... Și începu a vâsli mai vioi, trecându-mă prin tufele de trestii și papură, spre mal. Sara de vară împânzea taina-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Iezerul nemărginit înainte-mi zăceau într-o tăcere de moarte; tremurul ușurel al ploii în stufuri abia-abia răzbătea până la urechile mele, și eu nu știam ce să fac, cu aceleași întrebări și prepusuri copilărești. Deodată întorcându-mă, zării o lumină lucind pe mal. Tremura ca o stea roșie. Acolo-i casa lui Marin, trebuia să mă gândesc mai de mult. Acu ce puteam să fac, dacă ploua? Să mă duc până la el și să-l întreb ce facem! Trecui prin mâna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
De ce? Mă ucide taica, când o afla că ți-am dat drumu-n casă... — Atunci de ce mi-ai dat drumul?... Ea parcă sta la îndoială. Dacă zici că te-a pătruns ploaia... Și ochii mari, întorși spre mine numai o clipită, luceau cu bunătate. —Bine Chivo, pentru asta, pentru că ți-a fost milă de mine, să știi că am să-ți cumpăr o păreche de cercei... Ea tăcu, apoi zâmbi. Urmă un răstimp de tăcere. Un cucoș trâmbiță înăbușit, afară. Întunericul din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pace toată lumea, de altceva n-aveam trebuință. Și fata părea că n-are nimic în viața ei decât ceasurile șoaptelor de dragoste. Cu frică venea, ori mă aștepta, cu teamă se despărțea de mine. Era acum trasă la față, îi luceau ochii ca de o suferință ascunsă; cu rușine, cu umilință, deseori se uita la mine, și frica, frica de mânia pușcașului de multe ori tresărea din fundul ființii ei puternice, în vorbe șoptite cu ochii mari, și atunci peste dragostea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pacea, numai din când în când trecea pe sus un freamăt de aripi sau un țipăt scurt, singuratic. Chiva mă aștepta, în rochia-i de stambă, în ghetele-i cu tocuri nalte, pieptănată strâns cu cosițele în cunună, cu ochii lucind. Cum mă alăturam de dânsa, zâmbetul îi lumina toată fața, și întindea spre mine amândouă mânile cu palmele întoarse, ca spre apărare. Nimeni nu bănuia nimic. Locurile bătute de pasul calului meu erau fără sate, fără oameni - și nimeni nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
întăia a dragostei mele. Îmi zise încet punându-mi mânile pe umere: —Stăi, nu te duce mai departe; întoarce-te... Și eu numai ca să-ți spun m-am repezit... Stam mut în încremenire. Ea mă privea prin întuneric, cu ochii lucind; parcă zâmbea, răsuflarea fierbinte îmi dogorea fața. — Ce s-a întâmplat, Chivo? Nu știu... Ieri taica a tăcut toată ziua și m-a cercetat cu ochii... Apoi, când puneam sara de mâncare, a zis deodată: — De ce ai slăbit tu așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
opri tremurând, ca și cum ar fi fost înaintea unei prăpăstii. Apoi, încetinindu-și fuga, își făcu loc printre frunzișuri în albia apei. Cu cele două picioare de dinainte în unde, cu celelalte în iarba malului, stătu pe loc. Blănița cenușie îi lucea lin în umbră; numai capul fin, cu urechile înălțate, cu ochii mari, sta într-un sul de raze. Ascultă puțin. Apoi își plecă botul și atinse de două ori apa de lângă picioarele subțiri. Își ridicară iar ochii. În undele limpezite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]