1,089 matches
-
să transformăm lumea într-un paradis, zice, citind eticheta. Stau în pat, întins pe jumătate, proptindu-mă în coate, și zic că Helen ucide pentru o tiară de diamante. Așa mântuiește ea lumea. Mona șterge penseta și acul pe prosop, mânjindu-l din nou cu roșu și galben. Miroase sticla de spirt și zice: — Helen crede că nu vreți decât să folosiți cartea pentru un articol de ziar. Zice că, după ce vor fi distruse toate vrăjile, inclusiv descântecul, o să vă lăudați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
se văd mici lentile de apă. Începe să plouă. Foarte bine, zice Stridie, și deschide portiera smucind-o. Așa faci cu un câine pe care n-ai reușit să-l dresezi, nu-i așa? zice. Chipul și mâinile-i sunt mânjite de sânge. Chipul diavolului. Șuvițele blonde de pe frunte îi stau în sus, ciufulite, țepene și roșii precum coarnele diavolului. Țăcălia lui roșie. Totul este roșu; doar ochi-i sunt albi. Nu acel alb al steagurilor albe, al abandonului. E albul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
trebuit să-i spui de chestiile astea? Helen se uită la anunțul din ziar. Îl strivește în noroi cu pantoful roz, zicând: — Din același motiv pentru care nu l-am omorât. Putea să fie foarte simpatic când voia. Alături de anunț, mânjită de noroi, stă fotografia unui alt top-model mort. Privind în sus către tiribombă, un cerc de tuburi fluorescente roșii și albe la capătul cărora se învârt scaunele doldora de oameni, Helen zice: — Pare fezabil. Un om oprește roata, și toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
băgat poliția, nu știu. Stând amândoi în picioare și uitându-ne la fotografie, Helen zice: — Soția ta era foarte drăguță. Și eu zic mda, era. Degetele lui Helen, costumul ei galben, biroul de epocă, sculptat și lăcuit, sunt pătate și mânjite peste tot cu roșu și mov, de la tinctura de iod și zeama de varză. Petele miros a amoniac și oțet. Ține lampa fluorescentă și citește dârele străvechi de smântânică. — Am găsit aici o vrajă pentru zbor, zice. Și una din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
deschide ușa și intră cineva. Rămâne locului și se uită în jur, zicând: — Ce paștele mă-sii? Ușa se închide în spatele lui. Și Nash bagă bărbia în piept; scormonește cu două degete în buzunarul din față. Scoate un cartonaș alb mânjit cu mâncare roșie și galbenă și citește blestemul, cu intonație ritmică și plată, ca și cum ar număra. Ca Helen. Omul din ușă dă ochii peste cap. I se taie genunchii și se prăvălește într-o parte. Eu stau și nu fac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
apăsat, încât la gură îi apar clăbuci de chili. Împroașcă cu stropi roșii. Se oprește și se uită în buzunarul de la piept. Vâră mâna ca să caute cartonașul. Îl ține cu două degete și începe să citească. Cartonașul e așa de mânjit, că-l șterge cu fața de masă și începe că citească din nou. Sună puternic și plin. Este sunetul damnării. Privirea îmi alunecă și lumea se încețoșează într-un cenușiu neclar. Mușchii mi se înmoaie și mi se lungesc. Dau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
se dau peste cap. Umerii i se ridică și fața îi cade în castronul de chili. Sosul roșu împroașcă peste tot. Corpul mătăhălos, în uniformă albă, saltă și se prăbușește pe podea, lângă mine. Mă țintuiește în ochi. Cu fața mânjită de chili. Coada, micul palmier negru din creștet, i s-a desfăcut și părul negru, sârmos, îi atârnă peste frunte și obraji. El este mântuit, dar eu nu. Fumul de grăsime se adună deasupra mea, grătarul trosnește și sfârâie; iau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
care-l aruncă o veioză. Se sprijină de un dulăpior de oțel inoxidabil. Degetele-i sunt rășchirate pe inox. Își lipește obrajii de dulăpior. Pantofii mei plesnesc și zdrobesc culorile de pe jos, și Helen se întoarce. Peste rujul roz este mânjită de sânge. Pe dulăpior e un sărut în roz și roșu. Acolo unde zace e un geam cenușiu de sticlă mată, dincolo de care e ceva mult prea desăvârșit și alb ca să fie viu. Patrick. Bruma de pe marginile geamului a început
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
i se încleștează pe stomac și se proptește de dulăpiorul de oțel, de geamul cenușiu. Sângele și condensul curg pe ferestruică. Cu mâna tremurândă, Helen își deschide poșeta și scoate un ruj. Își dă cu el pe buze și-l mânjește de sânge. Zice că a oprit unitatea criogenică. A deconectat alarma și bateriile de avarie. Vrea să moară împreună cu Patrick. Vrea să se sfârșească totul aici. Blestemul. Puterea. Singurătatea. Vrea să distrugă toate bijuteriile în care oamenii își pun speranța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
floare fără a lua cu el nimic dar contribuind la procesul delicat al polenizării, ca florile să dea rodul firesc. „Fluturele-om” cu „aripioarele” sale numite mâini intră până la cot în avutul semenilor și nu se lasă până când nu se mânjește din cap până-n picioare spre a fi descoperit de cei în drept și băgat la pârnaie. Am observat că atunci când îi e foame, câinele, mai întâi, adulmecă, apoi latră oarecum discret, voind parcă a fi luat în seamă de un
MINIME by COSTANTIN Haralambie COVATARIU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1685_a_3002]
-
etaj, se opriră puțin ca să-și tragă sufletul și să se orienteze, apoi o luară spre dreapta, pe un coridor strâmt și întunecos, cu miros de aer umed și stătut, de-a lungul căruia se înșiruia vreo duzină de uși, mânjite cu vopsea cafenie. În fața ultimei uși, pe care se putea distinge, la lumina chioară a unui bec spânzurat în tavan, o plăcuță cu un vag număr, ceasornicarul se opri și apăsă pe butonul soneriei. Hm, e cam neplăcut pe aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
păcatul unei planete pe care a fost pedepsit să o curețe de păcat prin cei aleși, capabili să citească secretul zeilor, cei care sunt în stare să audă glasul îndrumător al naturii chiar în spatele foii de hârtie pe care o mânjesc cu atâta îndârjire în scopul îndeplinirii unei neînțelese, exilate vieți de poet - pulbere de stele în suflet de înger închis în josnica piele de om. Sacrificat pentru a fi neînțeles, el este armonia din natură, căci există armonie în natură
ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
deplină: în firele de oameni de la marginea pâlcului de mistere se pare că niciunul nu a reușit să se cațere pe arborii existenței lui, așa cum nici pădurea întreagă nu va reuși să zărească oamenii cățărându-se. Sunt prea mici, neînsemnați, mânjiți în subconștientul lor pentru a scânteia în fața unor adevărate inimi lipsite de păcat, cum se găsesc în scorburile seculare ale puieților de stejar, de două ori mai falnici decât stejarii înșiși și de zeci de ori minuscule în fața firului de
ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
lui Lucas Fersen. Șiroia de apă și părea extenuat, nemaidîndu-și nici măcar osteneala să adopte o atitudine cît de cît demnă. TÎnăra femeie nu se putu Împiedica să nu zîmbească, cercetîndu-i ostentativ din priviri veșmintele ude, pantofii plini de noroi, valiza mînjită de clisă. Evitîndu-i privirea batjocoritoare, polițistul Înaintă cu greu pînă la recepție ca să ceară o cameră. - Hotelul e În Întregime ocupat, i-o trînti Loïc. Privirea posacă a lui Lucas se opri asupra tabloului unde se țineau cheile, care arăta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
care plîngea de furie, apucîndu-l de mijloc. Loïc zăcea Încă pe jos. - Nemernicule, m-ai lovit, n-am să ți-o iert niciodată. Nicolas, tremurînd de mînie, Îngăimă că puțin Îi păsa, că nu va lăsa niciodată pe nimeni să mînjească reputația lui Chantal, era singura persoană care-l iubise vreodată! Loïc se ridică greoi. Își privi fiul cu dezgust. - Nu vreau să te mai văd niciodată În casa asta! Nici pe insula asta! De mîine te Închid Într-un loc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
mai mult cu cît nu mai sînt la fel de sigur că el l-a ucis. Fir-ar să fie! Descumpănită, Îi urmări privirea ochilor ieșiți din orbite și Încremeni la rîndul ei. Pe geamul exterior, două mîini ca niște lopeți alunecau mînjind sticla mată cu dîre sîngerii. Un chip care se strîmba se lipi de geam. Pierric. Mașina 4x4 a jandarmeriei era parcată În fața fabricii de faianță. Abia cînd Înțelesese că Pierric nu era rănit, că sîngele de pe mîini nu era deci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
barca lui mare cu motor, erau ocupați să care cadavrele. Erau trei... Doi tineri, nu aveau mai mult de treizeci de ani, și apoi o fată, mai tînără, mi se pare. Era plină de sînge, hainele, pieptul, pîntecele, totul era mînjit de sînge... Avu o strîmbătură de dezgust care se transformă Într-un rictus amar. - Arthus și Pérec hotărîseră deja totul. Aveau să lesteze trupurile și să le arunce În largul mării, iar eu trebuia să strîng tot ce căzuse, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
fugă, stătea acolo fixînd-o cu privirea pe femeia care Încerca să se tîrască afară din groapa aceea deschisă, plîngînd și chemînd În ajutor... Atunci micuțul Își lăsă jos pachetul de cîrpe și se tîrÎ spre ea. Părul ei lung era mînjit de apă, de pămînt și de sînge; femeia se agăță de el, Pierric se Încordă Încercînd s-o tragă de sub dolmen, dar nu avea destulă putere. Își dădu seama că nu va izbuti și Începu să plîngă. Zguduindu-se din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
În derivă. Întins pe o banchetă din cabină, PM, inert, gemu, pleoapele Îi tremurară, deschise Încet ochii și se trezi cu greu. Fixă atunci solul cu un aer năuc. Parchetul cabinei era pătat cu sînge. Urmări cu privirea dîrele care mînjeau treptele ducînd spre punte. Se sculă ca un automat și ieși, pășind cu dezgust peste dîrele de sînge. Pe punte era și mai cumplit, sîngele păta bastingajul, iar pe jos, În mijlocul unei băltoace Întunecate la culoare, zăcea un cuțit. PM
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
elemente străluceau în culori translucide, aerate de acea lumină interioară a lor: floarea înveșmântată în galben, creionul arlechin în dungi verzi și roșii, țestoasa în zale aurii și inorogul albastru. Culorile se scurgeau ușor în afara contururilor ca în naturile moarte, mânjind aerul, cerul, marea și nisipul ce se dislocau în jurul lor. Țestoasa e cea care dă tonul și stabilește ritmurile, pentru că ea este o subtilă păstrătoare și desfășurătoare a timpului. Privim cu orele o țestoasă și adesea nu percepem mișcarea ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
drumurilor. Mai Încolo, se zărea masa Întunecată a noului Palat al priorilor, de acum aproape finisat, cu turnul său nemăsurat. Un uriaș adormit, asemenea unui titan fulgerat de Jupiter, cu brațul Întins pentru a lovi cerul. Cine știe câte pietre ghibeline, Încă mânjite de sângele lor, nu fuseseră incorporate În zidurile sale. Oare nu aceeași mândrie ridicase turnul Babel? Tot orașul părea căzut pradă freneziei. Să distrugi și să reconstruiești. Să-l dobori pe cel ce urcă și apoi să Încerci să Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
ai clipi în jurul lui, scoțând strigăte puternice. Cineva culese de pe jos foaia de plută, în timp ce alți câțiva încercau să ridice piatra spre a i-o pune din nou pe cap. Aplecat peste el, d'Arrast îi ștergea cu palma umărul mânjit de sânge și de praf, în timp ce omul, cu fața lipită de pământ, gâfâia pironit locului, surd la cele ce se petreceau în jurul lui. La fiecare răsuflare căsca gura cu lăcomie, ca și cum atunci ar fi tras aer în piept pentru ultima
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
fi fost un eveniment olimpic, atunci aș fi luat medalia de aur. Dacă era necesar, atunci puteam să-mi închei întregul program în mai puțin de cinci minute. Săream în și din duș, îmi treceam un pieptăn prin păr, mă mânjeam cu niște cremă hidratantă, urmau deodorantul și mascara, un puf de parfum și uniforma standard de lucru: negru total. În ziua asta, din cauza căldurii toride de august, uniforma era compusă dintr-o fustă neagră și-o bluză ușoară, cu mâneci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
noi ne alesesem cu întâlnirile contramandate - și cu niște scuze ridicole. Când Rice a reușit, în sfârșit, să ajungă la întâlnire, ne-a șocat cu aspectul ei: avea un păr răvășit, decolorat și înțepenit cu fixativ, un ruj roșu aprins, mânjit pe întreaga zonă a gurii, niște dinți și niște unghii galbene, niște ochi injectați și nefocalizați și, desigur, urmele de înțepături de ac de seringă pe brațe, care deveniseră un soi de semnătură a fetei. Morgan Rice arăta de-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
într-un punct mort. Pușcăria o să-i mănînce, se gîndește la același scenariu care era atît de ușor de imaginat, altă cale nu există, își spune privind la stîlpii de beton înșirați de-a lungul bulevardului, jupuiți de afișele electorale, mînjiți cu murdării, stropiți de noroiul din stradă. Așa se-ntîmplă cînd încurci taberele, se gîndește cum a pățit o și el pe propria piele, atunci însă lucrurile au putut fi reparate cît de cît, pe cînd acum totul era imprevizibil, și
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]