1,324 matches
-
radicalitate de la o zi la alta, ea s-a prelungit, inevitabil, într-o serie de tensiuni și conflicte de ordin social și politic” (p. 90). Autorul emite inclusiv sentințe generale despre caracterul cathartic al revoluțiilor: „Revoluțiile au și un efect mântuitor, terapeutic, te obligă «să arzi etapele», dar te zdruncină și te epuizează pentru intervale lungi” (p. 91). Spre finalul primei sale cărți, Iliescu se ocupă și de urmările revoluției române, de „cazanul” social și politic din 1990, considerând că protestele
[Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
fostului istoriograf ceaușist de a se pune lingușitor în slujba noii Puteri, mulțumind cu teoria sa pe aproape toată lumea. De aceea, el construiește teza revoluției române care a decapitat toate conspirațiile posibile, dejucându-le, datorită forței sale stihiale ieșite din comun (mântuitoare, creatoare etc.), datorită muncitorimii și „bunilor români” (Securitatea, Ion Iliescu). Nu revoluția a fost confiscată de vreun puci ori de varii comploturi externe, ci revoluția le-a confiscat pe acestea, anihilându-le! Teoria conspirațieitc "Teoria conspirației" tc "" tc "" Unii dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
condiției juridice a funcționarului public, devenit salariat al statului. O mențiune de o mare importanță este cuprinsă în articolul 317 din Regulamentul muntean și în articolul 429 din cel moldovean, în care se afirma că „nedespărțita unire” reprezintă o „necesitate mântuitoare”. Toate aceste principii generoase conturează profilul unei constituții semiliberale implementată, după cum observa N. Iorga, „în sud-estul Europei, unde Grecia, chiar recunoscută ca liberă, dar aflată sub puterile protectoare de la 1830, trebui să aștepte timp de treizeci de ani un regim
REPREZENTANŢELE DIPLOMATICE BRITANICE îN PRINCIPATELE ROMÂNE (1803-1859) by CODRIN VALENTIN CHIRICA () [Corola-publishinghouse/Science/91650_a_93525]
-
cei mulți, pe de o parte, să le semeni în ogorul inimii tale, ca‑ntr‑un pământ curat și afânat, iar pe de altă parte, să‑i faci de rușine, cu ajutorul expunerii, pe toți câți stau și vorbesc împotriva Cuvântului mântuitor. Tare mă tem să nu încapă tot [ce‑ți scriu] pe mâinile necredincioșilor și hulitorilor, căci primejdia nu‑i puțină. [Iată de ce te rog,] transmite aceste învățături numai bărbaților grijulii și de bună credință, care vor să trăiască drept și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aici vor fi germinat și vor fi dat roadele lor în pământul „curat și rodnic al inimii” lui Teofil, el va trebui să le transmită mai departe, combătând astfel părerile greșite ale celor care îndrăznesc să ridice glasul „împotriva Cuvântului mântuitor”. Dat fiind caracterul său mai puțin obișnuit și în același timp foarte „delicat”, subiectul epistolei trebuie ținut la distanță de ochii și urechile necredincioșilor sau „rău‑credincioșilor”. Autorul trimite la 1Tim. 6,20‑21, unde Apostolul își îndeamnă tânărul discipol
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
decurge faptul că între cele două parusii se derulează o perioadă de cinci sute de ani (6000‑5500). Acest lucru pare să fi fost confirmat de Ioan în Apoc. (17, 10). Rămâne totuși o întrebare: cum se poate demonstra că Mântuitorul s‑a născut în anul 5 500 de la Adam? Iată raționamentul lui Hipolit: „Ceea ce a arătat odinioară Moise prin cortul său, nu era decât tipul și simbolul unor taine spirituale, așa încât, atunci când adevărul se va arăta în Cristos la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu cea mai mare prudență posibilă și cu conștiința permanentei ascensiuni spirituale. Recunoaștem aici una dintre temele majore origeniene, cea a asimilării exegetului autentic cu Cristos, temă dublată de cea a smereniei impuse oricărei persoane care se apropie de adevărul mântuitor. Interpretul trebuie să aspire în permanență, independent de rezultatele pe care le‑a obținut deja, la descoperirea unui uerior sensus et firmior („un sens mai adevărat și mai sigur”). Astfel, pentru Origen, a cărui hermeneutică este totdeauna un proces interogativ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
chip smerit. În schimb, a doua parusie a fost profețită ca una slăvită: el se va pogorî din ceruri întru putere, însoțit de îngeri și în slava Tatălui. Înaintemergătorul celei dintâi parusii a fost Ioan Botezătorul; a doua parusie, atunci când [Mântuitorul] va veni cu slavă, va fi descoperită de Enoh, Ilie și Ioan Teologul. Iată iubirea de oameni a Stăpânului, care până în vremurile cele din urmă poartă de grijă și are milă de cei supuși morții. Căci nu ne lasă lipsiți
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
va așeza cortul la Apendo, aproape de Nicopolis, odinioară numit Emmaus, acolo unde începe partea muntoasă a Iudeii, ca să poată înainta pas cu pas spre muntele Măslinilor și Ierusalim [...]. Va ajunge, așadar, până în vârful muntelui Măslinilor, numit „sfânt” căci de acolo Mântuitorul s‑a ridicat la Tatăl, și nimeni nu‑i va putea veni în ajutor, căci mânia Domnului va fi asupra lui. Anticristul va pieri, se spune, chiar în locul în care Domnul nostru s‑a înălțat la ceruri. Este posibil ca
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trebuie să se vestească Evanghelia la toate neamurile și atunci va veni sfârșitul. Dar, văzând puterea pe care încă o avea cultul idolilor, el a spus, respectând învățătura Domnului, că va fi nimicită întâi de toate puterea superstiției și propovăduirea mântuitoare va străluci pretutindeni, și apoi se va arăta dușmanul adevărului”. Potrivit acestei interpretări, nu Anticristul este cel „oprit” de katechon, ci omul însuși. Și de cine este el oprit? De „puterea superstiției”, adică de idolatria încă neînlăturată de pe fața pământului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trebuie să se vestească Evanghelia la toate neamurile și atunci va veni sfârșitul. Dar, văzând puterea pe care încă o avea cultul idolilor, el a spus, respectând învățătura Domnului, că va fi nimicită întâi de toate puterea superstiției și propovăduirea mântuitoare va străluci pretutindeni, și apoi se va arăta dușmanul adevărului. „Pentru că taina fărădelegii se și lucrează” (2Tes. 2,7). Unii au afirmat că cel numit „taina fărădelegii” este Nero, ca unul care a fost un artizan al fărădelegii. Eu cred
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai plauzibilă. . În controversele cristologice din secolul al IV‑lea se disting patru atitudini principale, două radicale și două moderate. Cele două poziții radicale sunt: arianismul susținut de eunomieni, care nu găsesc nici o asemănare între Tatăl și Fiul, cu excepția lucrării mântuitoare; antiarianismul susținut de homeeni care vorbesc de o „asemănare absolută între Tatăl și Fiul”. Între cele două câmpuri se află niceenii, care propun identitatea termenilor ⇓Β Φϑ∀Φ4Η și ≅⇔Φ∴∀, și homeusienii, care vorbesc de două „substanțe” (≅⇔Φ∴∀4) diferite
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ecclesia?”. . „Biserica donatistă, scrie P. Brown, era o grupare defensivă, acaparată de ideea păstrării identității sale. Biserica, spunea un episcop donatist, este ca o arcă a lui Noe, căptușită bine în interior pentru a nu lăsa să se piardă apele mântuitoare ale botezului, dar și în exterior, pentru a nu lăsa să pătrundă apele murdare din afară.” (P. Brown, La Vie de Saint Augustin, pp. 286‑287) . Optat din Mileva, De schismate donatistarum I, 10, CSEL 26, ed. C. Ziwsa, 1893
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
amestecului), dar și o imensă oportunitate (a alegerii). La amurgul modernității am putea înțelege proporțiile căderii lumii care a instituit autonomia secularului, migrând lent spre acea „margine de tăcere” despre care vorbea Vladimir Lossky (1903-1958). Acolo, Lumina cea neînserată și mântuitoare (în limbajul lui Hölderlin: das Rettende) îl cheamă pe fiecare, după numele său. În mod fericit, H.-R. Patapievici dă glas acestei chemări: „Cu adevărat în afara modernității nu se află decât cel pentru care afirmația «Viu este Domnul Dumnezeul nostru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
va fi pe drept cuvânt și mai mult dumnezeu cel ce tămăduiește prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc, din iubire față de oameni, și se înfățișează ca având aceeași putere a dragostei ca Dumnezeu, după analogia providenței Lui mântuitoare (traducere de Dumitru Stăniloae). Acceptând durerea în propriul trup, sfântul primește în inimă harul iubirii necondiționate pentru tot omul, fie bun sau rău. Atunci gura sfântului plouă cu binecuvântări, fără să-i deosebească pe cei drepți de cei nedrepți, fiind
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
admirația postumă de care s-a bucurat Dante) relatează, în 100 de cîntece, de 130-140 de versuri fiecare, odiseea poetului "pierdut, în plin drum al vieții" în pădurea întunecată a păcatului, salvat de întîlnirea cu Beatrice și înfăptuind un periplu mîntuitor în lumea cealaltă, condus mai întîi de Vergiliu, (Infernul și Purgatoriul), apoi de Beatrice însăși (Paradisul). Dincolo de acest itinerar simbolic, subiectul operei este universul în totalitatea sa: binele și răul, frumosul și urîtul, umanul și inumanul, sublimul și trivialul, individualul
by Serge Berstein, Pierre Milza [Corola-publishinghouse/Science/962_a_2470]
-
alege: fie să răspundă pozitiv deschiderii lui Dumnezeu, fie să se închidă și să îi răspundă negativ. Cert este că răspunsul său îl poate introduce, sau, dimpotrivă, îl poate sustrage de la un dialog cu Dumnezeu, „care, prin natura sa este mântuitor, care îl deschide la un raport de comuniune intimă de viață cu el”. 2.3.1 Răspunsul pozitiv Pentru ca să îi răspundă pozitiv lui Dumnezeu, omul are nevoie de însuși ajutorul lui Dumnezeu. „Răspunsul omului la revelație nu este rezultatul unei
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
legătură și în continuitate cu Cristos și cu Biserica. În acțiunea sa concretă, Biserica afirmă existența unui număr limitat de șapte sacramente, momente clare prin care se concretizează roadele pătimirii și învierii lui Cristos. În celebrarea acestora, se recunoaște apropierea mântuitoare a lui Dumnezeu de fragilitatea omului. Această oportunitate i se oferă omului în mod constant în toate momentele și fazele existenței sale, pentru ca, astfel, să aibă oricând posibilitatea și instrumentele necesare de a trăi întâlnirea transformatoare a vieții sale cu
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
mult de roadele celebrării reconcilierii sacramentale. 3.1.1 Dimensiunea pascală Această dimensiune se construiește pe premisa că fiecare sacrament este o manifestare a iubirii privilegiate a lui Dumnezeu pentru om, demonstrată prin evenimentul Pascal. Sacramentul reconcilierii este un eveniment mântuitor, care îl are în centru pe Cristos și se realizează în mod vizibil în Biserică. Întâlnirea dintre Dumnezeu și creștin se înfăptuiește „cu și în Cristos”, datorită milostivirii Sale sfinte și datorită Morții și Învierii Sale glorioase. Moartea lui Cristos
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
Tatăl și cu Fiul, însoțindu-l în continuare, în efortul său de convertire. Penitentul este în fața unui triplu raport dialogic: cu Tatăl, care respinge păcatul și își primește fiul prin reconciliere, cu Fiul, care se bucură pentru că își reactualizează misterul mântuitor al crucii prin celebrarea acestui sacrament, și cu Duhul Sfânt, care, prin iubire, îl unește pe penitent cu Tatăl și cu Fiul. Prin această imagine, este înțeleasă prezența în mod deplin a acțiunii Sfintei Treimi, fiecare din cele Trei Persoane
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
sinelui, mărturisirea înseamnă și provoacă un anumit raport interuman. Din punct de vedere sociologic, se consideră mai eficientă o mărturisire comunitară a păcatelor, pentru că penitentul se simte mult mai implicat în viața și în activitatea comunității. Pocăința este o acțiune mântuitoare, dacă este făcută în unire cu jertfa lui Cristos pe cruce și cu Biserica. Fiind „un proces amplu, care nu se epuizează în mărturisire”, penitența cere și o implicare practică. Creștinul demonstrează practic că se angajează în lupta împotriva păcatului
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
intimă cu Dumnezeu. Drept urmare, sacramentul reconcilierii ar trebui celebrat doar pentru a repara ceea ce a fost distorsionat în ființa umană în raport cu botezul și cu Euharistia. Această concepție nu are nicidecum intenția de a anula valoarea reconcilierii sacramentale și nici planul mântuitor al lui Dumnezeu, care, spre a fi împlinit, are nevoie și de celebrarea acestui sacrament, așa cum Isus Cristos l-a instituit. Recunoscând acest lucru, Biserica se angajează în căutarea unor soluții, pentru ca darul lui Dumnezeu să nu fie ignorat și
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
idee, ci în sensul că, de data aceasta, mesajul poartă în sine o altă semnificație, poate mai profundă, chiar pentru același penitent. Repetând aceleași gesturi, aceleași rugăciuni sau aceleași cuvinte, confesorul îl ajută pe penitent să înțeleagă mai profund mesajul mântuitor al lui Dumnezeu. În acest sens, într-un mod obiectiv, celebrarea sacramentului reconcilierii, ca eveniment al convertirii pascale îl conduce pe penitent către plinătatea vieții în Cristos și în caritate. El este orientat către „îmbrățișarea milostivă a Tatălui, gestul iertător
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
va fi implicat în mod concret într-un raport dialogic cu penitentul, în fața căruia, el este chemat să mărturisească milostivirea divină. 2. Celebrarea sacramentului reconcilierii și dialogul dintre penitent și confesor Dacă, pe de o parte, sacramentul reconcilierii este întâlnirea mântuitoare între Dumnezeu și om, pe de altă parte, celebrarea acestui moment are loc prin întâlnirea concretă a cel puțin două persoane: confesorul și penitentul. Ambii au rolul de concelebranți ai sacramentului, fapt ce presupune un respect și o cooperare reciprocă
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]
-
global al lui Dumnezeu trasat în proiectul său de viață creștină”. Deși complexitatea raportului dialogic este destul de vastă, esența momentului nu trebuie ignorată. Aceasta se structurează în jurul ideii că întâlnirea și relația dintre confesor și penitent urmărește menținerea unui caracter mântuitor și sfințitor, prin intermediul căruia penitentul să fie iluminat în diferitele aspecte ale vieții sale și introdus în misterul lui Dumnezeu, cel care este veșnic, plin de milostivire și iertător. Rolul confesorului și atribuțiile penitentului se conturează doar cu intenția de
Procesul dialogic în sacramentul reconcilierii by Bogdan Emilian Balașcă () [Corola-publishinghouse/Science/101002_a_102294]