2,207 matches
-
munților! Acel „suflet” care „nu se știe de unde vorbește” și care, în orice caz, nu se află în trupul vizibil pentru ceilalți. Dar atunci unde? Ce corp poate da la iveală acest nevăzut? Corpul actorului sau, mai degrabă, marionetele, paiațele, manechinele însuflețite de o forță poetică? Personajul de teatru, fantomă și statuie Cu Șase personaje în căutarea unui autor, personajul de teatru devine el însuși o figură a pendulării între real și imaginar, a rătăcirii - prin spațiul dintre viață și non-viață
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
scenei. Hohotul de râs, strident și aproape isteric, al Fetei Vitrege, care va continua să răsune chiar și după ieșirea ei din sală, va menține până la capăt ambiguitatea naturii acestor apariții, efective sau create cu mijloace artificiale. Neliniștitoarea bizarerie a manechinelor În opera lui Pirandello, Uriașii munților reprezintă, fără îndoială, piesa care formulează în modul cel mai explicit poetica dramaturgului, căci aici se întâlnesc și se reiau toate întrebările lui referitoare la statutul realității în teatru, în raport atât cu indecizia
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cât și cu tensiunea dintre evanescența imaginii din vis și materialitatea solidă, densă a statuii. „Camera aparițiilor” din actul al treilea devine un spațiu al tuturor ambivalențelor, în primul rând al ambivalenței mască imobilă/aparență umană, având în centru figura manechinului ca o chintesență a sentimentului de „stranietate” iscat de prezența acestor marionete care „parcă ar fi vii”. Așadar, manechinul este aici cel ce alimentează tensiunea dintre „impresia că e așa” și „convingerea că e așa”, readucând astfel în discuție celebrul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
al treilea devine un spațiu al tuturor ambivalențelor, în primul rând al ambivalenței mască imobilă/aparență umană, având în centru figura manechinului ca o chintesență a sentimentului de „stranietate” iscat de prezența acestor marionete care „parcă ar fi vii”. Așadar, manechinul este aici cel ce alimentează tensiunea dintre „impresia că e așa” și „convingerea că e așa”, readucând astfel în discuție celebrul methought shakespearian („s-ar zice/s-ar crede/s-ar părea că”), acel methought care punea atât de bine
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
așa”, readucând astfel în discuție celebrul methought shakespearian („s-ar zice/s-ar crede/s-ar părea că”), acel methought care punea atât de bine în evidență dificultatea, dacă nu chiar imposibilitatea de a decide între iluzie și realitate. Pe lângă manechine, Pirandello plasează în „camera aparițiilor” și un soi de popice ciudate, al căror vârf are înfățișarea unui chip omenesc. Înrudite cu reprezentările de odinioară ale lui Hermes și cu anticii colossos, ele par să aibă rolul de a aminti importanța
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Hermes și cu anticii colossos, ele par să aibă rolul de a aminti importanța pentru teatru a străvechilor pietre funerare, puterea materialității lor impunătoare, capabilă să figureze invizibilul și, totodată, să se lase pătrunsă și stăpânită de el. Cât privește manechinele, aflăm de la bun început că vor fi folosite de trupa de actori (găzduită de Cotrone în misterioasa lui vilă) pentru spectacolul cu piesa Povestea copilului înlocuit, deși Contele, nedumerit, se întreabă în modul cel mai prozaic ce-ar putea face
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
copilului înlocuit, deși Contele, nedumerit, se întreabă în modul cel mai prozaic ce-ar putea face cu ele, din moment ce sunt mute. Didascaliile precizează însă că marionetele se mișcă, vorbesc, râd batjocoritor, în vreme ce popicele cu cap de om doar țopăie; aceleași manechine își vor manifesta deplina supunere în fața bătrânei Sgricia, vestitoarea sosirii Îngerului ocrotitor al sufletelor din Purgatoriu, prosternându-se dinaintea acestuia, îngenunchind atunci când Îngerul, urmat de cortegiul său de suflete - și ele cu înfățișare de îngeri -, va trece prin spatele peretelui
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Îngerului ocrotitor al sufletelor din Purgatoriu, prosternându-se dinaintea acestuia, îngenunchind atunci când Îngerul, urmat de cortegiul său de suflete - și ele cu înfățișare de îngeri -, va trece prin spatele peretelui transparent din fundal. De-abia atunci când peretele va redeveni opac, manechinele se vor ridica și se vor așeza din nou pe scaunele lor, revenind la starea de inerție, la imobilitatea de dinainte. „Camera aparițiilor”, camera marionetelor este și o „cameră a viziunilor”. Peste tot în acest spațiu în care mereu „ți
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
se întredeschide o clipă, o zărește pe Nebuna îmbrăcată în roșu, scăldată în lumina unui clar de lună de-a dreptul fantastic. Nu este el oare același Battaglia în gura căruia Pirandello pune cuvintele ce trebuiau să exprime impresia că manechinele se mișcaseră („mi s-a părut...”)? (Iată că regăsim iarăși shakespearianul methought.) Și nu e același Battaglia care, travestit în prostituată, are senzația - împărtășită de Diamante - că s-a desprins de propriul trup, că se află undeva în afara acestuia, că
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
mișcându-se este și cel ce poate trăi experiența dedublării. „Noi suntem, dar în vis, în afara corpului nostru care doarme dincolo de noi”, spune Battaglia, în timp ce Diamante se întreabă dacă nu cumva „dincolo” trupurile lor zac moarte. Exact în acel moment, manechinul și actorul se asociază: manechinele „fac și ele parte din vis”. În finalul piesei asistăm chiar la un dans în care se prind laolaltă manechine și actori. „Camera aparițiilor” se transformă, astfel, într-un spațiu-răspântie unde se amestecă, până la confuzie
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ce poate trăi experiența dedublării. „Noi suntem, dar în vis, în afara corpului nostru care doarme dincolo de noi”, spune Battaglia, în timp ce Diamante se întreabă dacă nu cumva „dincolo” trupurile lor zac moarte. Exact în acel moment, manechinul și actorul se asociază: manechinele „fac și ele parte din vis”. În finalul piesei asistăm chiar la un dans în care se prind laolaltă manechine și actori. „Camera aparițiilor” se transformă, astfel, într-un spațiu-răspântie unde se amestecă, până la confuzie, actorii și manechinele, dar și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Diamante se întreabă dacă nu cumva „dincolo” trupurile lor zac moarte. Exact în acel moment, manechinul și actorul se asociază: manechinele „fac și ele parte din vis”. În finalul piesei asistăm chiar la un dans în care se prind laolaltă manechine și actori. „Camera aparițiilor” se transformă, astfel, într-un spațiu-răspântie unde se amestecă, până la confuzie, actorii și manechinele, dar și sufletele detașate de corp, întruchipate de fantome și/sau de imagini din vis. În acest spațiu al coexistenței, al întrepătrunderii
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
se asociază: manechinele „fac și ele parte din vis”. În finalul piesei asistăm chiar la un dans în care se prind laolaltă manechine și actori. „Camera aparițiilor” se transformă, astfel, într-un spațiu-răspântie unde se amestecă, până la confuzie, actorii și manechinele, dar și sufletele detașate de corp, întruchipate de fantome și/sau de imagini din vis. În acest spațiu al coexistenței, al întrepătrunderii dintre corp și psyche, spațiu prin excelență al fantomei, „spiritul personajului” poate veni să însuflețească marioneta grație miracolului
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
al coexistenței, al întrepătrunderii dintre corp și psyche, spațiu prin excelență al fantomei, „spiritul personajului” poate veni să însuflețească marioneta grație miracolului reprezentației, acel „adevărat miracol” pe care numai poetul e hărăzit să-l înfăptuiască. „Dacă spiritul personajelor figurate de manechine se încorporează în ele, atunci veți vedea cum manechinele încep să se miște și să glăsuiască” - aceste manechine care, pe de o parte, nu sunt, în fond, decât accesoriile mai mult sau mai puțin factice ale unor personaje „devenite vizibile
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
prin excelență al fantomei, „spiritul personajului” poate veni să însuflețească marioneta grație miracolului reprezentației, acel „adevărat miracol” pe care numai poetul e hărăzit să-l înfăptuiască. „Dacă spiritul personajelor figurate de manechine se încorporează în ele, atunci veți vedea cum manechinele încep să se miște și să glăsuiască” - aceste manechine care, pe de o parte, nu sunt, în fond, decât accesoriile mai mult sau mai puțin factice ale unor personaje „devenite vizibile chiar dacă nu sunt prezente trupește” (în finalul piesei Șase
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
însuflețească marioneta grație miracolului reprezentației, acel „adevărat miracol” pe care numai poetul e hărăzit să-l înfăptuiască. „Dacă spiritul personajelor figurate de manechine se încorporează în ele, atunci veți vedea cum manechinele încep să se miște și să glăsuiască” - aceste manechine care, pe de o parte, nu sunt, în fond, decât accesoriile mai mult sau mai puțin factice ale unor personaje „devenite vizibile chiar dacă nu sunt prezente trupește” (în finalul piesei Șase personaje în căutarea unui autor, singura realitate vizibilă sunt
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
mult sau mai puțin factice ale unor personaje „devenite vizibile chiar dacă nu sunt prezente trupește” (în finalul piesei Șase personaje în căutarea unui autor, singura realitate vizibilă sunt umbrele personajelor); pe de altă parte însă, dacă-l ascultăm pe Cotrone, manechinele sunt totuși superioare actorilor, deoarece „în aceste plăsmuiri artificiale pătrunde spiritul personajelor, încorporându-se într-o asemenea măsură, încât ele prind viață, capătă forța de a se mișca și de a vorbi”. Numai că, pentru ca o asemenea minune să se
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
se întâmple, trebuie să crezi că ea se poate, într-adevăr, întâmpla. Să crezi orbește, cu acea credință pură, absolută a copiilor. Despre necesitatea credinței Minunea se întemeiază, așadar, pe credință, pe încrederea în capacitatea spiritului personajului de a anima manechinul inert. Despre acest gen de minune vorbește Pirandello în Uriașii munților. Cu mult înainte de intrarea în „camera aparițiilor”, încă de la primele didascalii, el notează prezența unor lumini ciudate care însoțesc personajele aflate în vilă, dându-le aspectul unor creaturi misterioase
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dea spectacolului necesara putere de atracție. Forța aceasta comedianții o pot găsi în vila lui Cotrone, adică acolo unde „oamenii cred în realitatea fantomelor mai mult decât în aceea a trupurilor”, după cum afirmă însuși Cotrone, amfitrionul ferm convins de superioritatea manechinului în raport cu actorul. Ironiei lui Spizzi, „curios să vadă cu ochii lui miracolul”, Cotrone îi răspunde astfel: „Amice, miracolele nu se văd din curiozitate; trebuie să crezi în ele, așa cum cred în ele copiii”. Până și faptul că piesa ce urmează
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pe care îl făceau toți membrii macabrei corporații, deseori prezentă în reprezentarea misterelor populare ale Evului Mediu francez? N-ar mai rămâne de spus decât că teatrul s-ar putea defini ca acel loc unde se regăsesc laolaltă actori, magicieni, manechine care prind viață, îngeri și fantome sau duhuri venite din străfundul pământului. Ca acel spațiu-răspântie unde, aidoma unor drumuri ce se întretaie, se întâlnesc umanul cu non-umanul, vizibilul cu invizibilul, văzduhul cu adâncurile subpământene, materialitatea cu sufletul, corpul viu cu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
care prind viață, îngeri și fantome sau duhuri venite din străfundul pământului. Ca acel spațiu-răspântie unde, aidoma unor drumuri ce se întretaie, se întâlnesc umanul cu non-umanul, vizibilul cu invizibilul, văzduhul cu adâncurile subpământene, materialitatea cu sufletul, corpul viu cu manechinul inert, tăcerea cu larma... Un spațiu hărăzit să asigure accesul la o altă lume, un spațiu în care piesa se poate juca la fel de bine pentru morți ca și pentru zei. Vtc "V" Teatrul între piatră și dublutc " Teatrul între piatră
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
templele din Siria lui Heliogabal, am putea zice). Numai aici pupazzi izbutesc să-și găsească dimensiunea mistică, apărând ca figuri ale unei vieți „dictate de altundeva”. În momentul experienței Teatrului Alfred Jarry, Artaud explorează el însuși universul puterii metafizice a manechinelor. În textul referitor la proiectul punerii în scenă a Sonatei spectrelor de Strindberg, el își imaginează piesa ca spațiu al unei neîntrerupte alunecări din real în ireal, alunecare aptă să creeze un soi de stare incertă, intermediară între iluzie și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Artaud vizează o „denaturare permanentă a aparențelor”, propunându-și în special obținerea unei anumite rigidități a gesturilor, ca și o estompare a personajelor în fața zgomotelor, a inserțiilor muzicale, dar și în fața „dublurilor lor inerte, înfățișate, de exemplu, sub formă de manechine care le iau brusc locul”. Artaud intuiește aici că tensiunea dintre corpul viu și dublul imobil oferă o posibilă soluție pentru reprezentarea personajelor din Sonata spectrelor, despre care ne spune că „par pe punctul de a dispărea, pentru a face
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
la un semnal, vin în goana mare, îl înconjoară și rostesc cuvinte de-ale oamenilor vii, cuvinte legate de părțile concrete ale dramei”. Iată de ce piesa i se pare a oferi spații propice dezvoltării problematicii dublului în raporturile sale cu manechinul, mergând până la exersarea de către actor a unor gesturi mecanice, însoțite și de zgomotele caracteristice automatelor. Toată această gesticulație sacadată, rigidă urmează să fie învăluită într-o lumină de un verde pal, aproape alburie, proiectată de la înălțime, ca în unele scene
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ca pe o veritabilă „figură de ceară”, pe care, în actul al treilea, în decorul reprezentat de Insula morților - tabloul lui Böcklin - o vede întinsă pe un imens pat roșu, figură care ar putea fi, de altfel, înlocuită de un manechin ambulant - un moșneag sprijinit în cârje -, soluție posibilă cu condiția ca reglajul să fie perfect. Așadar, în viziunea lui Artaud, figura de ceară ori manechinul vor intra într-o relație de „imagine în oglindă” cu actorul real. Mai mult decât
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]