1,138 matches
-
vor mai bate între ei pentru mine. Sunt numai a ta. M-am despărțit de multă vreme de NT, dar și acum o legendă din cartier spune că în grădina din spatele casei cu vagă vedere spre mare se află trupurile neînsuflețite a doi câini din ale căror boașe își trag seva rădăcinile celor mai frumoase flori de nu-mă-uita. Robert Burcuță Prima la dreapta Mă numesc Sandra Ionescu. Nu e numele meu adevărat. La paisprezece ani m-am îndrăgostit de Radu Ionescu
Ficţiuni reale by ed.: Florin Piersic jr. () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1342_a_2714]
-
și invizibil, material și imaterial, corp-obiect și putere nevăzută. Marc Augé insistă asupra dificultății de a gândi inanimatul, moartea constituind nucleul acestei realități de neconceput. De unde și noțiunea de energie, de putere pe care le mai poate avea încă trupul neînsuflețit și, într-un mod mai general, materia inertă. Exemplificând, Marc Augé enumeră o întreagă serie de efigii, statui-fetiș, dar și simple urcioare, formând împreună un veritabil sistem în care zeii stau alături de strămoșii morți și care nu poate fi înțeles
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
gândire bazat pe relație în unele strategii rituale ne-o arată Jean-Paul Eschlimann, în studiul său consacrat riturilor funerare la triburile Agni din Coasta de Fildeș 1. Strategiile rituale implică aici două acțiuni paralele: pe de o parte, îmbrăcarea trupului neînsuflețit și machierea lui; pe de altă parte, confecționarea unor „sculpturi”: statuete, vase de pământ cu un chip desenat pe ele sau simple vase funerare - pe scurt, toate variantele colossos-ului sau ale zeului-obiect, care merg de la corpul înveșmântat, machiat și împodobit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de a rămâne nejelit și neîngropat. Teucros obține pentru Aiax mormântul cuvenit unui erou, mormânt care va aminti lumii faptele lui de vitejie, căci, așa cum va recunoaște până la urmă Ulise, „Nimeni nu are dreptul să-și bată joc de trupul neînsuflețit al unui viteaz, oricât de mult l-ar fi urât”. Ulise, partizan al respectului datorat inamicului mort, are câștig de cauză în fața trufașului Agamemnon, partizan, ca și Menelau, al unui comportament ofensator. Iar Teucros va relua, la adresa lui Agamemnon, apelul lansat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Agamemnon va continua să trăiască prin Oreste. Un alt ilustru cadavru absent din scenă, dar omniprezent în acțiune este cel al lui Polinice din Antigona lui Sofocle. Ca și Teucros în cazul lui Aiax, Antigona refuză moartea înjositoare, batjocorirea trupului neînsuflețit al fratelui ei, lăsat să putrezească neîngropat din porunca lui Creon, Antigona care se trage totuși, așa cum îi reamintește Ismena chiar la începutul tragediei, dintr-un neam blestemat să piară de moarte violentă (de esemplu, automutilarea lui Oedip ori sinuciderea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
rătăcește prin locuri neumblate, prin pustietăți în tovărășia Antigonei și care evocă el însuși aceste cutreierări dramatice în dialogul cu Ismena. Mai trăiește oare sau e doar o fantomă acest Oedip ce-și caută un mormânt și al cărui trup neînsuflețit și-l dispută încă de pe acum Teba și Atena? Îngropat în pământ atenian, leșul său înghețat va sorbi din solul Aticii sângele cald al tebanilor. „Soarta ta”, îi va spune el lui Creon, „este să-mi vezi fantoma răzbunătoare (alastor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
trup și într-o voce, și tot prin statuie zeii își pot manifesta puterea lor protectoare sau acuzatoare. Ambivalență a tăcerii și a vorbei, a inanimatului și a animatului, a corpului de piatră ca non-corp și ca substitut al corpului neînsuflețit sau al corpului zeilor. Statuile prind viață când se întorc morții sau când grăiesc zeii. E felul de a se manifesta al fantomei celor dintâi sau al apariției supranaturale a celor din urmă. Prin urmare, va trebui ca, în analiza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
despre morți sau despre zei - se materializează în dansul lui shite, în mișcările executate în spațiu ale acestui trup costumat, ale acestei statui animate care dansează mascată. Dansul său ne conduce până la granița dintre imobilitate și mișcare, dintre însuflețit și neînsuflețit, dar și dintre absență și prezență, căci este ultimul dans ce precede dispariția definitivă. În no, totul se bazează pe tensiunea dintre forța unei apariții și iminenta ei dispariție. Din acest punct de vedere, construcția în două părți a pieselor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
dezvoltată, într-o perfectă simetrie, relația dintre cei doi rivali: Aufidius și Coriolan. Atunci când, în final, Coriolan moare, Aufidius își pune piciorul pe cadavrul lui, așa cum l-ar fi pus pe stârvul unui leu ucis la vânătoare. Și totuși trupul neînsuflețit al lui Coriolan nu va fi pângărit. În memoria lui va fi înălțat un monument, întru veșnică cinstire. Aici, sălbăticia își dezvăluie pe deplin ambivalența: ea poate fi atroce sau plină de noblețe. Fără îndoială că unul dintre cele mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
lui Banquo, istoria își redobândea dintr-odată dimensiunea din vechile tragedii, unde nu exista cadavru care să nu trezească din morți vreo fantomă răzbunătoare. La a doua apariție a spectrului, Macbeth încearcă să-l izgonească, poruncindu-i să redevină trupul neînsuflețit, rece și orb care fusese, dar nu are cum să se împotrivească privirii intense ațintite asupra lui de către Banquo, privirea încrâncenată, nemiloasă, a fantomelor antice. Când același spectru se va înfățișa pentru a treia și ultima oară (actul al patrulea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ca, la auzul pierderii atâtor orașe, „să sfărâme plumbul coșciugului și să se scoale din morți” de durere. După care, remarcă ducele de Gloucester, nu i-ar mai rămâne decât să-și dea din nou obștescul sfârșit. Și cum trupul neînsuflețit al lui Henric al V-lea trebuie să se păstreze pur și neîntinat, un alt mort de viță nobilă, bătrânul conte de Salisbury, va prelua, în ultimele scene ale primului act, rolul răzbunătorului neînduplecat. Un fel de dublu al lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
aceea care, înaintea ultimului act, cel al defilării fantomelor tuturor celor asasinați de Richard, va avea viziunea ciclului de crime comise și a apropiatei morți a acestuia. Fantomele evocate au forța efectivă a aparițiilor care spun adevărul. În Macbeth, trupul neînsuflețit al lui Duncan nu e adus în scenă, nu apare nici spectrul regelui, și totuși nu este aceasta piesa prin excelență în care sângele vărsat naște fantome? Macbeth își amintește de vremurile când un mort nu devenea o fantomă, chiar dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
tocmai pe materialitatea cea mai vizibilă, cea mai palpabilă cu putință. Magicianul shakespearian nu se slujește doar de „spirite” cărora încearcă să le dea un corp, ci și de statui pe care știe cum să le anime ori de trupuri neînsuflețite zăcând în coșciuge (și ele un fel de statui, cum spune Michel Serres) pe care le poate trezi din somnul lor etern. Ca practică magică, teatrul se plasează întotdeauna la Shakespeare la limita dintre imaterial și material și, deopotrivă, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
vieții; uluirea în fața statuii dezvelite („you wonder”), care nu numai că-i amuțește pe privitori, dar îi și face să rămână înmărmuriți, încremeniți, metamorfozați parcă în stane de piatră. Shakespeare pare să ne conducă aici în însuși miezul ambivalenței imagine neînsuflețită/imagine vie. Efectul asemănării este atât de șocant, încât el se calchiază, ca să zicem așa, pe efectul apariției unei fantome. Perdita, împietrită, înțepenește în fața acestei apariții tot atât de tulburătoare ca un spectru. În ciuda tăcerii sale, Leontes are impresia că statuia îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
naturală are virtuți tămăduitoare. Și aici este trezită la viață o statuie, dar nu o statuie de piatră, ca aceea din Poveste de iarnă, ci una având doar aparența unei statui (în sensul lui Michel Serres): e vorba despre trupul neînsuflețit al unei femei descoperit într-un sicriu improvizat (într-o „cutie”, cum ar spune același Serres). În actul al treilea din Pericle, în orașul Efes, unde o furtună violentă făcuse să se zguduie casele de parcă s-ar fi cutremurat pământul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
o licoare dată de călugăr și va cădea într-o stare letargică având toate aparențele morții. Un paradox straniu va face însă ca în timpul acestei false morți „jucate” de tânăra fată, în timpul așa-zisei sale îngropări și al închiderii trupului „neînsuflețit” în cavoul Capuleților, să aibă loc adevărata întâlnire a Julietei cu moartea. Pentru că acum ea privește în față chipul lui Gorgo, înfricoșătorul chip al adevăratei morți pe care nu se temuse să o înfrunte, căci numai astfel putea rămâne credincioasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
perioada debutului. În fața tuturor acestor figuri ale interstițiului se află o spaimă amestecată cu uluirea produsă de săvârșirea unei minuni neașteptate, întocmai ca în Poveste de iarnă. În fața indeterminabilului moarte-viață, ca și în fața indeterminabilului fantomei, a mortului care vorbește, a neînsuflețitului care se animă - aceeași ambivalență a terorii și/sau a miracolului. Poate că, odată cu Sora Béatrice și statuia sa cu puteri supranaturale, Maeterlinck a ținut să exploreze până la capăt miracolul teatrului, miracolul statuii trezite la viață care se substituie unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
închipui că și piatra are motivele ei să opună rezistență. E moartă și, firește, se împotrivește din răsputeri daltei care vrea să îi dea viață”, tot așa cum mușchii încordați ai ursului se împotrivesc loviturii care i-ar transforma în materie neînsuflețită. Uimitoare asociere a celor două figuri - sculptorul și vânătorul - ce se răsfrâng una în cealaltă ca într-o oglindă, metafore ale unui spațiu al tensiunii dintre inert și viu, spațiu propriu oricărui artist și, în consecință, și dramaturgului Ibsen. Căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Indiferent de materialul din care e confecționată - lemn, fildeș sau metal -, marioneta nu se va preface niciodată că e făcută din carnea unui trup viu. „Conformându-se naturii sale”, ca să-l cităm pe Craig, ea va oferi imaginea unei materii neînsuflețite, capabile să prindă viață sub acțiunea unei forțe ce depășește umanul, a unei puteri aflate dincolo de lumea oamenilor. În acest inanimat care se animează, Craig intuiește, ca și Maeterlinck, existența a ceva mult mai puternic decât impulsul natural ce pune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
materia inanimată. Poate că firele întinse de către Divinitate sufletului poetului vor fi cele ce vor izbuti să o miște”2. Așadar, forțele invizibilului, forțele divinului în relația sa cu psyche-ul sunt singurele în stare să pună în mișcare această statuie neînsuflețită, destinată să fie un „simbol al omului”. Așa că ar fi absurd să ne închipuim că „e trasă de niște fire adevărate, fire de metal sau de mătase”. Căci marioneta nu e nici automat, nici spectru mecanic și nici vreo fantoșă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
de resturi rămase după dezastru și adunate în mijlocul scenei figurează, prin chiar puținătatea lor, măreția sumbră a sfârșitului vieții, a sfârșitului lumii. Teatru al timpului „de după catastrofă”, teatru construit din „ce a mai rămas”, adică dintr-un „morman de trupuri neînsuflețite și dintr-un maldăr de rămășițe și de obiecte”, teatrul lui Kantor este, inevitabil, și un teatru al strigoilor, care „încep să trăiască din nou”, „încep o a doua viață”, dar care au uitat totul din cea de dinainte, nemaifiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Marc Augé făcea din necesitatea de a gândi materia inanimată motivația principală a fabricării „zeului-obiect”, văzut ca dublu al unui mort ori al unui zeu. La rândul său, în Lecțiile de la Milano, Kantor consideră încercarea de a cunoaște obiectul imobil, neînsuflețit, de a-i „pătrunde” natura, o sarcină de prim ordin a artei, a artelor plastice, în special, dar și a artei teatrului. Într-adevăr, teatrul exploatează în cea mai mare măsură și cu cea mai mare intensitate tensiunile dintre imobilitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ce forfotesc într-o învălmășeală de nedescris”. Oare n-am putea vedea în el un simbol al regizorului de teatru? Al regizorului care le dă brânci actorilor în dulap, îi azvârle dintr-un loc în altul ca pe niște corpuri neînsuflețite, ca pe niște păpuși de cârpă și care este totuși singurul în stare să le dea viață sau să-i readucă la viață. Un grupaj de texte datând din 1963 și cuprinzând descrierea unei serii de Ambalaje 1 pune o dată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
genera acțiunea următoare, ci pentru a se reflecta în ea însăși, pentru a erupe, a exploda și a se autodefini cu cea mai mare rigoare, până în momentul aneantizării sale totale. Exemplu: catafalcul pe care nu se află sicriul cu trupul neînsuflețit al împăratului Germaniei oferă prilejul unei false ceremonii, simulate, găunoase, scurte sau lungi, în cinstea oricărui fel de absență”. Vrând să dea expresie acestui permanent joc între absență și prezență, spectral și piatră, vid și materialitate, joc în care vede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
căreia sunt chemate să participe, așa cum se întâmplă în cazul Wardei, costumul, imaginea reflectată în oglindă și manechinul. Uneori, acestora li se asociază cadavrul - aranjat după datină și expus ca efigie. În tabloul al cincisprezecelea din Paravanele, de pildă, trupul neînsuflețit al Wardei devine, conform didascaliilor, obiectul unui veritabil ritual de toaletă mortuară, oficiat în spatele unui paravan transparent. Corpul îmbrăcat și gătit așa cum se cuvine este apoi ridicat în picioare, iar Genet ne descrie în amănunt somptuozitatea podoabelor acestei efigii, rochia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]