1,798 matches
-
patru părți, fiecare parte încheindu‑se cu o exortație. Ne propunem, în paginile următoare, clasificarea și analiza unei întregi constelații de teme recurente, care se organizează în jurul așteptării eshatologice. Hipolit tratează pe larg despre Anticrist în cea de‑a patra omilie (IV, 48‑58). În rest, de fiecare dată când subiectul revine în discuție, cititorilor le este recomandat tratatul precedent. Concepția anticristologică expusă în Com. Dan. nu diferă esențial de cea din De Christo..., ci devine doar mai puțin ambiguă și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
recomandat tratatul precedent. Concepția anticristologică expusă în Com. Dan. nu diferă esențial de cea din De Christo..., ci devine doar mai puțin ambiguă și, în același timp, mai radicală. Majoritatea specialiștilor sunt de acord în a situa compunerea seriei de omilii exegetice la Daniel între anii 203 și 205, în timpul persecuției declanșate de Septimius Severus (202‑203). În monografie, figura Anticristului era analizată dintr‑o perspectivă teologică mai mult sau mai puțin abstractă. Aici perspectiva se schimbă radical, starea de tensiune
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fi nimicită, domnia pământească va înceta și va începe domnia cerească, se va arăta împărăția sfinților, care nu va trece, căci este veșnică, și se va arăta limpede tuturor Regele ceresc” (IV, 10, 2). În concluzia celei de‑a treia omilii, mai precis, după ce comentează episodul azvârlirii lui Daniel în groapa cu lei, Hipolit întocmește o listă foarte sugestivă a câtorva analogii. În ochii exegetului, cetatea Babilonului închipuie lumea pământească („astăzi Babilonul este lumea”); satrapii sunt „puterile [acestei lumi]”; Darius, regele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a unei „coaliții diabolice” (Imperiul Roman și poporul evreu), aceasta nu are de ales decât între apostazie și martiriu. Acest ton alarmant se face simțit de‑a lungul întregului comentariu, dar mai ales în secțiunile referitoare la persecuții. În prima omilie (cap. 20) Hipolit descrie scena unei arestări, inspirată probabil dintr‑un fapt real, experiat de comunitatea al cărei păstor era. Alianța paradoxală dintre romani și iudei reprezintă unul dintre semnele eshatologice: „Când cele două popoare se vor înțelege să‑i
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Dan și va restaura în mod artificial și caricatural Imperiul Roman, el însuși o copie nereușită a împărăției lui Cristos. Hipolit are o viziune anticristologică esențial politică, destul de diferită de a lui Irineu. Com. Dan. - în realitate o serie de omilii care au ca pretext Cartea lui Daniel - a fost redactat într‑o perioadă de aspre persecuții. Hipolit reia în manieră proprie teoria succesiunii imperiilor, insistând asupra întârzierii parusiei. Profețiile din Daniel îi oferă prilejul să dezvolte anumite teme stringente, actuale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la sinodul din Constantinopol (381), fiind conducătorul delegației ortodoxe. Moare cinci ani mai târziu. 2. Potrivit definiției lui Jean Daniélou, „cateheza este tradiția vie a depozitului de credință”. Ca gen aparte al literaturii creștine, ea se situează între kerigmă și omilie. „Cea dintâi anunță Vestea cea bună”, după expresia aceluiași Jean Daniélou, și se adresează necreștinilor, în timp ce omilia se adresează celor care au primit deja botezul, principalul său scop fiind aprofundarea tainei credinței. Cateheza moștenește trăsături din cele două genuri opuse
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Jean Daniélou, „cateheza este tradiția vie a depozitului de credință”. Ca gen aparte al literaturii creștine, ea se situează între kerigmă și omilie. „Cea dintâi anunță Vestea cea bună”, după expresia aceluiași Jean Daniélou, și se adresează necreștinilor, în timp ce omilia se adresează celor care au primit deja botezul, principalul său scop fiind aprofundarea tainei credinței. Cateheza moștenește trăsături din cele două genuri opuse, având caracter elementar și complet în același timp. Simbolul de credință este coloana vertebrală a catehezei. Pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
treptat în renașterea noastră prin botez, oare când le vom mai desăvârși?”. În întreaga săptămână a Patimilor, cei botezați participau la o altă serie de cateheze, consacrate explicării tainelor botezului și euharistiei. S‑au păstrat sub numele lui Chiril cinci omilii de acest gen, numite „mistagogice” pe care însă critica modernă înclină să le atribuie mai curând discipolului și succesorului său, Ioan. Acestea nu prezintă interes direct pentru subiectul de care ne ocupăm. „Catehezele Sfântului Chiril formează un întreg doctrinar care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la Ierusalim”, are ca temă de reflecție articolul din Simbolul de credință despre a doua venire a lui Cristos: „Și va veni cu slavă să judece viii și morții, a cărui împărăție nu va avea sfârșit”. Pe măsură ce avansăm în lectura omiliei, ne dăm seama că articolul amintit nu este de fapt decât un pretext - niciodată pierdut din vedere, ce‑i drept - pentru dezvoltarea anumitor teme pasionante cum ar fi venirea Anticristului sau, în partea finală, cea a împărăției lui Cristos, al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o triplă intenție: de a educa, de a trezi sentimentul responsabilității, de a tempera. Chiril se dovedește un maestru desăvârșit nu numai în arta persuasiunii, ci și în cea a reconfortării, a încurajării (∉Φνς8γ4∀). Grosso modo, putem distinge în desfășurarea omiliei patru secțiuni importante, însoțite de o introducere și un epilog: Introducere Anunțarea temei: „Cele două veniri ale lui Cristos” (cap. 1-2); Sfârșitul lumii vechi și începutul lumii noi (cap. 3). Secțiunea întâi Semnele celei de‑a doua veniri (cap. 4-8
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Cristos” (cap. 1-2); Sfârșitul lumii vechi și începutul lumii noi (cap. 3). Secțiunea întâi Semnele celei de‑a doua veniri (cap. 4-8): a) îndemn la priveghere (cap. 4); b) diferite semne (cap. 5-8). Secțiunea a doua Principalul semn (nucleul omiliei): venirea Anticristului (cap. 9‑18) (mărturii de la Mt. 24; 2Tes. 2; Dan. 7). Secțiunea a treia A doua venire a lui Cristos (cap. 19-26): a) învierea drepților și ridicarea lor la cer (cap. 29); b) dosar de testimonia despre cea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
împărăția de o mie de ani (millenium) și mai ales confruntarea decisivă dintre Isus și diavol, în care cel din urmă este învins, toate acestea dispar dintr‑o singură mișcare, în cazul predicatorului nostru. Biografia monstrului eshatologic devine, în această omilie, extrem de sumară, aproape schematică, am putea spune. Lacuna imensă pe care catehetul o creează în „dosarul de lucru” evitând citatele din Apocalipsă se află, în opinia noastră, la originea doctrinei care susține întruparea diavolului în Anticrist. Tradiția inaugurată de Irineu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a doua oară nu poate fi decât un impostor și tocmai aceasta este personajul Anticristului: un „cristos” care a ratat prima înviere. Capitolul VII Anticristul‑diavol în De consummatione mundi Introducere Sub numele lui Hipolit, ni s‑a transmisă o omilie, datând, probabil, de la sfârșitul secolului al IV‑lea, având următorul titlu: TOU MAKARIWTATOU IPPOLUTOU EPISKOPOU KAI MARTUROS LOGOS PERI THS SUNTELEIAS TOU KOSMOU KAI PERI TOU ANTICRISTOU KAI EIS THN DEUTERAN PAROUSIAN TOU KURIOU HMWN IHSOU ΟΧ3ΓΙ? Κ, în latină
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mundi. Există două ediții moderne ale acestui text, una în PG 10, col. 901‑925, cealaltă în G. Bonwetsch și H. Achelis, Hippolytus Werke, Leipzig, 1897, pp. 287‑309 (vezi infra). În lucrarea sa din 1896, Bousset susține dependența acestei omilii de un alt text apocrif referitor la același subiect, Scarpsum de dictis sancti Efrem prope fine mundi. Într‑adevăr, există pasaje și teme comune celor două texte, ca, de exemplu, descrierea făcută de cei doi autori piețelor publice care vor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
III. Comentariul la Epistola întâi a lui Ioan În mod paradoxal, episcopul Hipponei își expune concepția anticristologică într‑un tratat consacrat iubirii. Este vorba despre In Epistolam Ioannis ad Parthos tractatus decem. Cuvântul tractatus trebuie înțeles aici cu sensul de „omilie”. Într‑adevăr este vorba de un comentariu închegat al tuturor versetelor epistolei, realizat în perioada cuprinsă între Duminica Paștelui și sărbătoarea Cincizecimii din anul 415. Al III‑lea tractatus a fost rostit, probabil, în ziua de marți din Săptămâna Mare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să edifice o filozofie politică „permisivă”, care admite ideea intervenției Statului în problemele Bisericii. Din perspectiva temei noastre, putem afirma că îndelungata polemică antidonatistă îi oferă lui Augustin prilejul unui discurs anticristologic unic în istoria teologiei creștine. Tractatus 3 Planul omiliei este următorul: cap. 1-3: despre progresul spiritual; cap. 4-10: cine sunt anticriștii; cap. 11-12: despre puterea de discernământ; cap. 13: despre Învățătorul lăuntric. Primele trei capitole constituie un comentariu alegoric la 1In. 2,18: Pueri, nouissima hora est. Prin aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu inima, duhovnicește”, adică în cel mai profund mod cu putință (corde contingere Iesum spiritalier). A‑l cunoaște real pe Cristos înseamnă a trăi mistic experiența lui, în adâncul cel mai de taină al sufletului. Tema autenticității credinței străbate întreaga omilie, ca un fir roșu, relevând sensul anticristologiei. În acest sens trebuie înțelese cuvintele adresate de Isus Mariei Magdalena, după înviere: Noli me tangere, nondum enim ascendi ad Patrem. De ce Isus, se întreabă Augustin, îi refuză Mariei Magdalena, întâiul martor al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a vorbit de anticriștii „ieșiți dintre noi”, de cei întorși la catolicism; în fine, de negarea divinității lui Isus. Descrierea generală făcută de Augustin îngăduie celor prezenți să înțeleagă aluziile episcopului. Cu toate acestea, el se hotărăște abia la jumătatea omiliei să atingă punctul nevralgic și să‑i atace, așa cum vom vedea, nu doar pe donatiștii reali, ci și pe „criptodonatiștii” din propria Biserică. Căci, dacă donatiștii sunt anticriști și dacă în fiecare catolic se ascunde anticrist, este evident că în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
toți cei „unși” recunosc adevărul în virtutea tainei mirungerii (botezul). Este nevoie doar ca cineva să le deschidă ochii, să‑i trezească. În acest caz, se întreabă cu surprindere predicatorul, dacă noi toți avem adevărul în noi, care mai este rostul omiliilor, catehezelor și al exegezelor episcopilor? „Dacă ungerea vă învață toate câte trebuie să știți, atunci munca noastră este zadarnică! Ce folos mai au atâtea cuvântări? Este de ajuns să lăsăm inimile în seama mirungerii, iar aceasta vă va călăuzi pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
figurilor lui Levi, Simeon, Dan, Iosif și Beniamin (Test. lui Levi 16, 1‑5; Test. lui Dan 5, 6; Test. lui Bnm.. 3, 8; 11, 1). . În perioada ulterioară lui Hipolit, acest capitol va face obiectul multor comentarii ample: Origen, Omilia a XVII‑a la Gen.; Ambrozie, De patriarchis; Grigore de Elvira, Tractatus scripturarum (VI); Rufin, De benedictionibus patriarcharum; Chiril al Alexandriei, Glaphyra (VII). . Despre caracteristicile exegezei lui Hipolit în legătură cu pasajele pe care tocmai le‑am invocat, vezi J. Daniélou, „Hippolyte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
63, ed. E. Klostermann, Origenes Werke, vol 11 [Die greichischen christlichen Schriftsteller, 38.2, Leipzig, 1933]. . Com. Mt. 33. . Potrivit spuselor lui Pseudo‑Tertulian, Dositei a fost un eretic iudaizant care nega inspirația profeților Vechiului Testament (Adu. omnes haer. 1). Omiliile pseudo‑clementine (2, 24) îl asociază cu Ioan Botezătorul și îl consideră dascălul lui Simon Magul. El s‑ar fi prezentat ca Taheb, un mesia al samaritenilor. . Com. Mt. 33. Traducerea pasajelor din Com. Mt. ne aparține. Vezi, de exemplu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a păstrat foarte bine și s‑a transmis cu fidelitate în provincia Asia Mică, așa cum o dovedesc, printre altele, metamorfozele sale creștine. Într‑adevăr, atât Urcarea la cer a lui Isaia, cât și cateheza a cincisprezecea a lui Chiril și omilia lui Pseudo‑Hipolit, altfel spus, principalele trei mărturii ale versiunii care susține că Anticristul ar fi diavolul întrupat la sfârșitul veacurilor, provin din această regiune. Irineu, originar și el dintr‑un oraș din Asia Mică, vorbește în mai multe rânduri
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
bună ediție a fost realizată de D. Verhelst, pe baza unui manuscris din Biblioteca națională din Paris (ms. lat. 133348). Verhelst a publicat această ediție în Pascua Mediaevalia, Studies voor Prof. Dr. J.M. De Smet, Louvain, 1983, pp. 518‑528. Omilia lui Pseudo‑Hipolit ar fi deci anterioară cu aproape două secole. . Pseudo‑Efrem: Tunc iacebit aurum et argentum per plateas, indumenta praetiosa uel lapides praeciosi, nec non et omni genus margaritarum per uicos et plateas urbium, et non est qui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
doctorului neamurilor” făcându-și tot mai străvezii propriile-i opțiuni (care nu se deosebesc de cele ale Sfântului Apostol). „Viduitatis professione non damnari secundas nuptias”. Este mai îngăduitor Augustin decât Tertulian și Ieronim. Nu poate ignora, însă, zicerea sacră - în Omilia la I Corinteni, 7, 39-40: „[Apostolul] arată deslușit că femeia credincioasă este liberă întru Domnul să se mărite din nou după moartea bărbatului ei”. în pasajul citat, Sfântul Apostol Pavel precizase „Mulier alligata est, quamdin vir ejus vivit; quod si
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
1333). 176. Vezi David C. Ford, Bărbatul și femeia ..., p. 133. Vezi, în acest sens, Anatol Moulard, Saint Jean Chrysostome, le defenseur du mariage et l’apotre de la virginite, Paris, 1923. (între chestiunile dezbătute de Ioan Gură de Aur în omiliile sale evoc: Despre feciorie, Spre a nu călca în desfrânare, Cum trebuie să fie soția, Femeia este legată prin lege, Văduva să nu fie primită) 177. David C. Ford, evocă două cuvântări chrisostomice (Omilia XII la Romani și Omilia XV
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]