939 matches
-
vocala lor caracteristică de la perfectul simplu: Verbe mai importante cu participiu trecut neregulat sunt "être" → été, "écrire" → écrit, "faire" → fait, "venir" → venu. Și participiul trecut este mult folosit ca adjectiv calificativ: "une pièce jouée" „o piesă jucată”. Cu valoare verbală, participiul trecut este folosit în primul rând drept component al formelor temporale compuse (vezi cele prezentate până aici). În această calitate, uneori nu se acordă, alteori se acordă, ori cu subiectul, ori cu complementul direct. Regulile acordului sunt destul de complexe, dar
Verbul în limba franceză () [Corola-website/Science/330196_a_331525]
-
rând drept component al formelor temporale compuse (vezi cele prezentate până aici). În această calitate, uneori nu se acordă, alteori se acordă, ori cu subiectul, ori cu complementul direct. Regulile acordului sunt destul de complexe, dar privesc numai limba scrisă, în afară de participiile trecute cu sufix consonantic, care se aude la feminin. Principalele cazuri de acord și non-acord: Formare: prepoziția "en" + participiul prezent. La verbele reflexive se folosesc toate formele pronumelui reflexiv, fiind plasate după "en": "en me/te/se/nous/vous/se
Verbul în limba franceză () [Corola-website/Science/330196_a_331525]
-
alteori se acordă, ori cu subiectul, ori cu complementul direct. Regulile acordului sunt destul de complexe, dar privesc numai limba scrisă, în afară de participiile trecute cu sufix consonantic, care se aude la feminin. Principalele cazuri de acord și non-acord: Formare: prepoziția "en" + participiul prezent. La verbele reflexive se folosesc toate formele pronumelui reflexiv, fiind plasate după "en": "en me/te/se/nous/vous/se promenant" „plimbându-mă/te/se/ne/vă/se”. La fel se plasează și negația "ne": "en ne me promenant
Verbul în limba franceză () [Corola-website/Science/330196_a_331525]
-
călăresc” ("Cântecul lui Roland"). Genul neutru a dispărut, în afară de cazul câtorva pronume, încă în perioada anterioară, majoritatea substantivelor latinești neutre devenind masculine. O trăsătură caracteristică francezei vechi este existența adjectivelor terminate în consoană cu formă unică, mai ales provenite din participiul prezent ("luisant" „lucitor, -oare”, "vaillant" „viteaz, -ă”) dar și adjective la origine: "grant" „mare”, "mortel" „muritor, -oare”. În domeniul numeralului, sistemul de numerație vigesimal, împrumutat de la normanzi, era mult mai bine reprezentat decât în limba modernă: "vins et dis" „treizeci
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
Franța "quatre-vingts" „optzeci”. În sistemul verbal s-au păstrat din latină formele de indicativ prezent, conjunctiv prezent, imperativ, indicativ imperfect, indicativ perfect (în gramatica francezei actuale perfectul simplu), conjunctivul mai mult ca perfect (care a dat subjonctivul imperfect în franceză), participiul prezent și participiul trecut. Apăruseră în schimb alte forme verbale încă în perioada anterioară, care se generalizează în franceza veche. Formele personale ale auxiliarului "avoir" „a avea” devin desinențele personale ale viitorului ( > > "chanterai" „voi cânta”) și ale condiționalului prezent ( > * > "chanteroie
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
În sistemul verbal s-au păstrat din latină formele de indicativ prezent, conjunctiv prezent, imperativ, indicativ imperfect, indicativ perfect (în gramatica francezei actuale perfectul simplu), conjunctivul mai mult ca perfect (care a dat subjonctivul imperfect în franceză), participiul prezent și participiul trecut. Apăruseră în schimb alte forme verbale încă în perioada anterioară, care se generalizează în franceza veche. Formele personale ale auxiliarului "avoir" „a avea” devin desinențele personale ale viitorului ( > > "chanterai" „voi cânta”) și ale condiționalului prezent ( > * > "chanteroie" > fr. mod. "chanterais
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
forme verbale compuse, cu verbele auxiliare "avoir" și "être" „a fi”, în esență distribuite între verbele cu sens lexical deplin ca în franceza modernă. Formelor temporale simple le corespunde câte una compusă din verbul auxiliar conjugat la timpul simplu și participiul trecut al verbului cu sens lexical deplin, exprimând caracterul săvârșit și anterior față de timpul simplu sau față de alt timp compus. Astfel apar și indicativul mai mult ca perfect, viitorul anterior, trecutul anterior, condiționalul trecut, subjonctivul trecut, subjonctivul mai mult ca
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
simplu, subjonctivul imperfect și subjonctivul mai mult ca perfect. Perfectul simplu se mai menține în narațiunea literară scrisă, dar ultimele două sunt foarte rare și în limba literară. Folosirea acestor forme verbale nu mai este cerută de standard. Regulile acordării participiului trecut este de respectat în scris, dar dispare în vorbire în puținele cazuri când se aude în mod normal. Astfel, dacă se scrie "les fautes qu’il a faites" „greșelile pe care le-a făcut”, unde "faites" trebuie să se
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
indirect: Un pronume personal poate fi asociat și cu un pronume adverbial. În acest caz, pronumele personal este totdeauna pe primul loc: Într-o asemenea propoziție, locul complementului exprimat printr-un adverb poate fi între verbul auxiliar și forma de participiu trecut, sau după acesta. Există mai mulți factori care determină una sau cealaltă poziție. Dacă adverbul este relativ scurt și nu este complement de loc sau de timp, locul său este între cele două: "Georges est déjà părți" „Georges a
Sintaxa limbii franceze () [Corola-website/Science/332563_a_333892]
-
plasează dacă este format cu "-ment", dar nu are caracter descriptiv: "[...] des rebelles avaient effectivement pris position dans la ville" „[...] niște rebeli luaseră efectiv poziție în oraș”. Locul adverbelor formate cu "-ment" care au caracter descriptiv este în general după participiul trecut ("Ils ont procédé prudemment" „Au procedat cu prudență”), dar unele pot fi plasate și între cele două, cu o nuanță de sens diferită. Exemple: Locul complementului de loc sau de timp exprimat prin adverb nu poate fi între verbul
Sintaxa limbii franceze () [Corola-website/Science/332563_a_333892]
-
ont procédé prudemment" „Au procedat cu prudență”), dar unele pot fi plasate și între cele două, cu o nuanță de sens diferită. Exemple: Locul complementului de loc sau de timp exprimat prin adverb nu poate fi între verbul auxiliar și participiul trecut, nici dacă adverbul este scurt: "Je l’ai rencontré là-bas" „L-am întâlnit acolo”, "Tu ț’es levé tard ce matin" „Te-ai sculat târziu azi dimineață”. Numai prin topica și prozodie În comunicarea prin limba, rolul de tema
Sintaxa limbii franceze () [Corola-website/Science/332563_a_333892]
-
este o locuțiune negativă, "non plus" (corespunzător în română lui „nici” nerepetat), care se folosește cu "pas" în propoziție. La timpurile simple urmează după "pas" ("Îl ne vient pas non plus „Nici el nu vine”), dar la cele compuse - dupa participiul trecut: "Îl n’est pas venu non plus „Nici el n-a venit”. În propoziție negativă, acelasi adverb poate avea locuri și sensuri diferite în funcție de partea propoziției la care se referă negația: "Îl n’est toujours pas d’accord" „Tot
Sintaxa limbii franceze () [Corola-website/Science/332563_a_333892]
-
Să facem altora ce vrem să ni se facă nouă". Substantivul englez "compassion" însemnând "”a iubii împreună cu”" provine din Latină. Prefixul "com-" vine din versiunea arhaică a prepoziției și afixului latin ”cum” (însemnând ”cu”). Segmentul "-passion" este derivat din "passus", participiul verbului deponent passus sum, patior, Pati ("păți" în română). Compasiunea este astfel legată în origine, formă și înțeles de substantivul ”pacient” (cineva care suferă), și de răbdare, participiul aceluiași patior, și este asemănător cu verbul grecesc πάσχειν (=paskhein - a suferi
Compasiune () [Corola-website/Science/333043_a_334372]
-
și afixului latin ”cum” (însemnând ”cu”). Segmentul "-passion" este derivat din "passus", participiul verbului deponent passus sum, patior, Pati ("păți" în română). Compasiunea este astfel legată în origine, formă și înțeles de substantivul ”pacient” (cineva care suferă), și de răbdare, participiul aceluiași patior, și este asemănător cu verbul grecesc πάσχειν (=paskhein - a suferi) cât și înrudit cu substantivul πάθος (patos). Clasată ca o mare virtute în numeroase filozofii, compasiunea este considerată în aproape toate tradițiile religioase una din cele mai mari
Compasiune () [Corola-website/Science/333043_a_334372]