1,214 matches
-
și ființială, sau de ce este judicativă, nu și non-judicativă? Nu putem însă răspunde la aceste întrebări înainte de a lua act de fenomenul reformalizării logos-ului, determinat de proiectarea și reproiectarea logicii simbolice. 4.8. Fenomenul reformalizării logos-ului; redistribuirea sensurilor predicative în "formele" logicii simbolice Lui Wittgenstein i se recunoaște întâietatea privind utilizarea în reconstrucția sa filosofică mai cu seamă în Tractatus logico-philosophicus a convențiilor logicii simbolice. Dar înaintea sa, Frege, Husserl, Russell au tematizat judecata și structura acesteia, provocând, totodată
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de exemplu, cu câteva rosturi ontologice evidente în cazul primei formalizări a logos-ului, este, acum, aproape desființată. De asemenea, în multe cazuri de analiză logică, "este" nu mai contează decât ca o relicvă a vechii logici și a structurii predicative a "propoziției categorice" (judecății de predicație); angajamentele ontologice ale "expresiilor" și "gândurilor" rămânând, totuși, surse inepuizabile de întrebări, probleme, aporii, "puzzles" etc. De fapt, "este" are "locul" său potrivit în orizontul acestui fenomen de reformalizare a logos-ului, însă el
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
întreaga încrengătură de relații între ființări și între acestea și ființă), rodul în-ființării (constituirii) prin timp, nu mai are nici un temei, dar, chiar în aceste condiții, propoziția este ea însăși o ființare. Această aporie trebuie tematizată din perspectiva noului statut predicativ al celor doi termeni fundamentali în reformalizarea logos-ului: propoziția și starea de fapt (primul preluând funcții de predicare, al doilea, funcții de substrat, de "subiect" timporizat). Menționez că ideea de corespondență nu se află în raport de excluziune cu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de lucruri; dimpotrivă, starea de lucruri se află întâi, ea constituie un fel de substrat, apoi vine semnul complex, propoziția despre ea. Desigur, nu este vorba aici cum nu este în nici o aplicație sau interpretare a logicii noi despre funcții predicative la propriu, adică întocmai celor proprii logicii clasice sau primei formalizări a logos-ului, dar nici despre cu totul altceva nu poate fi vorba, atâta vreme cât "a se spune despre", relația fundamentală în enunțul lui Wittgenstein, este una propriu-zis predicativă (prin
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
funcții predicative la propriu, adică întocmai celor proprii logicii clasice sau primei formalizări a logos-ului, dar nici despre cu totul altceva nu poate fi vorba, atâta vreme cât "a se spune despre", relația fundamentală în enunțul lui Wittgenstein, este una propriu-zis predicativă (prin urmare, judicativă). Din această cauză, aspectul formal al judicativului se regăsește întocmai în formele de exprimare (și în formele gândirii) stabilite de logica simbolică. Trebuie, totuși, întărită ideea că starea de lucruri nu este ceva de ordinul "lucrului în
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
față de aceasta (și doar formal este opus contradictoriu acesteia), anume ne-ființa. E drept, ele pot fi luate și ca reprezentând, pe rând, un gen comun al tuturor celor ce ființează, prin urmare cele cinci genuri pot fi luate și predicativ (cu sensul deplin de categorie), cel puțin în direcția regulativității acestuia (a simplei exprimări, poate chiar a exprimării adevărate). 43 Ar fi de semnalat trei "locuri teoretice" care dezvăluie faptul că Imm. Kant încearcă să iasă de sub ceea ce am numit
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acesta nu poate fi încadrat categorial, prin urmare, el rămâne în afara spațiului judicativului (lucrul în sine poate fi gândit doar, nu și cunoscut); (2) discuția asupra amfiboliei conceptelor reflecției, din care înțelegem că orice confuzie între un obiect cuprins categorial (predicativ, am spune) și unul doar gândit naște greșeli logice și chiar reconstrucții ontologice neîntemeiate "critic" (cum ar fi cea a lui Locke sau cea a lui Leibniz, exemplificate de Kant); (3) conceptul "nimicului", care devine inteligibil urmând "ordinea și indicația
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
inițial pentru procese tranzitive, participiul exprima rezultatul unui eveniment. Montaut (2006) arată că, încă din sanscrita clasică, expresia canonică pentru "X a făcut Y" era "de către X, Y a fost făcut", cu agentul pronominal în cazul instrumental/genitiv și participiul predicativ acordat în gen și număr cu pacientul. Acesta este tiparul moștenit de actuala structură ergativă la perfect, diferit de cel care caracterizează structurile nominale de la prezent și viitor. Ipoteza autoarei este că în toate limbile indo-europene a existat o structură
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
preluat rolul de a exprima procese trecute încă din sanscrita clasică (Montaut 1998b: 143). Încă din epoca marilor epopei (Mahabharata, Ramayana), enunțurile la trecut erau predicații nominale cu agent instrumental, iar participiul trecut pasiv (acordat cu pacientul în nominativ) funcționa predicativ. La originea construcției ergative se află tendința agentului de a ocupa prima poziție; marcarea suplimentară a agentului oblic prin postpoziția specifică ne este recentă (Montaut 1998b: 144). Morfemul de trecut l provine dintr-un sufix de "lărgire", care își are
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
procesul de deergativizare, reanalizând morfemul l ca marcă de trecut. În dialectele orientale ale limbii hindi (acum neergative), a existat o fază de preergativitate. Diferența dintre grupul occidental și cel oriental provine din aceeași structură nominală cu participiu trecut pasiv predicativ − ergativizat în grupul occidental și reactivat/deergativizat în grupul oriental (Montaut 1998b: 145). Müler (1995: 262) arată că limbile semitice, ca multe limbi primitive, aveau partiție ergativă, ale cărei urme au supraviețuit în limbile semitice târzii. În akkadian, există un
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
că ergativitatea este rezultatul nominalizării numai în prima limbă, unde formele verbale care ilustrează fenomenul ergativității au aspect nominal. Coon și Salanova (2009: 45) arată că, deși situația celor două limbi pare diferită, ergativitatea are o sursă comună: separarea centrului predicativ v0 sau n0 de T0; în mẽbêngôkre, separarea se produce în nominalizare, iar în chol, prin așezarea predicatului în poziție inițială (deplasarea predicatului vP în Spec,TP). Coon și Salanova (2009: 46) susțin că această teorie explică nu numai sursa
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
cătrănit, chinuit, dezamăgit, dezolat, deznădăjduit, necăjit, zăpăcit (d) sătean învecinat/înrudit/înfrățit cu preotul (e)*copil dormit, *copil râs, *domn dansat. Cornilescu (2005: 102) formulează următoarea generalizare: Un participiu trecut al unui verb poate fi folosit ca adjectiv cu valoare predicativă numai pe lângă un nume care corespunde unui obiect direct (inițial) al unui verb. 3. SELECȚIA AUXILIARULUI DE PERFECT COMPUS ȘI ACORDUL PARTICIPIULUI PERFECT Selecția auxiliarului de perfect compus − arată Grimshaw (1987: 245) − a fost studiată pentru italiană de Burzio (1986
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
arată că autorul derivă selecția auxiliarului essere din proprietățile structurale comune verbelor reflexive, pasive și inacuzative; pentru anumite verbe inacuzative însă, selecția auxiliarului essere este specificată lexical; pentru apariția verbului essere în construcții pasive, explicația este diferită: essere ia complemente predicative, iar participiul pasiv este predicativ. 3.1. Pentru fenomenul selecției auxiliarului au fost formulate mai multe explicații. Wilmet (1998: 322−323) este de părere că alegerea auxiliarului avoir 'a avea' sau être 'a fi' în franceză este legată de topicalizare
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
auxiliarului essere din proprietățile structurale comune verbelor reflexive, pasive și inacuzative; pentru anumite verbe inacuzative însă, selecția auxiliarului essere este specificată lexical; pentru apariția verbului essere în construcții pasive, explicația este diferită: essere ia complemente predicative, iar participiul pasiv este predicativ. 3.1. Pentru fenomenul selecției auxiliarului au fost formulate mai multe explicații. Wilmet (1998: 322−323) este de părere că alegerea auxiliarului avoir 'a avea' sau être 'a fi' în franceză este legată de topicalizare și de tranzitivitate; verbele tranzitive
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
rezultative: (a) verbele stative (remain 'a rămâne'); (b) verbele de mișcare inerent direcționale (come 'a veni', go 'a pleca', arrive 'a sosi') − Levin și Rappaport Hovav (1995: 56). În limba română (vezi Croitor 2008b: 305; Baciu 2007: 55), construcțiile rezultative (predicative suplimentare) pot apărea atât cu verbe tranzitive (a), cât și cu inacuzative (b), însă acest tip de structură nu poate fi considerat un test sintactic, deoarece este limitată la o clasă foarte restrânsă de verbe: (a) A tăiat fructele cubulețe
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
auxiliare temporale; nu sunt pasivizabile; pot funcționa ca auxiliare pentru același verb (în funcție de caracterul reflexiv/nereflexiv al verbului); în restul situațiilor, ca auxiliare, sunt în distribuție complementară. Diferența fundamentală dintre cele două verbe este că a fi apare în construcții predicative, iar a avea, în construcții tranzitive. Moro (1997, apud Niculescu 2008: 257−258) arată că diferența dintre 'a avea' și 'a fi' este minimală și constă în numărul de proiecții funcționale de tip acord (Agr) prezente în derivație, fapt determinat
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
dintre determinantul locativ și unele adjective locative, deictice sau anaforice - Casa este aproape/apropiată; (b) similitudinea dintre predicația de proveniență și cea locativ-situațională, pentru care interpretarea tradițională este divergentă - Studentul este din Cluj/la Cluj; (c) inconsecvența privind interpretarea ca predicativ suplimentar a structurilor cu predicație locativă - Îl știu la munte/acolo..., dar neacceptarea acestei interpretări pentru numele predicativ; (d) unificarea predicațiilor de stare, cuprinzându-se într-un sistem comun de interpretare și predicația locativ-situațională. 2.1. Din istoria interpretării verbului
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de proveniență și cea locativ-situațională, pentru care interpretarea tradițională este divergentă - Studentul este din Cluj/la Cluj; (c) inconsecvența privind interpretarea ca predicativ suplimentar a structurilor cu predicație locativă - Îl știu la munte/acolo..., dar neacceptarea acestei interpretări pentru numele predicativ; (d) unificarea predicațiilor de stare, cuprinzându-se într-un sistem comun de interpretare și predicația locativ-situațională. 2.1. Din istoria interpretării verbului a fi În timp, verbul corespunzător sensului 'a fi' a primit diverse interpretări de tip logic, logico-semantic, istoric
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
valorile verbului și să surprindă prin clasificări diferențele și asemănările dintre acestea. 2.1.1. Interpretarea din logică Frege (1892)1, în cadrul teoriei sale despre referință, face distincția (logică și gramaticală) între 'a fi' copulativ, în (a) și 'a fi' predicativ, în (b): (a) propozițiile predicative, în care a fi este o formulă lexicală de atribuire, deci o copulă (Luceafărul de dimineață este o planetă); predicatul gramatical care urmează copulei are statut nereferențial; (b) propoziții de identitate, în care a fi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
prin clasificări diferențele și asemănările dintre acestea. 2.1.1. Interpretarea din logică Frege (1892)1, în cadrul teoriei sale despre referință, face distincția (logică și gramaticală) între 'a fi' copulativ, în (a) și 'a fi' predicativ, în (b): (a) propozițiile predicative, în care a fi este o formulă lexicală de atribuire, deci o copulă (Luceafărul de dimineață este o planetă); predicatul gramatical care urmează copulei are statut nereferențial; (b) propoziții de identitate, în care a fi are rolul semnului egal din
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de vedere logic (deci și lingvistic) nu există nicio diferență între ele, copula înglobând și ideea de existență. 2.1.2. Abordări logico-semantice Higgins (1979)3 propune, în locul distincției bipartite a lui Frege, o tipologie cu patru termeni: (a) propoziții predicative (Pierre est intelligent 'Pierre este inteligent', Horatio est le meilleur ami d'Hamlet 'Horațiu este cel mai bun prieten al lui Hamlet'), care au următoarele caracteristici: subiectul este rareori nedefinit; numele predicativ nu este referențial, nu poate ocupa poziția de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Frege, o tipologie cu patru termeni: (a) propoziții predicative (Pierre est intelligent 'Pierre este inteligent', Horatio est le meilleur ami d'Hamlet 'Horațiu este cel mai bun prieten al lui Hamlet'), care au următoarele caracteristici: subiectul este rareori nedefinit; numele predicativ nu este referențial, nu poate ocupa poziția de subiect (*Un inteligent este Pierre), proprietatea pe care o redă este susceptibilă de gradare (cel mai/foarte inteligent, cel mai bun/foarte bun prieten); poate apărea într-o structură imperativă (Fii inteligent
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
cel mai bun/foarte bun prieten); poate apărea într-o structură imperativă (Fii inteligent!); (b) propoziții de identificare (Cet homme est Alfredo Funoll 'Acest om este Alfredo Funoll'), care au, în mod prototipic, un subiect pronominal deictic și un nume predicativ realizat printr-un nume propriu, printr-o expresie nominală definită sau printr-un grup nominal nedefinit și care constituie răspunsuri potrivite la întrebarea Cine este el/ea/acesta/aceasta?; (c) propoziții de specificare (Le meilleur ami d'Hamlet est Horatio
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
lui Hamlet este Horațiu', L'important est de bien vivre ' Lucrul cel mai important este să trăiești bine'), al căror subiect este o expresie nominală definită ce funcționează ca o etichetă pentru o listă de termeni și al căror nume predicativ este un termen din această listă; acest tip de propoziții constituie răspunsuri potrivite pentru întrebarea Cine/ce/care este X?; (d) propoziții de identitate (L'étoile du soir est l'étoile du matin 'Luceafărul de seară este Luceafărul de dimineață
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
în afara contextului, prin urmare, trebuie luate în considerare structura informațională și rolul discursiv al acestor enunțuri. Din acest punct de vedere, propozițiile de identificare și cele de specificare se deosebesc de celelalte tipuri prin faptul că al doilea termen (numele predicativ) reprezintă o informație nouă, deci are statut de focus. Tot în sprijinul ideii de separare a celor două valori, Van Peteghem (1991: 54−55) prezintă (și apoi combate și dezvoltă) analiza semantică de tip localist a verbului a fi (Anderson
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]