1,932 matches
-
101 (în Septuaginta) nu reprezintă un simbol al Minervei, așa cum au crezut unii. Cucuveaua filozofică începe să zboare doar la lăsatul serii - o metaforă așadar nepotrivită pentru vârsta tinereții 1. Nu despre geniul retrospectiv al gândului filozofic, ci despre natura profetică a cunoașterii teologice am vrut să vorbesc aici. „Bufnița din dărâmături” evocă mai degrabă imperativul vigilenței sau, în limbaj teologic, conștiința neptică. Patroana acestor rânduri locuiește în copacul vieții, migrând, doar cu bilet de întoarcere, către pomul cunoașterii. „Dărâmăturile” sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
creștin, dar deloc captivă unui mit al „vârstei de aur”. Parteneri nemijlociți ai acestei conversații vii - prieteni, rude sau colegi de generație - m-au încurajat să nu disprețuiesc urmele acestor fremătătoare căutări din prima tinerețe. Cred cu tărie că discursul profetic nu trebuie confundat cu etica revoluționară a Europei postiluministe. Biserica nu cunoaște revoluții, ci doar înnoiri lăuntrice pentru care motorul conștiinței este nu fariseismul, ci pocăința sinceră a mădularelor sale. Instinctul prudenței ne face așadar să rezistăm tentației „circularelor” sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Nici „conferințelor radiofonice” ținute de numeroși universitari sau membri ai Academiei Române nu le lipsea audiența. Astăzi le putem verifica și elogia scriptic atât calitatea, cât și temeinicia. Prezența lor în agora n-a fost un gest circumstanțial, ci o decizie profetică, încă imperfect recuperată. Șovăielitc "Șovăieli" Care este însă locul teologiei în spațiul public românesc de astăzi? Ce vizibilitate culturală a dobândit într-o duzină de ani activitatea a sute de profesori din zeci de seminarii și facultăți de teologie? Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mistuie, credința celui mai slab mădular din Biserică va pieri. Când rămâne multă vreme descoperit, trupul răcește, iar moartea își pregătește vizita finală. În clipele de criză ale Bisericii, anticorpii - i-am numit pe creștinii sfințiți și înzestrați cu curaj profetic - deschid atacul. Ei identifică eroarea și impun o terapie. Biserica devine atunci o arenă deschisă surprizelor. Nu este o coincidență faptul că marii Părinți ai Bisericii și-au întețit asprimea vorbind mai ales celor „dinăuntru”. Surparea credinței începe cu lepădarea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
episcopi și uriașele eparhii ale Bisericii Ortodoxe sunt articulate imperativ, iar nu deliberativ. Adeseori nu ascultarea filială, ci și comanda la supunere în stil islamic par să reprezinte adevăratul modus vivendi al ortodoxiei postcomuniste. Cândva, libertatea comuniunii în har, curajul profetic al mărturisirii și ospățul Cuvântului euharistic erau razele de aur ale dreptei credințe; astăzi, supușenia oarbă și frica de adevăr se revarsă din trista semilună a răsăritului... Sunt rari, dar nu încă definitiv dispăruți, episcopii și preoții iubitori de oameni
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
spirituală? Nimănui nu-i mai trece prin cap că am putea asista la apariția unei mișcări asemănătoare cu „Rugul Aprins”, ivită sub inspirația Duhului, acum șaizeci de ani, la mănăstirea Antim din București. Acel moment de inspirație unică și entuziasm profetic pare atât de ireal, încât este greu de crezut că aparține istoriei românești recente. „Rugul Aprins” a fost o mișcare născută sub înrâurirea unor energii insuflate de o jertfelnică dragoste pentru adevăr. Fără prezența discretă și binefăcătoare a figurii învățătorului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
neîntrerupt de mărturisire a revelației lui Dumnezeu prin conversația cu Scripturile, cu tradiția Bisericii și cu toate culturile religioase ori atee care refuză - tacit sau explicit - Vestea cea Bună. Școlile de preoți trebuie să restituie acest caracter receptiv și totodată profetic al teologiei, chemată să mărturisească zilnic despre universalitatea adevărului. Pentru a sta mai bine pe propriile picioare, Biserica trebuie să se hrănească de la origini. Am aminti aici observația preotului Andrew Louth care spunea: „Ortodoxia nu este conservatoare, ci radicală”1
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
urmare: nu societatea civilă, ci în primul rând Scriptura și exigența vieții creștine cer o mărturisire a răului produs de instituția Securității. Incapacitatea de a sesiza această perversiune de maximă adâncime a comunismului ține, în bună măsură, de eșecul conștiinței profetice a Bisericii în modernitate 1. Alianțele bizantine dintre religie și stat - atât de specifice lumii balcanice - au născut o întreagă retorică împăciuitoristă, în timp ce universul concentraționar dădea României o pleiadă de sfinți. La câteva decenii după instalarea partidului unic, logica acomodării
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a culturii teologice interbelice. Ignorarea acestui episod scurt și energic de operă creatoare în teologia românească, urzită de mințile libere ale unor laici credincioși Bisericii, dar neangajați în nici un parti-pris ecleziastic, este profund simptomatică pentru nivelarea discernământului și a lucidității profetice în teologia de școală românească, de ieri și de astăzi. Este ceea ce editorul semnalează într-o lungă notă de subsol (op. cit., p. 8, n. 1) adresată „specialiștilor” în teologie fundamentală și istoria Bisericii, promotori ai unui irenism obedient, fără acces
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
dă măsura gravei noastre incapacități de a reflecta public asupra exigențelor tradiției și de a identifica hibele veacului. Pentru a da un singur exemplu, ne lipsește acut o istorie a plagiatelor din teologia română. Rămâne să ne consolăm cu geniul profetic al celor de odinioară. Oameni cu vocația autentică a reformei, slujitorii Predaniei pledau pentru o maturitate eshatologică mult prea imediată ca să accepte drapajul pietist al existenței în dulcegării mitice sau mioritice. Predania este o dovadă că ființa paradoxală a credinței
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
priviri generoase către alteritate. Sub privirea ascuțită a profesorului, ortodoxia putea hrăni diversitatea fără să amenințe unitatea, stimulând polifonia. În cuvintele lui Mircea Vulcănescu, scrisul lui Nae Ionescu era „intransigent și țeapăn, neplăcut, dar reconfortant”. Iată un model de scriitură profetică, dar civilizată, greu de acceptat numai în mediile ecleziastice sclerozate. Nunc pro tunctc "Nunc pro tunc" Era loc în paginile revistei Predania - o mostră de conștiință catolică într-o Biserică ce s-ar vrea, pe deasupra, și națională - pentru semnătura mirenilor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu adevărat conflictele pieței și supralicitează intervenționismul etatist. În ambele cazuri asistăm la un ascendent al valorilor pur seculare. Aflată în dialog cu diversele doctrine politice sau economice ale veacului, teologia are datoria de a gândi inspirat și a vorbi profetic. Deriva etică și păcatul metafizic care susțin fie strangularea etatistă a libertății individuale, fie amoralismul pieței neoliberale trebuie criticate din perspectiva unei metafizici pentru care compasiunea este ancorată într-o viziune eshatologică. „Pe săraci totdeauna îi aveți cu voi” (Matei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ucide și veți răstigni”. Care sunt, astăzi, acești profeți? „Unde este înțeleptul, unde cărturarul?” Același apostol zice: „Pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători”. Dacă demnitatea apostolilor revine episcopilor, iar cea profetică monahilor, cui vom atribui statutul de învățători? Să recunoaștem că, în vremurile noastre, aceasta tagmă de învățători ai Bisericii (responsabilă pentru Școlile catehetice din Alexandria, Antiohia sau Ierusalimul primelor veacuri) s-a risipit cu totul. Mai recent, modernitatea a făcut
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un „mesaj” (prin tâlcuirea Evangheliei), ci virtuțile discernerii și ale clarviziunii. Când polemizează, Sfinții Părinți polenizează. Teologia, înrădăcinată în sfințenia Cuvântului revelat, este vizionară. Într-o aglomerație de pastișe, teologia face efortul să recunoască „mozaicul lui Hristos”. Fără această charismă profetică, Biserica nu-și poate duce la sfârșit confruntarea cu idolii lumii. Fără cărturarii lui Hristos - oameni duhovnicești, prin definiție - inelele tradiției ruginesc. Sarea pământului se topește, bucatele se strică, foametea pustiește ogoarele. Nu este vorba aici de a renaște o
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu mai e demult un simplu ambient; ea este o atmosferă care ne pătrunde toți porii, având legături secrete cu mișcările tectonice uitate ale culturii europene. La fel cum un stratigraf anticipează cutremurele, H.-R. Patapievici vorbește într-un ton profetic. Dacă Cerul văzut prin lentilă (1995) vedea viitorul nostru încă deschis dinăuntrul modernității spre modernitate, Omul recent (2001) propune o revizie integrală a oricărui optimism naiv: „Viitorul e sumbru”1 - ne anunță acum H.-R. Patapievici, pentru a continua printr-
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
etosul imprevizibil al Evangheliei, foarte mulți ortodocși preferă să creadă că tradiția înseamnă mai ales conservare - așa încât, adesea, bisericile nu rămân decât niște săli de exponate artistice. (Povestirea despre Antihrist a lui Vladimir Soloviov își păstrează, în acest sens, caracterul profetic.) Dacă am realiza că „ortodoxia este radicală, nu conservatoare” (Andrew Louth), am putea simți mai bine importanța înrădăcinării, a adăpării la izvoare. Evident, rădăcinile ortodoxiei nu sunt în pământ, ci în cer și pretutindeni acolo unde suflă Duhul. Dar despre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
putem recapitula stațiile principale ale meditației noastre. Am început prin a arăta în ce măsură conceptul modern de istorie universală (Weltgeschichte) este îndatorat unei viziuni teologice despre unitatea protologică și eshatologică a umanității. Am afirmat apoi că era globalizării ne impune excercițiul profetic de evaluare a „mersului lumii”, între tentația segregării și obligațiile integrării epistemologice. Mai cu seamă pentru creștinii răsăriteni, epoca globalizării reprezintă șansa unică a despărțirii de o anumită conștiință anistorică, responsabilă pentru atâtea manifestări de tribalism comunitar. Citind trecutul sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
prin discurs (lógos), la universalitate. Exegeza recuperează urmele lăsate de explozia de sens pe care orice revelatio immediata o provoacă. O primă cauzalitate demonstrativă sau instrumentală („pentru a arăta ce trebuie să se întâmple curând”) ne avertizează deja asupra caracterului profetic al descoperirii lui Ioan. Totuși, descoperirea merge dincolo de această cauzalitate datorită unei imanențe radicale. Ioan primește vizita Îngerului Domnului, Cel care l-a chemat pe Avram în ținutul Moria (Facerea 22) și S-a luptat cu Iacov în puterea nopții
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
religioase ale sale. Istoria plină de peripeții a hirotonirii monahului Teofil este relatată alert, cu umor și cu sentimentul recunoștinței față de cei care au făcut acest lucru posibil: în primul rând mitropolitul Nicolae Colan, care, într-un moment de inspirație profetică, i-a spus diaconului de atunci: „O să fii duhovnic și o să fii concelebrant” (p. 120). Ca duhovnic, părintele Teofil ne mărturisește experiența unor bucurii neașteptate, însoțite, poate firesc, de tot atâtea decepții. Reținem rugăciunea plină de nădejde a duhovnicului de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
confirmă impresiile pe care cititorii și le-au putut face la apariția volumului despre „pecetea adevărată”. Venerabilul stareț al mănăstirii Simonos Petras (Athos) și al chinoviei „Buna-Vestire” din Ormilia (Grecia continentală) este, fără îndoială, una dintre cele mai vii și profetice voci ale teologiei ortodoxe contemporane. Există câteva referințe implicite ale părintelui Emilianos la învățăturile Părinților filocalici, între care un loc proeminent îl ocupă Evagrie Ponticul, Grigorie Teologul, Diadoh al Foticeii, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Teolipt Filadelful și Calist
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și învățăturile starețului Sofronie Saharov adeveresc cu asupra de măsură cuvintele inspirate ale Scripturii. Istoria acestui om sfânt al Bisericii este acum cunoscută lumii întregi. Cărțile părintelui Sofronie (1896-1993) au fost traduse deja în peste treizeci de limbi, însoțind scrierile profetice al cuviosului Siluan Atonitul în ținuturi necunoscute în mod tradițional ortodoxiei. Un stareț de statură apostolică, întemeietor al mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia), părintele Sofronie a fost totodată un prolific scriitor duhovnicesc, hagiograf, liturgist și pictor, înmănunchind un
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și roadele compasiunii" Teologia persoanei este - în cazul arhimandritului Sofronie - o revelație a concretului în viața duhovnicească ghidată de principiile ancestrale ale tradiției monastice răsăritene. Accentele noi descoperite de arhimandritul Zaharia în teologia starețului Sofronie au, fără îndoială, un caracter profetic, răspunzând întrebărilor mute ale lumii de astăzi. Învățătura părintelui Sofronie despre rugăciunea pentru întreaga umanitate este, cu siguranță, una dintre cele mai îndrăznețe schițe de teodicee ortodoxă - iar părtași ai acestei aventuri se fac nu doar monahii înaintați, cei care
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cuprinde indicațiile privitoare la lectura zilnică a Scripturii în cuprinsul slujbelor Bisericii (vecernia la marile praznice, dar mai ales utrenia și dumnezeiasca liturghie). Cititorul poate afla, de pildă, că la slujba de seară dinaintea praznicului Nașterii Domnului se citesc textele profetice din Geneză (1, 1-13), Numeri (24, 2-3, 5-9, 17-18), Miheia (4, 6-7; 5, 2-3), Isaia (7, 10-16; 8, 1-4, 9-10; 9, 6-7; 11, 1-10), Ieremia (3, 35-4, 4) și Daniel (2, 31-36, 44-45). Sunt așa-zisele texte mesianice care ne
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
va urma, după canonul republican francez, inhibarea manifestărilor religioase publice) ajunge să trădeze însăși realitatea unui Crez religios 1. Transformarea criticii teologice într-un simplu comentariu antropologic, suspin domestic sau fragment de jurnal nu reprezintă oare o abdicare de la vocația profetică a creștinismului tradițional? Ne putem aminti aici că începutul creștinismului coincide cu refuzul privatizării credinței. Fără să asume o formă de colectivism agresiv și militant - după modelul american contemporan al faimoaselor Jesus Camps -, mărturisirea lui Hristos în sintaxa liturgică a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
printr-un act de comuniune și trimite, strict în această ordine, către nașterea unei comunități. Martirii au refuzat ambiguitatea faimoasei păci romane care, în plan religios, cerea uniformizarea socială a tuturor credințelor din Imperiu. Ortodoxia a vrut să rămână însă profetică, radicală și manifestă. Din acest ethos s-au născut scrierile lui Athenagoras, Iustin Martirul sau Clement Alexandrinul. Cum ar putea ea renunța la această exigență în timpuri de libertate politică și modernizare socială? O asemenea decizie ar echivala cu închiderea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]