1,011 matches
-
care avusese precauția de a o încuia înainte de a se băga în pat. Se ridică prudentă în șezut și întinse mâna după veioza de pe noptieră, care aruncă o licărire cețoasă, ineficientă în cameră. Se uită spre ușă. Simțindu-se brusc protagonista unui film de groază ieftin și nu prea original, observă că mânerul se răsucea. Era cineva afară pe coridor și încerca să intre. Phoebe coborî din pat și se duse tiptil la ușă. Avea pe ea o cămașă de noapte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
de ritm sau de vopsea, cel mai frecvent fiind supusă unui asemenea tratament culoarea albă. În compoziția „Cosașul” bunăoară, albul bine conturat al cămășii personalizează subiectul, îmbogățindu-l cu sensuri ezoterice. În tabloul „Făt-Frumos” Ducipal strălucește muruit asemenea cu chipurile protagonistelor. El este doar vehiculul dintre lumi, simbolul „spațiu-timp” întrupat într-o ființă fantastică, vorbitoare, ce aparține și prin culoare - în contrast cu întunecata, pestrița ghionoaie - binelui și vieții. Deși încovoiați de efort, țăranii, aceste „combine” vii intrate cu secera în lanul de
Imagini din lumea satului by Gheorghe Boancă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1187_a_2744]
-
Woodward (eu o prefer totuși pe Olga Tudorache, exclusiv În rolul lui Betty); fuseseră colegi la Actor’s Studio, apoi parteneri În nenumărate filme (să nu amintim aici decît Lunga vară fierbinte), pentru ca, Într-un final previzibil, Joanne să ajungă protagonista preferată a filmelor soțului printre altele, Rachel, Rachel 1968; Efectul respectiv asupra razelor să le zicem gama asupra vîzdoagei omului căzut din lună Într-o regiune umedă 1972; Cutia umbrelor 1980 și, mai ales, Menajeria de sticlă de-acum doisprezece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
clopote, apoi Își imaginează (deformarea prin oniric) că va ieși din criza financiară Întemeind un club al lunatecilor, unde lumea va mînca plăcintele ei cu brînză, În vreme ce Matilde visează că este iepure (ea fiind În realitate fiica regizorului și a protagonistei). CÎt despre final, e atît de limpede că mamiferul ăsta micuț cu incisivi expresivi pe falca superioară și coadă scurtă va fi În cele din urmă sacrificat, adică vezi povestea cu vîrsta inocenței, omenirea adultă sălbăticită și așa mai departe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
scriu zilnic. Eu Nesuferitule, Eu mă plimb singură prin Paris și tu te ții de dame la București. Bă, să știi că sunt și aici dame made in România; ale dracului, se țin de chestii sofisticate, situând dama valahă Între protagonistele vieții artistice pariziene. M-am văzut cu Vera L. După ce l-a dat gata pe englezul ei, s-a mutat la Paris; stă Într-o chichineață sordidă la o mansardă din Les Halles, chiar În inima Parisului. Când intri pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
a pus pe masă faimoasele scene de sex cu Paris Hilton - În același hotel În care Împărțea camera cu Philip Weston. Oare cititorii se pot aștepta la un remake al celebrei casete cu sex, de data aceasta având-o ca protagonistă pe organizatoarea de petreceri preferată de toată lumea În locul petrecăreței preferate de toată lumea? Rămâneți pe fază. Fotografia ce Însoțea minunatul articolaș era aceea cu mine În timp ce deschideam ușa de la camera lui Sammy, cu sandalele Într-o mână, În timp ce pe cealaltă mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
Roger Nimier (1925-1962) a fost unul din cei mai originali și contestați scriitori francezi. Era un frondeur înnăscut. Iubea provocările și sarcasmele memorabile. Excela în proza scurtă, în publicistică și în scenarii de film. El le alegea uneori și pe protagonistele filmelor făcute pe scenariul său, de exemplu pe frumoasa Jeanne Moreau pentru „Un ascensor pentru eșafod”. A avut o scurtă legătură cu ea, când au și fost surprinși de Gaston Gallimard într-un birou al editurii, care s-a scuzat
Redescoperirea lui Roger Nimier () [Corola-journal/Journalistic/4275_a_5600]
-
s-ar crede - singular. Există adevărul unui om și adevărul altuia”. Romanul Glonțul de porțelan (1984) aduce maturizarea prozatoarei. Influențată de Noul Roman francez, Ș. deconstruiește conceptele tradiționale de „narațiune” și „personaj”. Aflată într-un moment de răscruce al existenței, protagonista încearcă să se regăsească prin filtrul întâmplărilor trăite și din perspectiva celor din jur, perspectivă la care o împinge profesia de jurnalist. Unitatea romanului e în special stilistică și de atmosferă, evenimentele și personajele fiind estompate, ambigue. Și mai aproape de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289463_a_290792]
-
arătînd că majoritatea femeilor nu-și pot permite luxul unor asemenea alegeri, care sînt privilegiul femeilor din straturile superioare ale societății. Filmul Thelma și Louise, dimpotrivă, prezintă o variantă mai radicală a feminismului, criticînd brutalitatea masculină care le împinge pe protagoniste la o viață de violență și crimă. Finalul însă poate fi citit și ca o subminare a mesajului de camaraderie feminină și triumf al femeii, întrucît le prezintă pe cele două personaje aruncîndu-se în gol cu mașina de pe o stîncă
Cultura media by Douglas Kellner [Corola-publishinghouse/Science/936_a_2444]
-
ei, Seishū, pe atunci student la medicină în Kyoto. De aici se dezvoltă traiectoria dramatică a relațiilor dintre noră și soacră, proverbial catastrofale, atent orchestrate într-o perspectivă narativă voit minimalistă, culminând într-o încleștare psihologică feroce a celor două protagoniste. În replici măsurate, aparent curtenitoare și pline de considerație, mustesc gelozia unei mame ce-și divinizează fiul și angoasa unei tinere femei ce-și dedică existența consolidării reputației soțului. Odată identificat scopul comun - succesul experimentelor medicale ale lui Seishū -, Otsugi
[Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
atmosfera unitară a întregii istorii, în care își vor face apariția, pe rând, personaje cu o viață scurtă și plină de surprize. Dacă finalul se desfășoară la Amsterdam, totul începe la Londra, la o înmormântare - impropriu spus, deoarece Molly Lane, protagonista absentă a momentului, moartă după o lungă și degradantă suferință, a fost incinerată în cadrul unei ceremonii anoste, la care participă atât soțul posesiv și insipid, cât și un public destul de numeros și pestriț. De la primele replici se remarcă doi buni
[Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
conștientizează, în preajma morții, catastrofa politică, socială și morală cauzată de apartheid, în același timp trăind o serie de revelații subiective esențiale. Metafora "vârstei de fier" revine în roman ca o reprezentare sugestivă a naturii barbare și iraționale a conflictelor rasiale, protagonista romanului având, pe lângă fluența naratorului înnăscut, și privilegiul (sau povara) unei cunoașteri în profunzime a culturii europene clasice. Formația intelectuală a doamnei Curren îi conferă o luciditate acută față de realitățile terifiante ale banalului cotidian, în aceeași măsură în care o
[Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
nuanțele tari ale unei revoluții subiective. Nu doar jurnalul, ci și psihanaliza caută semnificații în materia densă a acestor întâmplări. Psihiatrul Allendy se implică în poveste printr-un transfer inevitabil: procesul narativ-analitic devine complicitate intimă, conținutul terapeutic fiind regăsit de protagonistă în asumarea aceluiași rol, al seducătoarei. Conștiința de sine se afirmă simultan cu pierderea inocenței trupului. Scriitoare ale cărei revelații culturale și senzoriale au devenit autoficțiune, Anaïs Nin elaborează, dincolo de suprafața complicată a labirintului său erotic, o structură matricială a
[Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
conturează un adevărat labirint al relațiilor și influențelor. Traumele din copilăria Ivonei aduc în atenție rețele sofisticate de trăiri și sentimente, din mijlocul cărora domina figura Sofiei în ipostaza unui feminități exemplare. Ca în oglinzi paralele, cel mai adesea deformatoare, protagonistele romanului - Sophie, sora ei, Margot, Ivona și Vica - se reflectă reciproc într-o temporalitate intrinsecă, supraistorică, generată de fluxul memoriei. Amintirile fluide ale Ivonei învăluie prezentul degradat într-un halou de singurătate și neputință - fetița sensibilă, marcată de moartea tatălui
[Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
precum un sceptic lucid, într-o bună dimineață (omagiu lui Kafka), declanșează dezastrul. Efortul lui Philip Roth de a-i conferi Suedezului dimensiunea copleșitoare a unui mare erou pozitiv este pe măsura celui de a da profunzime și substanță adevăratei protagoniste: personajul ce fracturează lumea narativă și o răsucește furios pe după degetul ei mic e, de fapt, Merry Levov, fiica Suedezului și a lui Miss New Jersey, un copil dezaxat și nociv ce aruncă în aer, la propriu, micul paradis al
[Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
normal și că nu accepta să mă fac prieten/mai bine m-aș gândi la ceva serios. Fiecare prezență din acest roman semnifică o dimensiune a opoziției sau a complicității, a supraviețuirii sau a oportunismului laș. Cei trei prieteni ai protagonistei, Edgar, Kurt și Georg, sunt trimiși la reeducare, în medii muncitorești sănătoase, în orașe industriale bântuite a atmosfera mortală a lagărelor de concentrare. Tereza, prietena cea mai apropiată, este, ca într-o schemă arhetipală, trădătorul, cancerul de care suferea fiind
[Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
-și obiceiul de a da petreceri fastuoase pentru prietenii săi bogați, Raoul Meridian invită la Windcote un grup pestriț, reunind femei și bărbați, pentru câteva zile de plăceri extravagante. Povestea are, încă din primele pagini, nuanțe și accente gotice: originile protagonistei, agoasele sumbre colcăind în casa din deșert, interioarele întunecate, personajele impenetrabile, cu vieți ascunse și purtări nefirești, aerul fierbinte, mirajele, și, mai presus de toate, prezența Destinei, sfidătoare, dominantă, omniscientă. Înconjurată de adulți naivi, ademeniți de Meridian în jocuri perverse
[Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
a lui James Whistler, fragmente din jurnalul ei, „călătoriile” ei imaginare în tablourile lui Whistler și în viața pictorului. Căutarea identității coincide cu o căutare a adevăratei feminități și a sexualității feminine, dar și a unui alter ego estetic. Moartea protagonistei, dincolo de banala conexiune Eros-Thanatos, este momentul în care „privitoarea”, femeia fără vârstă, face pasul decisiv pe celălalt tărâm, al ficțiunii estete (și al bărbatului). Un moment epifanic în care realitatea reală și (i)realitatea interioară, imaginată, visată, se unesc, când
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288906_a_290235]
-
ochi mici de cucuvea, răspândind un miros fetid cu toate că „se scaldă zilnic” în apă de colonie, Die Goia nu rostește nici o propoziție fără să o pigmenteze cu măscări. Emite, fără jenă, sonorități intestinale în prezența oricui, ba le și comentează. Protagonistă și factor coagulant al romanului, Augusta nu e doar prima „doamnă” a țării, e deținătoarea puterii supreme, absolute, sub acoperirea docilului Bazileu. Regimul instituit de neîncoronata regină Dracula e un despotism absurd, grotesc. Ca unealtă îi slujește tânărul amant, căpitanul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288387_a_289716]
-
o lăsase la lectură. Doina Deleanu este mai plină de farmec, mai sensibilă și mai credibilă decît soția-agronom, mărginită și autoritară, la o primă vedere a textului. Fiece replică, trecută prin filtrul gîndirii actoricești, capătă un adevăr ce face din protagonista tristei întîmplări afective o femeie împărtășind un destin nenorocos, de care ea, soția, este și nu este vinovată. Actrița își adaugă în palmares o creație, într-un rol care părea atât de nepotrivit pentru d-sa. Iubirea cea mare și
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
place să facă, dar și ce simte cînd face. Numai cînd face. Deși e greu și inutil de “povestit” cartea, rămîne memorabilă scena actului sexual de la marginea unui drum de țară, În natură, petrecut Într-o poziție care-i Înlesnea protagonistei panorama văzduhului, consonantă, prin anvergură și consistență, cu starea ei de excitație cronică. Autoarea refuză În general nu autolivrarea totală, ci transfigurarea, convinsă că aceasta ar distrage de la transmiterea faptelor. Faptele debordează trăirile tocmai pentru că definesc o durată care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
psihică, lipsă de comunicare cu sexul opus, directețe ingenuă și contondentă. Pauvres morts este un roman structurat de raportul prezent-trecut, mediat de reprezentările corpului. Memoria este Însă un personaj important al acestui roman, redemptor al trupului În ierarhia valorilor vieții protagonistei. Renée vorbește cu morții, În apostrofuri, În imprecații chiar. Cu soțul ei decedat, Henri, discută săptămînal În cimitir, cerîndu-și iertare că s-a Îndrăgostit, iată, și că are ocazia să-și „refacă viața” la treizeci de ani după fulgerătoarea lor
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
despre românii antisovietici, post-șaizecișioptiști). La un moment dat, exact atunci când citiorul simțea nevoia de ceva nou, intervine calul troian, lovitura de teatru, revelația: sosește În ghettou o famile de italieni Împreună cu o fetiță Elena, mai mică cu un an decât protagonista, de o frumusețe inumană, de care aceasta din urmă se Îndrăgostește iremediabil: și iată la découverte du soi ca posesor de eu și În consecință de orgoliu, descoperire-lecție de viață: căzută În mrejele fatalului Îngeraș italian, micuța protagonistă e salvată
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
an decât protagonista, de o frumusețe inumană, de care aceasta din urmă se Îndrăgostește iremediabil: și iată la découverte du soi ca posesor de eu și În consecință de orgoliu, descoperire-lecție de viață: căzută În mrejele fatalului Îngeraș italian, micuța protagonistă e salvată Într-o primă ipostază de mamă căreia-i mărturisește platonicele-i sentimente neîmpărtășite. Mama o convinge că nu va fi iubită la rându-i decât dacă și le va ascunde și va mima indiferența superioară. După eforturi de
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Mama o convinge că nu va fi iubită la rându-i decât dacă și le va ascunde și va mima indiferența superioară. După eforturi de disimulare supraomenești care reușesc s-o păcălească pe micuța Elena - italianca -, Amélie (presupunem, căci micuța protagonistă nu are nume) nu se poate abține să nu-și mărturisească iubirea idolului și să nu piardă astfel tot ce câștigase În luni: orgoliu Înfânt - iubire imposibilă. Autoarea recidivează În Attentat (1997), conchizând Însă antifrastic qu’il n’y a
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]