1,011 matches
-
la unitatea pe care ne-o interzicem în cotidian, sau de care am uitat că suntem capabili este, poate, cel mai remarcabil efect al lecturii romanești. O întîlnire cu sine. Iar asta este, cu adevărat, o never ending story... Literatura rescrierii După secole de căutare febrilă a originalității literare, se pare că revenim la o perspectivă familiară mai degrabă epocii premoderne, deși din rațiuni diferite. Ce motivează astăzi întoarcerea la opere și mituri mai vechi, rescrierea, reinserția, reașezarea lor? Să fie
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
o never ending story... Literatura rescrierii După secole de căutare febrilă a originalității literare, se pare că revenim la o perspectivă familiară mai degrabă epocii premoderne, deși din rațiuni diferite. Ce motivează astăzi întoarcerea la opere și mituri mai vechi, rescrierea, reinserția, reașezarea lor? Să fie, oare, vorba de o secătuire a imaginației, de o oboseală a civilizației, sau dimpotrivă, de o formă de creativitate pură, inocentă, ce și-a găsit materia primă la îndemînă cuvinte, imagini, culori, sunete etc. Cităm
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
perspectivele estetice, fundamentele sociale, ideologice, psihologice? În lipsa unei inventivități reale, reciclarea aceasta culturală ar putea fi creatoare în alt plan, pe un nivel secund nu dînd naștere unor noi obiecte, dar făcînd să țîșnească sensuri diferite, în virtutea interpretărilor și reaproprierilor. Rescrierea este un procedeu literar cunoscut de multă vreme, care și-a atins apogeul în epoca Renașterii și care constă în elaborarea unei noi versiuni a unui text deja existent. În vremea sa, Racine, de pildă, reluase Ifigenia lui Euripide, La
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
și Bauchau, iar mitul lui Don Juan continuă să bîntuie imaginarul creatorilor, ca să nu luăm decît cîteva din exemplele cele mai familiare. Sau poate că o ilustrare și mai potrivită ar fi avatarurile contemporane ale lui Dorian Gray, cele trei rescrieri cunoscute (Mathieu Terence, Journal d'un coeur sec, Will Self, Dorian și Graham Masterton, Le portrait du mal), păstrînd spiritul și atmosfera romanului lui Oscar Wilde, schimbările tehnologice nemodificîndu-i sub stanța, aportul diferențiat al epigonilor situîndu-se mai cu seamă la
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
unei figuri mitice, ar mai fi la fel de ușor? Am mai putea vorbi de evoluție, de sursă și variațiuni, cînd obiect și subiect par să se confunde și să se transforme în anamorfoza unui joc de oglinzi, remodelîndu-se reciproc? Prin urmare, rescrierea pare a fi un procedeu stilistic de sine stătător. În general, ea modifică, acceptă alterarea, tinde spre o alteritate, propunînd o corectură a scrierii anterioare, căci modificările operate nu au drept efect și virtute fidelitatea față de textul prim, ci mai
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
prim, ci mai degrabă o "ameliorare" a acestuia, în sensul funcției poetice a lui Jakobson, adică de atenție orientată către mesajul însuși, intenția nefiind conformitatea cu un model fix, ci realizarea unui proiect dis tinct. În grade și proporții variabile, rescrierea presupune totodată identitate și diferență. În S/Z, Roland Barthes amintește cele patru roluri principale între care se distribuia gestiunea unui text anterior: În Evul mediu, scriptor-ul copia fără să adauge nimic. Ceea ce adăuga compilator-ul nu venea niciodată
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
lui Adorno, o dialectică negativă, nerezolvată într-o sinteză pozitivă, ci deschisă, păstrîn du-i în joc pe ambii opozanți. Ba chiar am putea spune că această neîncetată deschidere, acest perpetuu du-te-vino dintre diferență și repetiție reprezintă adevărata miză a rescrierii. În ce privește legătura dintre mit și literatură, ea a fost o evidență incontestabilă, încă din Antichitate ; mai aproape de noi, Borges consideră că mitul se află și la începutul și la sfîrșitul literaturii, iar Michel Tournier mărturisea că ambiția rescrierilor sale mitice
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
miză a rescrierii. În ce privește legătura dintre mit și literatură, ea a fost o evidență incontestabilă, încă din Antichitate ; mai aproape de noi, Borges consideră că mitul se află și la începutul și la sfîrșitul literaturii, iar Michel Tournier mărturisea că ambiția rescrierilor sale mitice se confundă cu ambiția și funcția literaturii: Astfel, funcția socială am putea spune chiar biologică a scriitorilor și a tuturor artiștilor creatori este ușor de definit. Ambiția lor țintește către îmbogățirea sau cel puțin modificarea acelui "freamăt mitologic
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
orice text e dublu, că implică două mîini, două priviri, două interpretări cel puțin, și împreună și separat. Nicio creație literară nu e fecioară, niciun sens nu se naște singur. Cu alte cuvinte, putem afirma că orice scriere este o rescriere, orice text reia ceva, cumva, scriitorul fiind un fel de intermediar, de traducător, în accepțiunea lui Proust: ... îmi dădeam seama că acea carte esențială, singura carte adevă rată, un mare scriitor nu trebuie s-o inventeze pentru că există deja în
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
al cunoașterii, a cărui curgere neîncetată nu e accesibilă decît într-o stare de grație. Așa cum au subliniat în repetate rînduri Claude Lévi-Strauss și Georges Dumézil, între alții, nu există mituri originare univoce, imuabile, mitul însuși înscriindu-se în logica rescrierii determinate de transmiterea orală, de numeroasele variante scrise, de adaptările cerute de diverse forme discursive, de sociolectele în vigoare într-o anume epocă sau regiune. Deci mitul se întîlnește cu literatura la nivelul rescrierii, al circulației sensului între identitate și
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
mitul însuși înscriindu-se în logica rescrierii determinate de transmiterea orală, de numeroasele variante scrise, de adaptările cerute de diverse forme discursive, de sociolectele în vigoare într-o anume epocă sau regiune. Deci mitul se întîlnește cu literatura la nivelul rescrierii, al circulației sensului între identitate și diferențe, al jocului între repetiție și variație. Adică la nivel de structură de mecanism esențial de funcționare a spiritului uman. Și de nouă paradigmă culturală, în care produsul finit, oricît de reușit, e secundar
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
Denis Donaldson, erou al IRA și bun prieten al său, să facă un joc dublu timp de 25 de ani, fiind și agent al serviciilor secrete britanice, fără să trezească nici urmă de bănuială. Romanul Întoarcerea la Killybegs este o rescriere a celui dintîi dar, de această dată, din punctul de vedere al trădătorului. Ipostază infinit mai complexă și mai dificilă, pentru că, dincolo de empatia autorului pentru eroul-personaj care îl bîntuie, îndoielile se strecoară tot mai insidios în mintea cititorului. Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
al literaturii lui U., dat fiind caracterul lor minor, divagant, schematic, de pastișă. Zidirea e un text care nu mai ajunge să înceapă, o derivă controlată, un șir de preparațiuni nefinalizate, o prefață limbută după care nu mai urmează nimic. Rescriere a paradoxului eleat care neagă posibilitatea deplasării, naratorul conchide răsfățându-se kafkian: „Întocmai ca agrimensorul dintr-un roman celebru, autorul n-a avansat cu nici un pas în lucrarea sa. El sfârșește fără a fi început, cu un simțământ de epuizare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290386_a_291715]
-
o confirmă chiar când o infirmă printr-o oarecare elaborare narativă. Povestire are o rază cvasinulă, ca la Daniil Harms („Ce rost mai are să povestim ceva?”), Scara tematizează delirul fugii dintr-o scenă în alta, Dispariția lui Flory este o rescriere punctuală (și punctual-distorsionată) a lui E.A. Poe din Balerca de Amontillado. Finalizarea corupe sursa prin șarja pastișei: infamul ins pe care se răzbună vindicativul narator nu mai este zidit, ci închis (pentru totdeauna) în closet. Tot așa, în Augusta se
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290386_a_291715]
-
post-" și "pre-", și care să fie echivalentă cu aceea a postmodernului: "réécrire la modernité". În acest sens, postmodernul nu mai este o etapă eminamente nouă, ce urmează după modernitate, ci doar o reevaluare radicală a celei din urmă, o rescriere (și aici concepția habermasiană și cea lyotardiană își pot găsi un alt punct de convergență). Referindu-se la temporalitatea modernă și la caracteristica acesteia de a se depăși, de "a se extenua", faptul ca "postmodernul să fie deja implicat în
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
a se extenua", faptul ca "postmodernul să fie deja implicat în modern" i se pare firesc, deoarece "prin constituția sa și fără încetare, modernitatea este plină de postmodernitatea sa"128, la fel cum postmodernitatea "nu este o epocă nouă, ci rescrierea câtorva trăsături revendicate de modernitate și în primul rând pretenția sa de a-și fonda legitimitatea pe proiectul de emancipare a umanității prin știință și tehnică"129. În susținerea aceleiași idei a schimbării registrului înțelegerii noțiunii de postmodern, Mike Featherstone
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
post-" o despărțire de principiul progresului general al umanității, simbolul eșecului proiectului modern fiind preluat de la Adorno și desemnând Auschwitz-ul, în timp ce a treia notă interpretează postmodernismul nu în termenii repetării și revenirii la modernism, ci în aceia ai analizei și rescrierii, astfel încât aici prefixul "post-" este înlocuit cu "ana-" (analiză, anamneză, anagogie etc.). Chiar dacă este ferm convins că proiectul modern a suferit o autoimplozie prin negarea în practică a tuturor ideilor sale diriguitoare, Lyotard manifestă de foarte multe ori o atitudine
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
univocă; ea pare a fi de consecință, dependență, dar în același timp și de autonomie, iar dacă istoria culturală este privită ca un palimpsest, dialogul perpetuu dintre vechi și nou este unul deja presupus. În aceeași măsură este implicită și rescrierea istoriei culturale însăși, cu diversele contaminări voluntare sau involuntare dintre multiplele curente și idei, astfel încât perioadele sau curentele "pure" par a nu exista. Relația modernismului cu postmodernismul nu poate fi suspendată; în același timp, modul în care este gândită și
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
semnifică o mișcare de come back, de flash back, de feed back, adică de repetare, ci un proces în "ana-", un proces de analiză, de anamneză, de anagogie și de anamorfoză, care elaborează o "uitare inițială""204. Această analiză sau "rescriere a modernității" nu reprezintă întoarcerea la o origine care conferă sens și care ar trebui revalorificată, și nici depășire sau sfârșit al său, ci dechiderea către sensurile care pot apărea în prezent, dar fără voința de a le ascunde originea
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
poziționări și idealuri. 9. Performanța, participarea. Aceste două concepte surprind procesualitatea fenomenului postmodern, relația sa cu temporalitatea și cu publicul. Textul postmodern nu este conceput ca fiind terminat, complet și închis într-o structură unică, ci, dimpotrivă, el invită la rescrieri, revizuiri, chiar contestări, dovedindu-și caracterul profund interactiv și necesitând participarea activă a receptorului la constituirea sensului său. În această înțelegere, moartea autorului conduce la nașterea cititorului (Barthes), care are de "umplut" multe dintre căsuțele lăsate libere de către scriitura postmodernă
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
înseamnă în primul rând că "un text se scrie cu texte și nu numai cu fraze sau cuvinte"270 (s. a.). Cu toate acestea, intertextualitatea nu presupune originarea unui text în alte texte, copierea sau "inspirarea" din ele, ci fenomenele de rescriere, recitire, reinterpretare, uneori complet involuntare. Intertextualitatea pare a fi o instanță obligatorie a oricărei scrieri, o componentă a textului, care presupune trei niveluri principale: 1) stratul profund, scriitura, ca "punere în scenă și înglobare a reprezentării"; 2) stratul intermediar, intertextualitatea
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
o serie de procedee ingenioase, multe dintre acestea, am anticipat, de cea mai pură factură melodramatică. Apoi, dacă extrapolăm principiul serialității și al lecturii încatenate la întreaga operă, observăm că Memoriile bifează momentul sintezei și al sincretismului generic, fiind o "rescriere" a tuturor textelor anterioare, critice și literare deopotrivă (și nu numai a Istoriei literaturii române contemporane). Iar de la Bizu încolo, romanele lovinesciene se vor "citi" unul pe altul în succesiunea lor cronologică, în grila de acum bine cunoscută a unui
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
în grila de acum bine cunoscută a unui discurs cu înșelătoare tentă memorialistică, ce reînvie trecutul doar pentru a-l îngropa mai bine, făcându-l "uitat" în pagina scrisă. Literatura criticului ajunge să fie în cele din urmă, după numeroase rescrieri, o literatură "fără obiect". Relația dintre memorialistică și literatura de imaginație merită câteva rânduri explicative. În sinteza istoriografică din 1937, Lovinescu își încadrează proza la capitolul Epica autobiografică, care ar fi, în opinia sa, "opera criticilor, eseiștilor și a ideologilor
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Pompiliu, "E. Lovinescu, memorialist", în volumul Scrieri, vol. III, ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, cu o prefață de Victor Felea, E.P.L., București, 1969. Streinu, Vladimir, " E. Lovinescu romancier", în volumul Pagini de critică literară I, E.P.L., București, 1968. Papahagi, Marian, "Rescrierea ca "revizuire"", în volumul Critica de atelier, Editura Cartea Românească, București, 1983. Papahagi, Marian, " Pentru o lectură "în sistem" a romanului lovinescian", în volumul E. Lovinescu, Bizu, ediție îngrijită, prefață și note de Marian Papahagi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974. Raicu
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
într-o violentă și aparent inexhaustibilă expansiune. Nu părea să caute sau să șovăie vreodată. Celălalt chip, intensiv, ardent și el, dar ca o asceză, consta în reluarea unuia și aceluiași tipar expresiv, a unuia și aceluiași motiv, și în rescrierea lui [...] până la forme tot mai stăpânite și mai decantate". 103 Ioana Bot, "Istoria și anatomia unui mit cultural", în Ioana Bot (coord.), Mihai Eminescu, "poet național român". Istoria și anatomia unui mit cultural, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001, p. 55. 104
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]