936 matches
-
enorme Înfipte În pământ sau menhir. Fenomenul s-a născut din aculturația neolitică a populațiilor epipaleolitice, numeroase din zona accidentată (incluzând și insulele) din marea câmpie europeană, Într-una din cele mai fertile hibridizări sociale și conceptuale ale istoriei umane. Sacralitatea paleolitică spontană a locurilor fuzionează acum cu „construirea” culturală a locurilor sub forma unor monumente (Bradley, 1990; Garwood et al., 1991). Aici, mai mult decât În alte părți, religia se bazează nu numai pe strămoși și pe lumea de dincolo
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
se Înmulțească până În punctul În care ajung să existe animale sacre În toate templele; de altfel, la un moment dat, În unele regiuni, toate animalele de un anumit tip devin sacre: cultul indivizilor unici se transformă, În epoca târzie, În sacralitate de orice fel. Tauri, berbeci, crocodili, pisici, maimuțe, ibiși, scarabei, ichneumoni și așa mai departe, sunt animale sfinte În diferite provincii; s-au descoperit și Încă se mai descoperă mari cimitire cu trupurile lor Îmbălsămate cu grijă. Toată această amplificare
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
că sacerdoțiul are nivele diferite, fundamentale fiind cele de „slujitor al zeului” și de „celebrant al cultului”. Dar se mai poate observa și că sacerdoțiul nu este altceva decât o specializare a unei funcții administrative a statului egiptean, fără o sacralitate autonomă. De altfel, despre activitatea acestor preoți s-au păstrat, În mod uimitor, informații scrise pe numeroase papirusuri 1: sunt procese-verbale de predare a materialelor pentru temple, pe care serviciul templului le-a transmis succesiv de la un grup la altul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
sunt puse greșelile sale ca o movilă; și aceasta este, Într-adevăr, veșnicia. (Merikara, 51.57) Astfel, viața devine În Întregime o slujire divină Împlinită de fiecare, pentru că fiecare deține personalitatea sa morală, iar ritul - care este public - Își pierde sacralitatea mecanică: „Este mai bine primită virtutea celui drept decât boul celui nedrept” (Merikara, 128). Cred că aici este pentru prima oara când se vorbește astfel, spre jumătatea secolului al XXI-lea Î.Hr. Statul centralizat și autoritar se preschimbă Într-
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
În general, putem spune că Întreg personalul templului este asimilat În mod fundamental funcționarilor. Unicul celebrant adevărat este regele, care deleagă pentru Împlinirea cultului În locul lui persoane cu o pregătire specifică. Prin urmare, preotul egiptean nu este dotat cu anumită sacralitate ci este doar un tehnician al cultului, după cum și slujirea În templu nu este decât o reluare la nivel ritual și puternic formalizat a vieții cotidiene de la curte. Templul are o structură asemănătoare cu aceea a locuințelor marilor stăpâni (o
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
speciale. Cetățenii romani din cetățile italice au „două patrii” (duae patriae), una de naștere, deci naturală, cealaltă de drept, Întrucât au cetățenie romană (civitas). Așadar, Arpinum este „patria autentică” (germana patria) a familiei Tulii Cicerones. Această localitate e marcată de sacralitate, Întrucât la Arpinum ei se află nu numai obârșia și stirpea, alături de multe „urme” ale strămoșilor lor, dar și sacra, adică mormintele, altarele și edificiile familiei (Cicero, De legibus, 2, 1, 1-2, 2, 5). 3. Indivizii (singuli homines) Își exprimă
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
formula și caracterul acestei paranteze: participanții la sacrificiu trebuiau să mănânce carnea, sau puteau să ia parte la masă și cei care nu erau nici Însărcinați, nici participanți (1 Cor. 8,10)? După sacrificiu, carnea era profanată: ce grad de sacralitate mai rămânea Încă În ea? În ultima fază, resturile animalului sunt arse sau Îngropate, În timp ce locul și instrumentele sunt purificate. În cazuri speciale, carnea care nu a fost consumată la masă putea fi vândută măcelarilor (macella). Dacă acest ritual s-
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
dar, cu siguranță, nu o identitate de natură cu theos („zeu”), ambii parametri, eroic și sapiențial, se dovedesc În mare măsură departe de realitatea acoperită de cultul suveranilor. În această realitate, dacă, pe de o parte, intră În joc tema sacralității puterii, care, mai ales În cazul Împăratului roman, capătă o greutate importantă prin ampla sa extensiune, de cealaltă parte, printre numeroși alți factori, trebuie luată În considerare intervenția unei religiozități populare ca suport și stimul sau teren de propagandă, dar
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
divinități majore; În India acestea sunt Varuna și Mitraxe "Mitra". Nu este vorba Însă despre o simplă dublură (În acest caz, unul dintre cei doi ar fi fost rapid eliminat), ci de două moduri diferite și complementare de Înțelegere a sacralității. Elementul cel mai caracteristic al sacrului și al regalității sacre ulterioare constă În apărarea acelei valori fundamentale pe care indienii o numeau •ta(iar iranienii afq³), care se traduce prin „adevăr”, dar care are, de fapt, o semnificație mult mai
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
xe "Dyauh{" sunt puține și nu foarte relevante. Vom concluziona, În final, că Heimdallr patrona doar Începuturile și că, prin această funcție, este imediat comparabil cu Ianusxe "Ianus" și cu divinități vedice precum Savitarxe "Savitar" și Aditixe "Aditi": importanța și sacralitatea Începutului erau foarte puternic simțite În culturile indo-europene. Alături de Aesir, Vanir și o serie de forțe demonice, existau În panteonul german și alte categorii supranaturale, dintre care ne vom limita la a-i aminti pe uriași, care, În izvoarele mai
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cunoașterea istorică. Tocmai de aceea, "nimic nu poate fi la o nație mai scump decât începutul său, numele ce-l poartă, pământul pe care lăcuiește" (Aaron, 1835, p. v). În privința începutului, care la Aaron este învăluit într-o aureolă de sacralitate, poporul român își are obârșia în coloniștii romani, de la care moștenește până astăzi, în ciuda prefacerilor, "întipăriri neșterse" (Aaron, 1835, p. viii). După ce romanii victorioși "deșertară Dacia de lăcuitori împuținând numărul lor ori împrăștiindu-i într-alte părți" (Aaron, 1835, pp.
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]