KorAP: Find »[drukola/base=sacru & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...37 38 39 ...613 >

15,319 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

energizate de trăirea profundă, cu spiritul și inima, a actului de instituirea a unei neorealități ideale; pe de altă parte, transa acestor trăiri devine inițiatică, produce atât la creator cât și la contemplator, acel fior (Schauder) eliberator goethean, acel "fulger sacru" hölderlinian, care ne "explodează" moarte și înviere în cel mai fascinant Dincolo; de fapt, cea mai densă și orbitoare Plenitudine. Tempt me no more; for I Have known the lightning's hour, The poet's inward pride, The cetainty of

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de seară, la fereastra care ascunde un santal, poetul evocă duetul de altă dată dintre violă și flaut, sau dintre violă și mandoră. Amintirea acestei muzici se reaprinde prin imaginea Sfintei Cecilia, patroana muzicienilor, care răsfoiește o carte de imnuri sacre, fluid imaterial "șiroind" în spațiul vibrant al poemului. Asimilarea eternului feminin muzicii înfăptuiește asocierea a două purități menite să ne înalțe, și a două mistere: al devenirii muzica și al creației principiul feminin, mistere care se interferează în acea evoluție

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
În aceste versuri este exprimată esența originii și fenomenologiei creației poetice. Opera geniului este o stare de grație a conștiinței axiologice-martor. Astfel, a doua Facere a ființării se înfăptuiește tot de Natură prin intermediul chematului său poetul, artistul. Poezia este Teotihuacan-ul* sacru unde omul devine zeu. Dicteul este prepersonal, el este primit de conștiința transcendentală a unei misiuni cosmice. Prin geniul poetic, Spiritul Universal, Deus sive Natura, se află în creație continuă, în reesențializare neîntreruptă a lumii. Natura naturans își privește în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
și a morții, este visul o supraființă, posibilă în iubirea absolută. Rezumând diversele sale "intuiții metafizice", cum singur le definește, Eminescu introduce în patrimoniul spiritual al culturii noastre spiritul hyperionic simbol și energie de transmutare a lumii în sublim și sacru. Și totodată transcenderea spre supremele piscuri ale gândirii. * Ca atare ochiul transcendental vede dincolo, în sfera principiilor ultime, a unei logici originare, dar poate vedea și dincolo de ea, de înțelegerea noastră, așa cum are loc în Imnul creației din Rig Veda

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de mania asociațiilor erudite sonore, faptul că s-a căutat peste hotare originea viziunii spațiale infinite eminesciene, viziunea cosmică a autorului Luceafărului. În realitate, această origine nu se află nici în Estetica transcendentală din Critica rațiunii pure nici în Vedele sacre. Filozofia kantiană a spațiului și timpului precum și gândirea veche indiană, impregnată de spiritul incomensurabilului, au venit în consonanță cu viziunea cosmică a poetului. La Eminescu perspectiva spațio-temporală nu reprezintă un fundal inert, un decor neparticipant, ci orizontul necesar, activ, singurul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Mai dionisiacă încă suie dimineața, Mai infinită este creșterea anului și a orelor sfinte... Calme strălucesc deasupra înălțimile argintate, Deja plină de roze sus strălucește zăpada, Și mai sus încă sălășluiește deasupra luminii curate Dumnezeu Preafericit încântat de jocul razelor sacre, În pace locuiește singur și prealumină este arătarea chipului său. (Întoarcerea acasă) La Eminescu factorul unificator cosmic este acea simțire-gândire de nuanță autohtonă, intraductibilă semantic și fără suprapunere psihică dorul. Iar cel de al doilea factor este armonia, modelaj exercitat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Vermeer exprimă bucuria luminii pure, de cleștar, emanată și simbolizată de perlă; Rembrandt face să răzbată în densa beznă ce ne înconjoară lumina din sufletele curate, Monet bucuria miriadelor de fotoni iradiind din fiecare lucru, mai ales din corola florii sacre nufărul. Dacă în sculptura greacă respiră armonia sferelor prin proporțiile divine, dacă în sculptura lui Michelangelo relieful formei umane își depășește drama lăuntrică prin energia sa nemăsurată, dacă neînfrânata bucurie a vieții cu paroxismele ei entuziaste sau dureroase cutremură rodiniana

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
muza Erato "superbă și suverană", cu privire luminoasă și profundă, înțeleasă ca Geniul însuși, îngerul vechilor tablouri pe un fundal de aur. Ea face să apară în creierul poeților o întreagă grădină de noi poeme. Ea este Duhul Sfânt, delirul sacru dionisiac, arhanghelul Gabriel cu lăuta lui, Apollo cu lira sa. Verlaine evocă nopțile în care poetul lucrează cu ardoare pentru ca să răsară soarele Operei. Arta nu este un suflet împăiat, este marmură asemenea Afroditei din Cnide, "Sculptată cu dalta Gândurilor în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
sinele, acest lucru în devenire, în proces continuu de transvaluare, de înălțare, de renaștere perpetuă a propriului arheu, a supraomului care am putea deveni, a propriul zeu lăuntric. "Căci toate ființele sunt divine și toate zilele trebuie să ne fie sacre". Astfel, alături de presocratici, Platon, Spinoza, Kant, marele impuls, marea înaripare vine de la Nietzsche. Parcurgerea scrierilor sale este o sublimă sărbătoare a inimii, a sufletului, a spiritului. Omul trebuie să fie propriul său creator, iar creator este solitarul, căruia îi spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
omul nu ar fi de asemenea poet și dezlegător de enigme ?... Să nu mai voiesc, și să nu mai institui valori, și să nu mai creez ! O, această mare sminteală să rămână departe de mine !" Și referindu-se la clipa sacră a dicteului, a revelației care vine dintr-odată, "fulgeră și se impune", Nietzsche scrie în poezia Pinul și fulgerul: Am crescut mai înalt decât omul și sălbăticiunile Și când vorbesc nimeni nu îmi răspunde. Am crescut prea singuratec și prea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
devine o primă cauză causa sui. Poetul este cel care se află, metaforizat în tot ce înfăptuiește. A crea ceva inedit devii justițiarul propriei reîntemeieri existențiale. Justiția poetică are drept țel ultim sacralizarea. Ideala creație de artă este un act sacru: o luare în posesiune iluminată a existenței, proiectată cosmic și în răspundere față de esența ei divină. Natura a născut filozofii pentru a-i afla identitatea și pe poeți pentru a-i afla idealitatea sfântă. Filozofia reușește rareori, poezia întotdeauna. Poezia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
literatură. Poetul este justițiarul axiologic al Ființei. Experiența poetică nu este pur estetică, nu doar celebrează existența, ci prin faptul că transformă poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spirituală, este etică. Etică în sens de sacralitate, pentru că orice creație este sacră. Așa fiind, justiția poetică este o etică neiertătoare. Ce rezistă dintr-un poem supus probei de foc a justiției poetice ? Ea condamnă la dezgust și uitare tot ceea ce Eminescu numește "mlaștină" și "bâiguit nărod". Justiția poetică, reduce la neant inducerea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
la care participă o gestație neuronică sau/și transneuronică într-o structură genetică pregătită să-l primească și având rațiuni cosmice de transvaluare superioară a vieții, a naturii, de a recrea la un mai înalt nivel lumea. Este o necesitate sacră, unul din cele mai miraculoase fenomene ale Naturii implicând energii cosmice, pentru că orice creație autentică are loc, se justifică în ordinea cosmică. * Să urmărim în unele creații poetice logica viziunilor la diferite momente ale evoluției culturii și la diferite popoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
fost scrisă la Florența și la acea dată. Era necesar ca 1200 de ani de creștinism pasionat, efervescent, uneori confuz, să-și afle la un moment dat întruchiparea poetică de mare artă și elevație. Și a aflat-o în terținele (sacra Treime) lui Dante, în citadela italiană a celei mai înalte culturi în acea vreme, cu genii unice Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael, Petrarca, Marsillio Ficino etc. o operă în care se îmbină Paradisul cu iubirea pentru o femeie Beatrice în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
etc. o operă în care se îmbină Paradisul cu iubirea pentru o femeie Beatrice în forma cea mai idealizată, făcând astfel drum către iubirea pământeană dintre Petrarca și Laura. În felul acesta Tizian a putut reuni pe același tablou iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeași femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale. Și coborând, nu prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Tizian a putut reuni pe același tablou iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeași femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale. Și coborând, nu prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și nu ca o suiș firesc al întregii piese, terestrul îmbinându-se cu chemarea la munca materială; ca atare, așa cum s-a observat, tragedia goetheană marchează, începutul decăderii spirituale a Europei. Și iată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
cei imuni la "molima freudistă"... "o filozofie rușinoasă și nerușinată care își bate joc de filozofie" (Jean Domenach). Molima permisivității nezăgăzuite antietică și antirațională în cultură și în viața de fiecare zi. Poezia este o necesitate cosmică pentru om. Necesitate sacră. Reamintim cuvântul definitiv al lui Hölderlin "numai poetic merită omul să trăiască pe pământ". În rest nu trăiește, este viețuit de toate stihiile antispirituale, antiumane, antiviață ale infernului modern și postmodern care a proclamat bezmetic lupta furibundă împotriva tuturor valorilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
cu rolul de a conjura zeii și stihiile, iar pe de altă parte, de a se insera în ritmurile cosmice, adresându-se esențialelor necunoscute: moartea (Ghilgameș, Miorița), nașterea lumilor (Rigveda), teleologia faptei umane (Bhagavad Gita) etc. Ca atare, poezia era sacră, sens care se va regăsi la poeți precum Pindar, Hölderlin, Eminescu. Iar sacrul însemnează elanul ascensional către divin, către o translume cerească a preacuratului și a veșniciei. O patrie și o divinitate care se află în cerul inimii noastre. Acesta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de a se insera în ritmurile cosmice, adresându-se esențialelor necunoscute: moartea (Ghilgameș, Miorița), nașterea lumilor (Rigveda), teleologia faptei umane (Bhagavad Gita) etc. Ca atare, poezia era sacră, sens care se va regăsi la poeți precum Pindar, Hölderlin, Eminescu. Iar sacrul însemnează elanul ascensional către divin, către o translume cerească a preacuratului și a veșniciei. O patrie și o divinitate care se află în cerul inimii noastre. Acesta este sensul marii poezii. Precum am mai amintit, sumerienii, popor misterios, risipit finalmente

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
poezie. Pentru Lala Lal Ded, dansul care ne unifică, ne confundă cu Brahman, cu Unul primordial. Pentru Boethius atingerea perfecțiunii morale, pentru Giordano Bruno tensiunea suitoare a intelectului "eroic", dincolo de stele și cer, în eliberarea radicală prin mistuirea în focul sacru al poeziei, Shakespeare, după ce, în piesele sale negre, demască și răscolește cele mai crude nonsensuri în firea umană, în Furtuna redescoperă și exaltă ideea frumseții omului și a naturii. Leopardi înfierează nonsensul existenței pentru a-l exorciza dizolvându-l în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
coincide cu cel gândit de imaginarul poetului. Astfel un poem ambiguu pare că reîncepe mereu și nu sfârșește niciodată. Dar versul, dacă nu este asemenea zeiței Isis care refuză să-și desfacă vălurile, poate să ne înalțe, și atunci devine sacru. Cuvântul tribului este o iluzie în raport cu adâncul lucrurilor, dar cuvântul poetic este o iluzie superioară, un model pentru altă alternativă a genezei. Preocupat de ambiguitatea lumii alcătuită din profan și sacru, poetul este cel care rezolvă această dizarmonie, instituind domnia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
desfacă vălurile, poate să ne înalțe, și atunci devine sacru. Cuvântul tribului este o iluzie în raport cu adâncul lucrurilor, dar cuvântul poetic este o iluzie superioară, un model pentru altă alternativă a genezei. Preocupat de ambiguitatea lumii alcătuită din profan și sacru, poetul este cel care rezolvă această dizarmonie, instituind domnia sacrului transmutant. Exemplificator în acest sens e poemul lui Rimbaud, Poveste, din Iluminări, culegere lirică dezvoltând o suită fabuloasă de metafore cu ambiguități bogate în deschideri interpretative. În poemul la care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Cuvântul tribului este o iluzie în raport cu adâncul lucrurilor, dar cuvântul poetic este o iluzie superioară, un model pentru altă alternativă a genezei. Preocupat de ambiguitatea lumii alcătuită din profan și sacru, poetul este cel care rezolvă această dizarmonie, instituind domnia sacrului transmutant. Exemplificator în acest sens e poemul lui Rimbaud, Poveste, din Iluminări, culegere lirică dezvoltând o suită fabuloasă de metafore cu ambiguități bogate în deschideri interpretative. În poemul la care ne referim este vorba de un Prinț care ucide femeile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Să-i vezi sufletul Te-ai ruina în flăcări. Fiind flacără, intimitatea prea mare cu spiritul desparte. Or, aceasta este poezia: treci dincolo de tine arzând, te ruinezi în inefabil. Această ambiguitate stă de veghe poetului, "păstrân du-l" în orizontul sacrului. Aflăm aici o semnificativă ilustrare a triadei dialectice teză, antiteză, sinteză miezul fenomenologic al filozofiei hegeliene, gânditorul născut în același an și prieten cu Hölderlin: teza, este făptura fizică a poetului, antiteza sufletul, flacără pură, iar sinteza transfigurarea, inefabilul. De

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de către ceilalți. Căci doar poetul poate intra în comuniune cu Spiritul Suprem. Și cea ce îl cheamă mereu spre aceasta comuniune este tocmai neliniștea. Poetul este intermediarul dintre Dumnezeu și oameni pentru că numai el se află mereu în acea tensiune sacră a necesității de a-i fi aproape. Ca atare, pentru poet neliniștea este un impuls ontologic fundamental: poetul există atât timp cât se află nemijlocit în prezența, invocată de liră, a lui Dumnezeu. Doar poetul este liber, în timp ce restul oamenilor sunt supuși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]