1,315 matches
-
au încolțit. Un text cu arheu poate aștepta secole, până ajunge la dânsul un regizor care îi dă o nouă viață pe scenă. Dacă nu are în sine arheul, nimic nu-l poate scoate din starea de simulacru, de mumie. Simulacru, după Eminescu, e tot ce "parodiezi" de la alții și nu se găsește în tine: "Orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alții, cuprinde o sămânță (s.n.) de adevăr. De aceea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
neîncrederea sceptică în propriile sale creațiuni". Eminescu, așadar, are previziunea postmodernității în ecuația epigonism-joc, la care nu poate adera. Interpretarea derridaiană a pharmakon-ului platonician sfârșește prin a deveni psihanalitică. Scriitura se naște ca paricid, pe modelul "complexului Oedip". Pentru ca să apară simulacrul, arhetipul trebuie ucis, adică figura Tatălui dispare, încât există tentația ca moartea nietzscheană a lui Dumnezeu să aibă aceeași semnificație: Dispariția chipului este mișcarea di-feranței (différance) care deschide cu violență scriitura sau, dacă vreți, care se deschide scriiturii și pe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
oglindă de oglindă", o diferență fără referință, "o referință fără referent". Transcendența e goală. Astfel, mimul nu este un imitator, "el mimează imitația. Himenul se interpune între mimică și mimesis sau, mai curând, între mimesis și mimesis. Copie a copiei, simulacru care simulează simulacrul platonician, copia copiei platoniciene ca și draperia hegeliană care a pierdut aici iluzia referentului prezent, devenind astfel pierdute pentru cunoașterea absolută"117. Sunt, probabil, pagini dintre cele mai ingenioase care s-au scris vreodată despre mimesis-ul artei
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o diferență fără referință, "o referință fără referent". Transcendența e goală. Astfel, mimul nu este un imitator, "el mimează imitația. Himenul se interpune între mimică și mimesis sau, mai curând, între mimesis și mimesis. Copie a copiei, simulacru care simulează simulacrul platonician, copia copiei platoniciene ca și draperia hegeliană care a pierdut aici iluzia referentului prezent, devenind astfel pierdute pentru cunoașterea absolută"117. Sunt, probabil, pagini dintre cele mai ingenioase care s-au scris vreodată despre mimesis-ul artei, care nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
secesiune. Transbordând repetiția din planul istoriei în cel al literaturii, Lyotard ține să se delimiteze de repetiția ca parodie, care a făcut carieră în postmodernism, compromițând conceptul însuși de postmodernism. Cu asemenea argument, Lyotard ne reamintește șubrezenia întemeierii culturii pe simulacre. Și asistăm la o nouă punere în ordine a lucrurilor, riscând aceleași artificii sofistice, căci de astă dată nu se mai recunoaște noutatea revoluției postmoderniste: "Postmodernitatea nu este o epocă nouă. Este rescrierea câtorva caracteristici revendicate de către modernitate și mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
emancipare a umanității întregi prin știință și prin tehnică. Dar această rescriere, așa cum am mai spus, lucrează de multă vreme deja în modernitatea însăși"127. Aici, Lyotard ține să tempereze entuziasmul parodic al lui Baudrillard, precizând că nu rețeaua de simulacre dă noutate rescrierii, ci "importanța căpătată de conceptul de bit, de unitate de informație" care deschide un ansamblu nelimitat de posibilități, de meniu, sub controlul programatorului, un soi de perlaborare ce evocă termenul utilizat în psihanaliză, în virtutea căreia obținem o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu se desprinde mai decisiv Lyotard de postmodernism ca în acest moment. Sporirea informației deja trimite la prezența arheității în repetiție. Postmodernii radicali renunțaseră la orice gând de potențare a misterului prin încercare, paradisul fiind însuși acest muzeu nelimitat de simulacre. Respingând erezia manieristă a simulacrelor, Lyotard nu mai crede necesară nici ipoteza morții lui Dumnezeu, ceea ce deschide o fereastră spre transmodernitate. Interesant că pentru aceasta el inventează o ontologie a arheilor, dar, evident, pe urmele monadologiei lui Leibniz. Cu această
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Lyotard de postmodernism ca în acest moment. Sporirea informației deja trimite la prezența arheității în repetiție. Postmodernii radicali renunțaseră la orice gând de potențare a misterului prin încercare, paradisul fiind însuși acest muzeu nelimitat de simulacre. Respingând erezia manieristă a simulacrelor, Lyotard nu mai crede necesară nici ipoteza morții lui Dumnezeu, ceea ce deschide o fereastră spre transmodernitate. Interesant că pentru aceasta el inventează o ontologie a arheilor, dar, evident, pe urmele monadologiei lui Leibniz. Cu această monadologie improvizată ad-hoc, oarecum la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Faulkner. Înclin să cred că postmoderniștii noștri au urmat, mai degrabă, modelul francez, cel cu apetit pentru terminologie (vezi zarva declanșată în jurul conceptului lansat în 1979 de Lyotard) și care a pus mai mare accent pe parodic, pe ludic, pe simulacre. Tradiția americană a determinat ca moda venită din Franța să fie relativ destul de repede abandonată și să revină la sănătosul filon al pragmatismului sau să exploreze calea nouă a transmodernismului. Cazul, bunăoară, al lui Richard Rorty, care a simțit saturația
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și scepticismul, pragmatic, al unui Rorty, pe urmele lui Wittgenstein, în formele artei cuvântului. Oare kitsch-ul adorat de postmoderni ce-i dacă nu încremenire în formă? Aici, geniul lui Eminescu vine să răstoarne o paradigmă poetică trecută intactă în simulacrele postmoderniste prefigurate deja de epigoni. Și el o face deconstruind, simultan, conceptul tradițional de frumos, deconstruire începută de Baudelaire prin rău interpretata "estetică a urâtului" (urâtul nu-i altceva decât adevărul ca negativ, cum l-a definit Eminescu): "S-a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nouă sofistică, al cărei preț este deformarea, la fel de ingenioasă, a gândirii lui Heidegger și a teologiei, pe care o reduce la o ideologie. Iată de ce mi se pare că Rorty rămâne chiar acolo de unde crede că s-a smuls: în simulacrele postmoderniste. Pasămite, se vede nevoit să reia obsedanta lipsă a temeiului. Azi, vorbește Rorty în numele unei minorități intelectuale, dar cu convingerea că reprezintă întreaga lume, se trăiește într-o cultură în care intelectualii sunt conștienți de lipsa de archai, de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a parodiei, a intertextualității. Faptul s-a concretizat în merite strict estetice, în sensul efortului de înnoire a limbajelor artistice, ceea ce nu e puțin lucru. Din acest punct de vedere, există o asemănare cu experimentele postmoderne din Occident, unde domnia simulacrelor a fost opera unei societăți fericite, de consumerism și de libertate. Textualismul crea, astfel, impresia că România devenise un tărâm paradisiac, în care până și o chiuvetă putea visa la iubirea cu o stea, ca în Luceafărul eminescian. Puțină ironie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să se remarce public antiteza în prag de eșec. Iar dacă regimul comunist românesc n-a fost "paradisiac", ci represiv, cu înfometarea populației, cu traiul în frig și cu toate celelalte neajunsuri, atunci singura formă de rezistență nesimulată (adică în afara simulacrelor culturale) trebuia să fie disidența și, în cel mai neprimejdios caz, refuzul de a mai publica într-un regim antinațional erijat în marele protector și ziditor al națiunii socialiste. Asemenea reacție firească s-a produs în Rusia, în Polonia, în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
români s-au refugiat ascetic în limbajul poetic, precum Don Quijote în lumea cărților. Performanțele au putut fi, uneori, extraordinare, ca în capodopera de invenție verbală parodică și sentimentală a lui Mircea Cărtărescu Levantul. Neosămănătorismul, în capodopera lui Cărtărescu, e al simulacrelor de intenție livrescă, devenind atât de specific românesc, încât Levantul e, probabil, cea mai intraductibilă scriere din literatura noastră, după cum am mai făcut observația chiar în prezenta carte. Interesant de văzut cum au evoluat acești "neoavangardiști de refugiu" după 1989
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de "realism", fiindcă ignoră atât statalitatea Republicii Moldova, dar mai ales fiindcă mai cred într-un specific românesc, din perspectivă ontologică. Din filosofia postmodernistă, a învățat că nu există arhetipuri, cum se amăgeau Eliade și Jung, nu există Dumnezeu, ci doar simulacre, niște constructe fără Grund inventate de generațiile romantice și postromantice. Omul postmodern trebuie eliberat de ideea Centrului, fiind liber să aleagă, condiția lui cea nouă stând în avantajul nomadismului. Filantropia guvernelor din România (sau de aiurea), grație căreia se acordă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în mult construita și mediatizata lui carieră postdecembristă. Cartea a fost un veritabil best-seller, stârnind o mare vâlvă mediatică. Adevărul e că Patapievici nu e lipsit de talent literar și de o sprinteneală a ideilor, calități capabile să producă bune simulacre de filosofie. În Omul recent, există o tentativă de a evada din postmodernism, care se probează, în primul rând, prin încercarea de reabilitare a "categoriei profundului", cum i-a zis el, "categorie" pe care o ridiculiza la Eminescu. Dacă n-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
produce, căci Patapievici, după ce a falsificat cântarul adevărului împreună cu comilitonii săi postmoderniști, acum încearcă să ne înșele și la cântarul transmodernității, de astă dată împletind adevărul cu minciuna. Cealaltă aparență a ieșirii din postmodernism se realizează la nivelul political correctness, simulacru ceva mai vechi în scrierile lui Patapievici (încă din perioada Politicelor), cu ajutorul căruia el reușește mai bine să lovească în ideologia de stânga, dând impresia că el însuși este un gânditor de dreapta, pe când, în realitate, descinde din Noua Stângă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
un filosof de meserie, Lucian Sârbu, am putea spune că d-l Patapievici procedează ca un mic Nietzsche de semn întors, fiindcă anunțând întoarcerea lui Dumnezeu în lume, uită s-o anunțe și pe cea a diavolului. Or, numai un simulacru de filosofie teologică putea să facă o asemenea greșeală. Concluzia: convertirea lui H.-R Patapievici este aparentă, spre a da o nouă fațadă ateismului postmodernist. Încât alarma foarte zgomotoasă a postmoderniștilor radicali contra cărții lui Patapievici nu prea are obiect
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
la noi, l-am putea plasa aici pe Liviu Ioan Stoiciu din faza lui cinică. Alții consideră că hipermodernismul este chiar echivalentul postmodernismului, dar adus într-un ritm accelerat de evoluție, cu metamorfoze rapide ale simbolurilor, stresante până la sufocare, încât simulacrele tind să construiască o lume absolut fictivă, expurgată de orice referențial identitar. Eul se diluează apocaliptic până la dispariție, tinzând către un grad zero al sinelui. Este ceea ce am putea numi idealul lui Nimeni, masca pură în spatele căreia tronează nimicul. După
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ceea ce-i superior, iar din acest punct de vedere nu Nietzsche este "nihilistul", ci slabii, în egoismul lor nesățios. Și fiindcă interpreții postmoderni ai lui Nietzsche n-au reușit să scoată din "eterna reîntoarcere" decât veșnica "repetiție cu diferență" a simulacrelor, Noica, aidoma lui Eminescu, s-a văzut nevoit s-o depășească, postându-se dincolo de "măști" și de "simulacre", optând pentru transparența ordinii, care induce rolul prim al spațiului: "Supunându-te ordinii realizezi libertatea"258. Dar spațiul și timpul sunt antiteze
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nesățios. Și fiindcă interpreții postmoderni ai lui Nietzsche n-au reușit să scoată din "eterna reîntoarcere" decât veșnica "repetiție cu diferență" a simulacrelor, Noica, aidoma lui Eminescu, s-a văzut nevoit s-o depășească, postându-se dincolo de "măști" și de "simulacre", optând pentru transparența ordinii, care induce rolul prim al spațiului: "Supunându-te ordinii realizezi libertatea"258. Dar spațiul și timpul sunt antiteze complementare și orice tentativă de ruptură între ele poate duce la ispita ideologizării, ceea ce s-ar afla, totuși
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fundamentul ludic al postmodernismului. Ei tratează jocul din unghiul de vedere al cărții lui Eric Berne 266, jocurile nefiind decât "niște tranzacții necinstite, cu motivații ascunse, și care sunt tot atâtea capcane pentru celălalt. Sunt operații psihologice frauduloase"267. În locul simulacrelor postmoderniste, gnosticii preferă intimitatea cu universul, cu Celălalt 268. O neîncredere funciară, lucidă, etalează gnosticii și față de mișcările minoritare (homosexuale, feministe, hippies, alți "iconoclaști"), găsindu-le de-a dreptul puerile.269 Și primejdioase. Cazul feminismului este revelator, o rătăcire cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
rând, sau dualistă, ca în cazul lui Descartes. Revolta lui Nietzsche împotriva monismului divin a deschis calea postmodernă a filosofiilor post-identitare, ființa nemaifiind repetiția Unului, ci totdeauna repetiție cu diferență. Din păcate, filosofiile postmoderniste ale diferenței (care se revendică din simulacrele lui Platon și din măștile nietzscheene) pierd onticitatea lumii, înlocuind omogenul (cosmosul) cu o eterogenitate nestăvilită ca haosmos. Autonomizate, ambele direcții alunecă spre extreme. Or, trionticitatea lupasciană depășește în chip remarcabil orice formă de metafizică autarhică, reapropiindu-se de spiritul Treimii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în fine, materia microfizică, a psihicului, transcendându-le pe celelalte două, fără a fi, hegelian vorbind, sinteza lor, ci având drept caracteristică fundamentală contradicția dinamică a semiactualizării și a semipotențializării, acel misterios echilibru între antiteze din ontologia eminesciană. Revenind la teoria simulacrelor postmoderniste, este limpede acum că ele lucrează în zona biologicului, evocând "lanțul lui Markov", ca reduplicare și diversificare fără limite, dar reducând starea T la antiteza primei materii lupasciene. În realitate, este vorba de o formă deghizată de monism, spre
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
reduplicare și diversificare fără limite, dar reducând starea T la antiteza primei materii lupasciene. În realitate, este vorba de o formă deghizată de monism, spre care biologii înșiși tind prin bioingineria clonării. În artă, e propensiunea spre invazia kitsch-lui, a simulacrelor golite de arheitatea ideilor platoniciene, prin lipsa participării (méthexis) la divin. Falsurile (repetiții cu diferență) nu au sens fără Adevăr. Or, starea T ascunde cu adevărat diferența ontologică a lui Heidegger. Adevăr "absolut" există doar în primele două materii: adevărul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]