1,062 matches
-
clepsidră, durata de topire a unei lumânări sau numărul de psalmuri intonate. Instituția religioasă este cea care începe să disciplineze timpul în Evul Mediu. Cel de Sus, Dumnezeu, eternitatea se află în afara timpului. Calendarul este cel care îi introduce în temporalitate. Calendarul răspunde nevoilor cultului. Trebuie să se calculeze data sărbătorii de Paști. Liturghia reînvie în fiecare an istoria sacră, o actualizează. Ziua este ritmată de orele canonice. Sărbătorile sfinților permit stabilirea începutului unei anume activități profane. Tot în domeniul religios
by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]
-
tensiune între „mine” și „lume”, între „imaginea” mea despre lume și „realitatea” acesteia în raport cu propria mea ființă. Conflictul dintre „imagine” și „realitate” este un conflict permanent, omul căutând ca să impună „realității” lumii o „imagine” conformă aspirațiilor și tendințelor sale. 3) Temporalitatea (Zeitlichkeit) Existența noastră nu se limitează la prezent. Ea implică atât acumulările trecutului, cât și perspectiva viitorului. Existența trecută, precum și cea viitoare, fac parte din realitatea psihică, la fel ca și prezentul. Se pune problema dacă „viitorul” și „trecutul” sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și „trecutul” sunt reale în raport cu „prezentul”; se pare că numai acesta este o realitate autentică. Dar prezentul este „durata” care desparte „ceea ce a fost” (trecutul) de „ceea ce va fi” (viitorul). Existența psihică este temporală, dar ea se supune unei duble temporalități (P. Janet). Pe de o parte „timpul exterior” persoanei sau „timpul psihic” care este perceput de aceasta în câmpul conștiinței sale, ca durată, ca derulare sau ca desfășurare internă a propriei mele ființe. Aceste aspecte ale „perceperii” și ale „trăirii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
acestuia. Existența va fi reprezentată în planul conștiinței ca o „corporalitate” aflată într-o continuă schimbare. Prezența corporală a individului se modifică în timp, atrăgând după sine și schimbarea impresiei actuale pe care o produce persoana respectivă. Acesta este efectul temporalității asupra individului, în primul rând ca trup, iar în al doilea rând ca relație sufletească. Orice individ se recunoaște și se percepe pe sine, în primul rând ca pe un Eu corporal. Acesta este un „subiect empiric specific, cu un
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
care, în final, va rezulta diagnosticul clinic. Reducția polisemiei semnelor clinice reprezintă momentul final al gândirii clinice, respectiv „diagnosticul”. Diagnosticul psihiatric va concentra în „enunțul” său o suită de ansambluri semiotice, reprezentate prin semne, sindroame etc. Semiologia diacronică pune problema temporalității în psihopatologie. Această temporalitate se poate prezenta sub mai multe aspecte: - temporalitatea tulburărilor; - temporalitatea bolnavului; - temporalitatea examinării; - temporalitatea clinicianului/psihologului. Fiecare bolnav se reprezintă pe sine, în fiecare moment ca fiind plasat în „lumea propriilor sale amintiri” (sub formă de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
rezulta diagnosticul clinic. Reducția polisemiei semnelor clinice reprezintă momentul final al gândirii clinice, respectiv „diagnosticul”. Diagnosticul psihiatric va concentra în „enunțul” său o suită de ansambluri semiotice, reprezentate prin semne, sindroame etc. Semiologia diacronică pune problema temporalității în psihopatologie. Această temporalitate se poate prezenta sub mai multe aspecte: - temporalitatea tulburărilor; - temporalitatea bolnavului; - temporalitatea examinării; - temporalitatea clinicianului/psihologului. Fiecare bolnav se reprezintă pe sine, în fiecare moment ca fiind plasat în „lumea propriilor sale amintiri” (sub formă de propriul său „personaj” la
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
momentul final al gândirii clinice, respectiv „diagnosticul”. Diagnosticul psihiatric va concentra în „enunțul” său o suită de ansambluri semiotice, reprezentate prin semne, sindroame etc. Semiologia diacronică pune problema temporalității în psihopatologie. Această temporalitate se poate prezenta sub mai multe aspecte: - temporalitatea tulburărilor; - temporalitatea bolnavului; - temporalitatea examinării; - temporalitatea clinicianului/psihologului. Fiecare bolnav se reprezintă pe sine, în fiecare moment ca fiind plasat în „lumea propriilor sale amintiri” (sub formă de propriul său „personaj” la care face în mod permanent referință), pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
al gândirii clinice, respectiv „diagnosticul”. Diagnosticul psihiatric va concentra în „enunțul” său o suită de ansambluri semiotice, reprezentate prin semne, sindroame etc. Semiologia diacronică pune problema temporalității în psihopatologie. Această temporalitate se poate prezenta sub mai multe aspecte: - temporalitatea tulburărilor; - temporalitatea bolnavului; - temporalitatea examinării; - temporalitatea clinicianului/psihologului. Fiecare bolnav se reprezintă pe sine, în fiecare moment ca fiind plasat în „lumea propriilor sale amintiri” (sub formă de propriul său „personaj” la care face în mod permanent referință), pe care le relatează
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
clinice, respectiv „diagnosticul”. Diagnosticul psihiatric va concentra în „enunțul” său o suită de ansambluri semiotice, reprezentate prin semne, sindroame etc. Semiologia diacronică pune problema temporalității în psihopatologie. Această temporalitate se poate prezenta sub mai multe aspecte: - temporalitatea tulburărilor; - temporalitatea bolnavului; - temporalitatea examinării; - temporalitatea clinicianului/psihologului. Fiecare bolnav se reprezintă pe sine, în fiecare moment ca fiind plasat în „lumea propriilor sale amintiri” (sub formă de propriul său „personaj” la care face în mod permanent referință), pe care le relatează, aducându-le
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
diagnosticul”. Diagnosticul psihiatric va concentra în „enunțul” său o suită de ansambluri semiotice, reprezentate prin semne, sindroame etc. Semiologia diacronică pune problema temporalității în psihopatologie. Această temporalitate se poate prezenta sub mai multe aspecte: - temporalitatea tulburărilor; - temporalitatea bolnavului; - temporalitatea examinării; - temporalitatea clinicianului/psihologului. Fiecare bolnav se reprezintă pe sine, în fiecare moment ca fiind plasat în „lumea propriilor sale amintiri” (sub formă de propriul său „personaj” la care face în mod permanent referință), pe care le relatează, aducându-le din trecut
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
bio-psihologică, sau trupul (soma) și viața psihică (psyché); b) ființa umană, reprezentată prin Supra-Eu și conștiință morală; c) individul social, sau persoana umană ca instituție socio-juridică (responsabilitate, libertate, voință, acțiune, relații, statut și rol); d) ființa istorică, sau persoana ca temporalitate, ca existență, în sens psiho-biografic sau ca „istorie a vieții individuale”, dar integrată lumii și epocii sale istorice; e) ființa metafizică, sau persoana ca proiecție, sau ca „trans-subiectivitate” a individului. Boala psihică, în sfera psihopatologiei, trebuie considerată ca o stare
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ale clinicii medicale generale. Simptomul psihiatric, spre deosebire de simptomul somatic, nu face trimitere la „organ”, ca în medicina internă sau în chirurgie, ci depinde mai mult de „ritmurile omului” (L. Daudet). Simptomul nu este tributar relației anatomo-clinice, ci se integrează în temporalitatea diadei observator/observat, precum și în dinamica procesului patologic. Importanța cunoașterii semnificației simptomului în sfera psihopatologiei este absolut esențială pentru cunoașterea și înțelegerea naturii tulburărilor psihiatrice, considerate ca fenomene psihice morbide. Aceasta dovedește încă odată, relația strânsă dintre psihopatologie și clinica
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
un model simplificat de tipul proiectare-planificare aplicare-măsurare. Acesta va cuprinde un număr considerabil de elemente (variabile), extrem de variate, care depășesc cu mult cadrul unei situații supuse observației. Am adăuga, la cele de mai sus, încă două caracteristici ale activității cognitive: temporalitatea, ca element de extensie, în raport cu situațiile observaționale și retroacțiunea permanentă, focalizată pe rezultatele măsurate și evaluate sub așteptările previzionate. Astfel, ajungem la constatarea că antrenorul performant, prin sine și prin rezultatul intervenției sale, trebuie să desfășoare o intensă activitate exploratorie
ANUAR ŞTIINłIFIC COMPETIłIONAL în domeniul de ştiință - Educație fizică şi Sport by Nicolae Neagu () [Corola-publishinghouse/Science/248_a_789]
-
facem decît să transmitem destinele care ne parvin, prin Istorie, din trecut; de abia dacă mai avem timp să le modificăm în trecere. Suntem antrenați de un elan venit de odinioară care ne poartă pe valurile sale." Istoricul distinge trei temporalități: evenimențialul (timpul politicului, al războaielor), conjuncturalul (timpul economic și social), lunga durată (timpul geografic). În această schemă cauzală, evenimentele reprezintă suprafața, decorul. Istoria oamenilor este, înainte de toate, o "geoistorie". Raporturile lor cu natura (relieful, clima, vegetația), "structurile cele mai profunde
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
care nu pot fi asimilate integral nici piețelor, dar nici ierarhiilor (francize, strategii comune de vânzare, parteneriate, schimburi bazate pe reciprocitate etc.) Tranzacțiile variază În cadrul dimensiunilor menționate, În timp ce asumpțiile behavioriste sunt universale. Procesul de tranzacție contează, de asemenea, sub aspectul temporalității, datorită faptului că oportunitatea se poate exercita atât ex-ante (asimetria de informații), cât și ex-post (distribuția profiturilor nu reflectă investițiile inițiale). Atunci când frecvența tranzacțiilor Între părți este scăzută (și, În consecință, reciprocitatea nu se poate manifesta), iar gradul de incertitudine
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
al Întâmplării și al memoriei, Însă și o concepție cu totul diferită asupra a ceea ce Înseamnă, În Înțelesul larg al cuvântului, ideea de memorie, de confesiune, de intimitate. Fiecare dintre aceste repere, cărora li se adaugă un altul, cel de temporalitate, și un al cincilea, cel de subconștient, sunt etape intermediare ale marii aventuri confesive. Firește, cititorul le percepe Într-o Înlănțuire a simultaneităților, operând propria selecție subiectivă. Lectura de identificare, atât de dragă poeticienilor deceniului al șaptelea, se impune, fatalmente
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Barthes, Intimul este „dezvăluirea corpului În interiorul timpului”28 și organizarea ritmică a confesiunii. Așa cum o demonstrează el pentru vastul jurnal gidian, intimul induce o anumită structură muzicală textului jurnalier, care, conștient sau nu, se ordonează atât În jurul datei (adică al temporalității), cât și În jurul unor teme ce se referă direct la ființa intimă a scriitorului. Sexualitatea, insomnia, bolile, suferința, melancolia, dorința joacă, În acest caz, un dublu rol. Pe de o parte, ele aduc la același numitor fragmentele compartimentate ale existenței
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
presupusă a jurnalului. Intrate Într-o concurență neloială, obligate să se plieze unei materii care, În general, nu are nimic de-a face nici cu intimitatea și nici cu confesivul, jurnalele se cantonează Într-o titulatură determinată de elementul temporal. Temporalitatea exercită un fel de lectură indirectă a biograficului și, prin urmare, a autorului. Sechestrat Între două date - ziua de ieri și ziua de mâine -, autorul este prizonierul unui azi ipotetic, pe care i se pare că l-a descoperit, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a alunecării dintr-un plan În altul. O strategie inconștientă, de cele mai multe ori, Însă nu lipsită de expresivitate și semnificație. Fărâmițări și fragmentări Că subzistă, În toate aceste tipuri de jurnale, un anumit aleatorism e dincolo de orice dubiu. Secvențialitatea și temporalitatea jurnalului intim sunt Însoțite de această caracteristică, mai puțin studiată, a literaturii intimității. Dacă pentru Maurice Blanchot blestemul jurnalului constă În obligativitatea de a „respecta calendarul”15, pentru majoritatea comentatorilor e izbitoare fărâmițarea, fragmentarea acestuia. În afara câtorva experimente (de la Noul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Din această cauză, misticii, marii mistici nu au scris jurnale intime: dezagregarea eului nu Îngăduie ordonarea În jurul tiraniei temporale. În cel mai bun caz (Ignațiu de Loyola, de pildă), ei scriu jurnale spirituale. Una din componentele eului este, neîndoios, dimensiunea temporalității. Ancorarea În absolut duce la pierderea acelei minime plăceri autoflagelante a mărturisirii zilnice. Insertul jurnalier se motivează atâta vreme cât nivelul său de aspirație nu-l depășește pe cel al propriului eu creator. Statisticile dovedesc că dacă există jurnale ale poeților, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de a ascunde realități ale discursului mistico-religios, falsificarea ca temei al discursului filosofic, dezinformarea sau ideologizarea ca mijloc de pervertire a demersului politico-ideologic, ero(n)area specifică demersului științific, imaginarea/inventarea ca acțiune specifică demersului creator etc. 3.4.2. Temporalitatea semnului deforma(n)t Toate formele de discurs mai sus enumerate se manifestă într-un context temporal specific. Cadrele temporale cărora minciuna li se subordonează vizează paliere de amplitudine diferită, între care în mod anume trebuie menționate: • Nivelul timpului istoric
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
actului mincinos (CÎND și UNDE?), luînd în seamă: domeniile particulare și sociale de manifestare ale minciunii (relații de familie, profesionale, de clasă, etnice) și conjuncturile specifice în care se manifestă; palierele timpului în care se minte (istoric, ciclic, imediat); orizonturile temporalității etnice (cascadă, fluviu, havuz); mijloacele de transmitere a mesajului mistificator (PE CE CANAL?): naturale, artificiale, mixte; mijloacele de resemnificare (CU CE ZGOMOT?): individuale și colective; • Beneficiarul comunicării mincinoase (CUI SE ADRESEAZĂ?), specificînd: tipurile de "ținte" ale actului mincinos (victima individuală
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
aspecte legate de persoane, comunitate, rudenie, muncă. Și are un caracter temporal, pentru că orice drept de proprietate se exercită într-un anumit interval de timp. Dacă ne referim la cazul României, retrocedarea pământului după 1989 a implicat în diverse forme temporalitatea: recursul la trecut pentru restabilirea granițelor proprietății de atunci, sau costuri de timp însemnate pentru obținerea dreptului de proprietate (Verdery, f. a). În plus, definirea proprietății nu se poate face ignorând ideea de valoare, modul în care aceasta se construiește
by Adela Elena Popa [Corola-publishinghouse/Science/1048_a_2556]
-
noii poeticități elementul plastic, secvența picturală: „O carte ca un amurg deschid / filă cu filă / așa cum mi-aș desface sufletul în extaz”. La fel ca majoritatea poeților echinoxiști, C. face și critică literară, comentând în special cărți de poezie. Poetica temporalității. Eseu asupra poeziei românești (2000), la origine teză de doctorat, este o „explorare tematistă” care vizează descrierea relației timp-poezie. Criticul are în vedere în ampla secțiune aplicată a cărții, Forme ale temporalității în poezia românească, „șapte din experiențele fundamentale” ale
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286199_a_287528]
-
literară, comentând în special cărți de poezie. Poetica temporalității. Eseu asupra poeziei românești (2000), la origine teză de doctorat, este o „explorare tematistă” care vizează descrierea relației timp-poezie. Criticul are în vedere în ampla secțiune aplicată a cărții, Forme ale temporalității în poezia românească, „șapte din experiențele fundamentale” ale poeziei noastre din toate timpurile, ilustrate de operele lui M. Eminescu, Al. Macedonski, G. Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu și Nichita Stănescu. Studiul vădește, cum a observat, în rândurile de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286199_a_287528]