KorAP: Find »[drukola/base=terapeut & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...37 38 39 ...46 >

1,126 matches

Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319

durerile ei...(Rezistență). Terapeutul - Este totuși dificil. Pacientul - Puțin...(Rezistență). Terapeutul - Poate că nu îndrăzniți să spuneți că suferiți din cauza comportamentului său? Pacientul - Sunt lucruri și mai grave. N-am de ce să mă plâng. (Rezistență, reactanță). In acest exemplu, ideea terapeutului este că mama pacientului este dificilă. El încearcă să-l aducă pe pacient în situația de a recunoaște acest lucru, ceea ce amplifică rezistența: colaborarea nu se stabilește. Din contra, terapeutul poate foarte bine să-l urmeze pe pacient: Terapeutul - Mama

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
propunându-i, în același timp, ajutorul său: alianța terapeutică are șanse mai bune pentru a se menține, sau pentru a se instala. A merge prea repede ” Prea repede” este unul dintre comentariile cele mai frecvente făcute pe parcursul supervizărilor: într-adevăr, terapeuții au tendința de a aplica prea repede metodele, fără a verifica etapele procesului psihoterapeutic. Pacienta - Fac crize de panică, asta mi-a spus medicul meu. Este insuportabil, în fiecare seară, la lăsarea nopții... Trebuie neapărat să găsesc pe cineva și

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
funcțională). Metoda celor „4R” și interogarea socratică antrenează pacientul să colaboreze, ceea ce diminuează rezistențele și reactanțele. A merge prea încet Unii psihoterapeuți lucrează prea repede, alții prea încet: această capcană este mai puțin frecventă, dar este reală, mai ales pentru terapeuții care doresc să se asigure că au înțeles bine sau doresc să se asigure că aplică cu precizie metoda potrivită. Insă, un exces de certitudini nu este necesar, deoarece „toate drumurile duc la Roma” și pentru că este mai bine să

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
-uri, sarcini stabilite indispensabile și evaluarea progresului. Utilizarea unor metode specifice pentru stabilirea relației colaborative este utilă pentru a angaja, a dezvolta și a menține în cele mai bune condiții efortul comun. Aceste metode presupun a avea cunoștințe în legătură cu: - autoobservarea terapeutului; - observarea stilului relațional; - utilizarea componentelor non verbale ale comunicării; - tehnicile de desfășurare a convorbirii; - reperarea și dezamorsarea capcanelor relaționale. Specialitatea de psihoterapeut a dat prioritate lui a ști în raport cu a ști să faci! Ca și cum o intervenție chirurgicală ar putea fi

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
a dat prioritate lui a ști în raport cu a ști să faci! Ca și cum o intervenție chirurgicală ar putea fi încredințată unui excelent teoretician care n-ar fi lucrat decât câteva ore într-un bloc operator! In domeniul terapiei comportamentale și cognitive, terapeuții au nevoie să se antreneze pentru a-și dezvolta cunoștințele practice în domeniul competențelor relaționale, a competențelor tehnice pentru a aplica metodele și pentru a evalua impactul acestora. 4. Farmacologie și terapie cognitiv-comportamentală Charles Pull∗ Introducere 1. Tulburările anxioase Tulburare

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
un tratament specific unic (TCC sau farmacoterapie) n-ar putea rezolva ansamblul simptomelor în toate cazurile. A prescrie un medicament este posibil, de obicei, imediat.A desfășura o TCC necesită un efort de organizare, atât din partea pacientului cât și din partea terapeutului, și nu este posibilă decât după un interval de timp, ce presupune câteva săptămâni până la câteva luni. Pe de altă parte, a propune o TCC implică un transfer către un alt terapeut, atunci când clinicianul nu-și poate asuma singur această

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
ne poziționa într-o optică sterilă de competiție, ci de a evolua spre o optică integrativă. 5 Punctul de vedere al pacientului Annie Gruyer∗ Introducere 1. Accesul la terapie 2. Desfășurarea terapiei Relația terapeutică Consultațiile Evitările: inamicii pacientului și ai terapeutului Inventivitate și îndrăzneală: un avantaj pentru terapeuți Problemele „existențiale” și schemele Medicamentele Vindecarea 3. Viața după terapie Noi direcții de explorat Asociațiile pacienților Adrese utile Bibliografie Introducere La începutul anilor 1980, asociațiile de pacienți erau puțin numeroase, aproape inexistente. Principiul

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
pe care se sprijină terapia. In cadrul TCC, alianța terapeutică este determinantă pentru observarea în condiții bune a exercițiilor în timpul ședinței de terapie și a sarcinilor ce trebuie să fie efectuate în afara ședinței. TCC presupune un angajament activ atât din partea terapeutului cât și din acea a pacientului. Primul informează în legătură cu tulburarea psihologică, răspunde întrebărilor pacientului, dă sfaturi în legătură cu viața cotidiană, oferă instrumentele terapeutice pentru schimbare, conduce exercițiile, încurajează, consolidează după fiecare etapă depășită... Cel de al doilea se informează, întreabă, se

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
de absența unui diagnostic, de pierdere a speranței dar și a motivației și a încrederii în ajutorul unui terapeut, neîncrederea, chiar opoziția, sunt puternice. Dincolo de caracterul aleatoriu și puternic subiectiv al oricărei întâlniri dintre doi indivizi, empatia, această facultate a terapeutului de a se pune în locul celuilalt, de a percepe ceea ce resimte acesta, face posibil efortul terapeutic al cărui obiectiv primordial este schimbarea. Ascultare activă și ascultare pasivă Orice persoană aflată în suferință psihologică face diferența dintre un terapeut care ascultă

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
elanul de a solicita ajutor și înțelegere. In acest context, este esențial ca terapeutul să știe să înceapă conversația și să controleze convorbirea. Pe parcursul ședinței, întreruperea pacientului pentru a clarifica noțiuni sau termeni considerați fundamentali demonstrează atenție și interes din partea terapeutului. De asemenea, reformularea („Dacă am înțeles bine”, „îmi spuneți că”...) permit un schimb de informații autentic, în care terapeutul se implică fără a deveni imperativ. Cu condiția, bineînțeles, ca aceste reformulări să nu fie mecanice și să dovedescă bună-credință. Persoanele

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
informații. Din contra, trierea corespondenței, convorbirile telefonice, consultarea ceasului pun în pericol alianța terapeutică și riscă să-i alunge pe cei mai anxioși și mai sensibili. Nevoia de talent pedagogic ” Explicația amplifică întotdeauna implicarea”: aceasta ar trebui să fie deviza terapeutului în față întrebărilor pacientului său. Mult timp, medicina a crezut că este bine să țină pacientul departe de diagnostic, de un bagaj de cunoștințe medicale, chiar minime, împărtășite. Medicul se erija în savant atotputernic în mâinile căruia pacientul își încredința

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
transformă sau nu într-o alianță terapeutică. Dar volumul de informație și verificările ulterioare permit crearea unei liste „valide” de terapeuți, bazată pe criterii determinante în reușita unei terapii.: - empatia (constantă), ascultarea (activă), accesibilitatea (informativă) și disponibilitatea (prin telefon...) a terapeutului; - realizarea analizei funcționale; - organizarea unei agende terapeutice împreună cu un calendar al sarcinilor de îndeplinit; - evaluarea regulată a anxietății, a emoțiilor, a cognițiilor pacientului; - dialogul continuu și relație ușor de stabilit cu terapeutul; - organizarea de exerciții, jocuri de rol sau expunere

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
ședințelor condiționează reușita terapiei. In alte forme de terapie, durata unei consultații nu este neapărat determinantă. In ceea ce privește terapiile de tip TCC, este nevoie de o cantitate de timp importantă. Ori oferta de terapie fiind mai mică decât cererea, terapeuții întâmpină greutăți în organizarea și continuarea unor ședințe de lungă durată; tentația de a reduce timpul consacrat fiecărei ședințe este - în mod legitim - mare. Intr-o psihoterapie, timpul rezervat consultației constituie o parte din terapie. O ședință de trei sferturi

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
fi beneficiat de o terapie de tip TCC este o șansă. Aceasta îi permite să-și umple cutia cu instrumente practice, utilizabile în orice moment. O întâlnire bilunară sau trimestrială timp de doi ani, care urmează după terminarea terapiei, permite terapeutului să se asigure că pacientul este capabil să: - identifice orice nouă situație problemă; - să prevadă posibila revenire a distorsiunilor cognitive; - să organizeze exerciții de confruntare; - să nu evite noua situație anxiogenă; - să continue să dezvolte relații sociale și să nu

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
suportată cu atât mai rău cu cât gestiunea sinelui n-a fost nici conceptualizată nici programată. Sedințele de bilanț au atât o vocație terapeutică cât și de educare a sănătății, ceea ce este un concept recent. Evitările: dușmanii pacientului și ai terapeutului Inainte a a ajunge la sfârșitul acestui parcurs terapeutic, drumul este semănat cu obstacole care, în cea mai mare măsură, nu sunt trunchiuri de copaci care-l blochează într-un mod ostentativ (ar fi prea simplu). Odată depășite primele obstacole

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
de tip cognitiv-comportamentală, presupune renunțarea și trăirea doliului (adesea dureros și provocator de suferință) în legătură cu unele idei: - vindecarea nu se va face ca urmare a atingerii cu o baghetă magică; - terapeutul nu va lucra de unul singur; - nu există nici terapeut nici terapie „miracol”; - în consecință, soluția nu va apare fără o confruntare cu situația problemă. A se confrunta cu temerile sale, cu fobiile, obsesiile, ritualurile, schemele sale fixe necesită curaj, forță interioară, tenacitate și discernământ. Terapia „răului prin rău” poate

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
anticipative, a gândurilor devalorizante, a scenariilor catastrofice paralizante și a emoțiilor negative care tetanizează. Fiecare pacient este conștient de acest lucru, chiar dacă drumul spre eradicarea evitărilor poate fi lung și dureros pentru unii dintre ei. Factorii de evitare și atitudinea terapeutului Factorii de evitare Evitările sunt asemănătoare sirenelor lui Odiseu: ele prezintă multiple „bune dar false” motive de a fi atrăgătoare și apar în numeroase ocazii, înainte, în timpul și după terapie. Numeroși factori exteriori pot face ca persoana în suferință să

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
unele evenimente de viață care se adaugă tulburării; - o erodare a încrederii în terapeut; - oboseala, epuizarea privind gestionarea tulburării și confruntarea cotidiană; - un interval prea mare între ședințe; - lipsa unei susțineri din partea celor apropiați și absența recunoașterii eforturilor depuse. Atitudinea terapeutului Pacientul are nevoie ca terapeutul să-l întărească și să-l felicite de fiecare dată când reușește să se expună. Chiar după un anumit timp și după antrenarea obișnuită pe care o presupun exercițiile, efortul rămâne constant. Pacientul are nevoie

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
respectat, înțeles de către terapeut pentru a fi în măsură să vorbească liber și deschis despre evitările sale, fără a resimți în legătură cu acestea nici rușine și nici culpabilitate, ceea ce, a contrario, ar agrava tulburările și ar frâna terapia. Rămâne în sarcina terapeutului să rediscute despre „contractul terapeutic”, nu în termenii unei amenințări, ai unei reprimări sau sub forma unei „lecții de morală”, lucru care ar altera și mai mult nivelul stimei de sine al pacientului, ci încurajându-l, remotivându-l și informându-l

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
nu le este frică decât de un singur lucru: ca pacienții să înceteze să asculte de diktat-ul lor. Si că singurul risc adevărat de a eșua într-un exercițiu constă în... a nu-l executa. Micro-evitările Definiție In ciuda vigilenței terapeutului și a voinței pacientului, micro-evitările pot trece neobservate și deveni breșe prin care ar pătrunde evitările cu consecințe mai importante, combătute până în acel moment cu succes. Persoanele în suferință au, adesea, de mult timp această stare. Numeroase tulburări anxioase și

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
potrivit să evocăm aici - după ce am amintit despre problemele apărute în legătură cu evitările (frânele) - inventivitatea cu rol de forță motrice. Si poate că în legătură cu acest aspect, puțin evocat în literatura științifică, referitor la TCC, se poate aduce cel mai frumos omagiu terapeutului. O psihoterapie are nevoie de un cadru precis: un cabinel particular sau o consultație în mediu spitalicesc. Un psihoterapeut care paractică o terapie cognitiv-comportamentală este un medic psihiatru, sau un psiholog, care a urmat o formare specifică și complementară formării

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
cu un cuvânt care posedă un număr impar de silabe; să evite citirea unor cuvinte care pot evoca moartea sau pierderea controlului. O propunere terapeutică Acești pacienți au fost tratați de către doi terapeuți în cadrul unei terapii de grup. Pentru Paul, terapeuții au propus (după ședințele preparatoare, un număr de 7 până la 8 din cele 14 de terapie de grup) să facă să circule o bancnotă prin mâinile tuturor participanților (dinamică de grup), apoi să fie pusă pe jos, reluată și manipulată

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
deșurubat un bulon (implicare) situat sub capotă. Didier a primit consemnul (obiectiv precis) de a înșuruba acel bulon o singură dată și să accepte ideea (acceptarea îndoielii și învățarea detașării) de a nu ști timp de o săptămână dacă mașina terapeutului său funcționa sau chiar dacă nu a avut un accident. Exercițiul programat cu Émilie a constat în a se duce într-un serviciu anexă a spitalului însărcinat cu primirea persoanelor toxicomane ce urmează o cură de sevraj, populație ce prezintă în

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
astfel să o recitească sau să revină asupra aceleiași pagini, sau să „anuleze” lectura citind o altă pagină numerotată cu o cifră non axiogenă. Bilanț Pentru cei patru pacienți din același grup terapeutic, dar prezentând teme obsesionale și ritualuri diferite, terapeuții s-au adaptat și au inventat exerciții-expunere țintite, realizabile în cadrul consultației și cu efecte măsurabile în timp real. Pentru cei patru pacienți, exercițiile au fost reușite în mod efectiv și observabil: la sfârșitul celor paisprezece ședințe de grup, Paul nu

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
de grup oferită pacienților suferind de TOC este aplicabil și în cazul altor terapii (individuale sau de grup), mai ales în cazul fobiei sociale. Rețeta inventivității - Terapeutul nu cere unui pacient ceea ce nu este capabil să facă el însuși. - Implicarea terapeutului amplifică implicarea pacientului. - Inventivitatea terapeutului amplifică inventivitatea pacientului. - Exemplul este o forță în cadrul ședinței. - Exemplul este o forță care ajută la o bună supraveghere a exercițiilor în afara ședinței. - terapiile de grup sunt benefice. Problemele „existențiale” și schemele Pentru pacient, contribuțiile

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]