2,115 matches
-
care mai meșteșugit nu știe nimeni, în toate plaiurile munților, să stârnească cerbii, toamna la muget. Îi mugea și-i chema cu scoica. Era un bărbat oacheș, cu privirea străpungătoare. Ionaș Popa, domnul de la Cluj, se nimerise a fi un uriaș blând, cu grai moale și cu ochii bulbucați mari, umbriți de gene castanii. Doctorul Micu era un mărunțel nervos, care se mișca de două ori încolo și încoace, de câte ori ceilalți făceau numai doi pași într-o parte. Găsind o săptămână
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mâna pe cap lui Lurr, îndemnându-l să nu reacționeze, să nu atace. — Tarosh! tună un glas. Valerius văzu în fața lui un gigant cu barbă lungă, blondă. Îl recunoscu pe barbarul înalt care mai înainte îl decapitase pe soldatul roman. Uriașul îl privea cu un rânjet ce se ivea din barba mânjită de sânge. Părul roșcat îi ieșea de sub un coif de fier cu două coarne metalice, scurte și ascuțite. — Tarosh! Celtul râdea. Își șterse gura cu dosul mâinii. Își privi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
clipa aceea, la marginea pădurii, la vreo patru sute de picioare de ei, venind parcă din infern, își făcură apariția quazii. Strigau cu toții, rotind securile deasupra capetelor. Chiar și de la distanța aceea păreau nenumărați - cinci sau chiar șase sute. O mulțime de uriași gata să ucidă. — Adtentio! strigă Antonius. Soldații luară din care scuturi și pila. Imediat, tubicen-ul înălță trâmbița lungă spre cer și scoase un sunet prelung, ascuțit, apoi două sunete scurte - primul grav, al doilea ascuțit. — Primul este A, explică neliniștit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ca niște feline. Era liniștea furiei gata să explodeze. Sub privirea hipnotizată a lui Valerius și a tovarășului său, genieri rezistară ciocnirii cu barbarii, reușind să-și mențină pozițiile. Înaintară puțin, ca și cum spaima de a fi călcați în picioare de uriașii aceia le-ar fi dat avânt. Lupta dintre soldații din prima linie și barbari deveni crâncenă. În curând, sângele îmbiba pământul. Strigătele războinice ale barbarilor... Urletele sfâșietoare ale răniților, țipetele muribunzilor, strigătele celor ce reușeau să ucidă și să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
erau quazii. Se întoarseră toți deodată. Erau vreo douăzeci. Antonius era singur. Lângă el nu se afla nimeni. Strânse în pumn gladius-ul și ridică scutul la piept. Unde erau soldații lui? Quazii care scăpaseră din capcana romanilor stăteau acolo, nemișcați, uriași, bărboși, unul lângă altul în zăpada răscolită de vânt, asemenea zeilor războinici din miturile barbare, invulnerabili și invincibili. Cu gesturi care lui Antonius i se părură extrem de lente, ridicară securile pe care le aruncaseră. Continuau să-l privească; Antonius le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sări într-o parte, ferindu-se. Apucă tridentul cu ambele mâini și lovi cu putere scutul lui Salix. Speriat, Valerius îl văzu pe acesta dând înapoi câțiva pași și căzând în nisip. Se ridică însă rapid și se repezi asupra uriașului, atacându-l la cap cu scutul ridicat. În liniștea amfiteatrului, impactul marginii scutului cu țeasta lui Skorpius răsună sinistru. Uriașul abia dacă se clătină. Pe gură îi țâșni un șuvoi de sânge, care i se prelinse pe piept. — Salix! strigă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îl văzu pe acesta dând înapoi câțiva pași și căzând în nisip. Se ridică însă rapid și se repezi asupra uriașului, atacându-l la cap cu scutul ridicat. În liniștea amfiteatrului, impactul marginii scutului cu țeasta lui Skorpius răsună sinistru. Uriașul abia dacă se clătină. Pe gură îi țâșni un șuvoi de sânge, care i se prelinse pe piept. — Salix! strigă entuziasmat Valerius, ridicându-se. — Pe Marte, s-a terminat deja? gemu grăsanul. Dar Skorpius înainta spre secutor ca și cum nimic nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe trup. Începu să alerge. Salix începu și el să fugă, în urletele mulțimii. Din zarva din jurul lui Valerius înțelese că, după acele prime lovituri, se înmulțeau pariurile, care de la început îi erau favorabile lui Skorpius. Îngrozit, îl văzu pe uriaș apropiindu-se în viteză de prietenul lui. Luat prin surprindere, Salix încercă să întoarcă scutul pentru a evita dinții tridentului, însă nu-și dădu seama că arma adversarului își schimbase direcția. Tridentul nu întâlni scutul din lemn și piele și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Salix. Mulțimea era în delir. Fără să ia în seamă sângele care îi curgea pe picior, Salix îl atacă violent pe Skorpius, care, după lovitura reușită, nu se aștepta ca lupta să continue și nu-și luase poziția de apărare. Uriașul rămase înmărmurit. Întinse tridentul, încercând să oprească scutul lui Salix, dar acesta făcu un salt spre dreapta și ajunse în lateral, înfigându-i pumnalul în coapsa dreaptă și răsucindu-l în carne. Apoi se retrase rapid, privind sângele ce țâșnea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Arătă spre el. — Îl vezi? Numai el are servitori, numai el se bucură de un asemenea lux. Vitellius are grijă de campionul lui, și bine face. Este invincibil. Acum servitorul îi întindea lui Skorpius niște brățări de piele, pe care uriașul și le puse la încheietura mâinii stângi. — Brățările alea îi reprezintă pe adversarii uciși. Nu-s deloc puține, ce zici? Skorpius îi aruncă o scurtă privire lui Valerius și continuă să-și pună brățările. Cine va fi adversarul meu? murmură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ce se întâmpla în spatele lui. Întinși printre aluni, Valerius și tovarășii săi așteptau să treacă de ei, pentru a-i ataca din spate. — Vin! strigă tracul, care stătea drept, în vârful colinei. Cu mâinile lui mari, ce păreau ale unui uriaș, luă un bolovan și-l aruncă în jos. Flamma și alți câțiva se feriră sărind în lături, dar printre cei din spatele lor bolovanul trecu lăsând în urmă o dâră de sânge. — Acum! îi șopti Marcus lui Valerius. În clipa următoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sforăiturile familiei sale, care, dat fiind că se afla acum pe podea, se contura alarmat undeva deasupra, iar șoldurile lor păreau niște munți prea înalți pentru a fi urcați. Cum să se poată odihni dacă ei șuierau și vibrau ca uriașii? Dacă-și trimiteau sforăiturile până la tavan? Până la tavan și înapoi, rezonanțele deranjante ale fiecărui sunet se acumulau și-l apăsau pe Sampath ca pietrele de moară. Camera era încinsă și sufocantă. Trupul îi era greu și amorțit. Își dădu dintr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
în aceste locuri prea puțin atrăgătoare el păstra un aer de demnitate. Miop, stângaci, vorbăreț, mare-n limbă, mustind de demnitate, cu măreția rănită a săracilor. Lui Vultur-în-Zbor îi amintea de o locomotivă veche văzută odată, la vremea ei un uriaș debordând de aburi, care acum, ruginea pe o linie moartă. Aparența puterii dezmințind realitatea. Un gigant înțepenit. Billy pufăitorul. Vultur-în-Zbor își termină ceaiul de rădăcini, puse castronul jos și adormi buștean. Foarte bine, murmură Virgil Jones. Refă-ți puterile. Păsările
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
marginea coastei împădurite, și își plimba privirea peste o câmpie surprinzător de întinsă. Era ca și cum în versantul Muntelui Calf ar fi fost tăiată o treaptă imensă. Vultur-în-Zbor contempla pentru prima dată adevărata înfățișare a muntelui se trezi imaginându-și un uriaș care folosește insula drept treaptă dinspre mare către cer. Pe orizontul plat al treptei se întindea orașul K, fixat în peretele reînnoit al muntelui. Pășunile ocupau restul terasei, unele cu cirezi de vite, altele cu oi. Pe altele creșteau grâul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Povestitul repetat, obsesiv, era celălalt. Cale-Bătută Peckenpaw își petrecuse cândva secole din viață hăituindu-l pe corespondentul american al lui Yeti - Bigfoot. Nu-l prinsese niciodată. Istorisirile lui pline de melancolia agresivă a eșecului, erau născociri sterile despre felul cum uriașul reușea să scape. Acceptase povara nemuririi tocmai pentru a-l prinde pe Bigfoot. Certitudinea supărătoare că nu-l va prinde niciodată făcuse în cele din urmă din el un candidat pentru muntele Calf. — A existat un moment, povestea el, când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
OK, e OK, e OK... Zgâlțâia leșul ca pe un preș mototolit. — N-are rost, spuse Flann O’Toole cu o blândețe neobișnuită. Lasă-l în pace, Cale-Bătută. N-are rost. Și a pus o mână pe umărul ursului cel uriaș. Peckenpaw s-a ridicat și a luat în brațe trupul Vânătorului. Cineva e de vină, spuse către toți cei din încăpere. Cineva o să plătească pentru asta. în curând. A dus trupul Vânătorului pe brațe până la ușă, apoi a vorbit din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
să o accepte, ca și când ar fi fost o iluzie care nu prindea contur. Probabil că era o chestiune de mărime. Casa era mare, dar, printr-o inimaginabilă distorsiune de scală, era așezată la umbra întinsă a unui copac neînchipuit de uriaș, un frasin pe lângă care venerabilul său fârtate din grădina familiei Gribb părea un pitic, de parcă susținătorul acelui leagăn ar fi fost un biet sugar. Era mai mult decât gigantic - inspira venerație amestecată cu groază. Vultur-în-Zbor își aminti descrierea făcută de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
a provocat teama medievalului, îl reprezintă metamorfoza. Aceasta traduce riscul ce-l pândește pe om de a-și pierde, momentan sau definitiv, natura umană în schimbul naturii animalice, diabolice. De aceea lumea miraculosului este locuită deopotrivă de ființe umane și antropomorfe: uriași, pitici, zâne, oameni cu particularități fizice și diformități ce trimit la o urâțenie morală. De aici se ajunge la monștrii umani: oameni cu picioarele întoarse la spate, oameni fără cap, cu ochii pe umeri, etc. Urmează ființele jumătate om, jumătate
Interferenţe ale urâtului cu alte categorii estetice. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
sau a viciului cu un animal, iar după înșiruirea de maxime referitoare la viciu sau virtute urmează o istorioară adevărată. Concluzionăm că, într-o proporție considerabilă, mirabilul medieval s-a manifestat printr-o deformare a lumii normale, naturale. Piticii și uriașii, adăugarea unui organ sau a mai multora, ființele fabuloase rezultate din amestecul de uman și animal ori din combinarea omului cu obiectul, toate acestea sunt aspecte ale mirabilului care nu se mai mulțumește să concureze natura, dar care se situează
Interferenţe ale urâtului cu alte categorii estetice. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
ACTUL IV (Decorul reprezintă camera uriașului Găman. Acesta stă la o masă din centrul camerei și mănâncă lacom. Slugile abia reușesc să-i schimbe felurile de mâncare.) Cotoșman: (se oprește în fața mesei și face o plecăciune adâncă) Să trăiești, voinicule! Uriașul: (privindu-l mirat) Ce vrei, mă, lighioană? Cotoșman: Să-ți fiu oaspete. Uriașul: Ce tot vorbești, mă? Nici mai mult nici mai puțin? Să-mi fii oaspete, hai? Cotoșman: Nu mă cunoști, uriașule Găman? Eu sunt cavalerul Cotoșman...Motanul Încălțat
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
centrul camerei și mănâncă lacom. Slugile abia reușesc să-i schimbe felurile de mâncare.) Cotoșman: (se oprește în fața mesei și face o plecăciune adâncă) Să trăiești, voinicule! Uriașul: (privindu-l mirat) Ce vrei, mă, lighioană? Cotoșman: Să-ți fiu oaspete. Uriașul: Ce tot vorbești, mă? Nici mai mult nici mai puțin? Să-mi fii oaspete, hai? Cotoșman: Nu mă cunoști, uriașule Găman? Eu sunt cavalerul Cotoșman...Motanul Încălțat.(Face o plecăciune și mai adâncă) Uriașul: Ei, bine-ai venit și-mi
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
lighioană? Cotoșman: Să-ți fiu oaspete. Uriașul: Ce tot vorbești, mă? Nici mai mult nici mai puțin? Să-mi fii oaspete, hai? Cotoșman: Nu mă cunoști, uriașule Găman? Eu sunt cavalerul Cotoșman...Motanul Încălțat.(Face o plecăciune și mai adâncă) Uriașul: Ei, bine-ai venit și-mi pare bine de cunoștință!...(Se linge lacom pe buze) Cotoșman: Dar de ce te lingi așa pe buze? Uriașul: Fiindcă n-am mai mâncat pisici de mult. Numai că tu ești prea pipernicit și jigărit
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
mă cunoști, uriașule Găman? Eu sunt cavalerul Cotoșman...Motanul Încălțat.(Face o plecăciune și mai adâncă) Uriașul: Ei, bine-ai venit și-mi pare bine de cunoștință!...(Se linge lacom pe buze) Cotoșman: Dar de ce te lingi așa pe buze? Uriașul: Fiindcă n-am mai mâncat pisici de mult. Numai că tu ești prea pipernicit și jigărit...Dar nu e nimic, te mănânc și așa...Totul e să fii gustos.( Bate din palme și vin slugile) Luați-l pe ăsta de
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
Luați-l pe ăsta de aicea și faceți-mi-l fript la tigaie, cu piper negru deasupra și cu sos de unt dedesubt. Slugile: Am înțeles! Cotoșman: Stați, e o greșeală la mijloc! O mare greșeală. Eu sunt sol împăratesc! Uriașul: Pentru mine nu ești sol, ești sos... Cotoșman: Păi ți-am adus coroana! Uriașul: Care coroană? Cotoșman: Coroana de zile mari, Împăratul ți-o trimite în dar! Uriașul: Ce tot vorbești, mă? Nu minți? Cotoșman: Eu nu mint niciodată... Uriașul
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]
-
piper negru deasupra și cu sos de unt dedesubt. Slugile: Am înțeles! Cotoșman: Stați, e o greșeală la mijloc! O mare greșeală. Eu sunt sol împăratesc! Uriașul: Pentru mine nu ești sol, ești sos... Cotoșman: Păi ți-am adus coroana! Uriașul: Care coroană? Cotoșman: Coroana de zile mari, Împăratul ți-o trimite în dar! Uriașul: Ce tot vorbești, mă? Nu minți? Cotoșman: Eu nu mint niciodată... Uriașul: se uită afară) Dar blegul ăla de l-ai adus legat, cine este? Cotoșman
MICI ŞCOLARI, DAR MARI ACTORI by Oana ARGHIRE () [Corola-publishinghouse/Imaginative/368_a_561]