KorAP: Find »[drukola/base=șopti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...379 380 381 ...393 >

9,824 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829

Mai ales acum, cînd mi-ai dat telefon pentru că vrei un cuvînt urît, care să-ți dea putere să minți. Am o sută de cuvinte pe buze. Spune pe care-l preferi? Spune tu cuvîntul și eu îl repet. Prostule! șoptește Cristina. Soțul meu mă cunoaște de-atîta timp. Crezi c-o să plece urechea la prima vorbă urîtă despre mine?! Și dovezile... Ce dovezi, de unde?! Nu știu. Dar dacă aduce dovezi? De unde?! Spune de unde!! Cine mai știe că ai fost la mine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
cum arătăm așa, în costumele de azbest, dar ne mulțumim să clătinăm din cap. Nu știu dacă mi-e teamă și nici lui Vlad nu cred că-i este. Mi-e ciudă pe vremea asta umedă... Pe cai, Mihai! îmi șoptește Vlad. Pe cai, Vlade! îi răspund. Ne așezăm pe scaune, calmi, cu gesturi precise. Gata? Gata. Ventilele toate închise? Toate. Tensiune? Zero. Începem cu azotul. Ventil zero-doi-unu deschis. Zero-doi-unu deschis. Aud cum îmi bate inima: încet, cu calm, iar pieptul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Ce zici de asta? Fata de care vorbești e Silvia, spun eu, iar șeful ei, pînă la... accident ai fost tu. Vlad surîde abătut, clătinînd încet din cap. Mda, murmură el. Să zicem că-i așa. Cine e vinovat? Tu! șoptesc eu scurt. Tu trebuiai pedepsit. Ca legea să mă poată pedepsi, trebuie un minim de dovezi... Lasă cinismul, Vlade! îi strig. Spune care-i adevărul! Acela pe care-l știi. Isprăvește! Dacă am înclinat să cred vreodată asta, acum nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
N-am nici un amestec în șicanele care ți s-au făcut! Nici măcar n-am știut că lucrați amîndoi în aceeași secție. Iartă-ne, Doamne, pentru fărădelegile săvîrșite în numele ori spre binele nostru! mă rog eu, împreunîndu-mi mîinile. Gîndește ce vrei, șoptește Livia, eu ți-am spus adevărul. Voiam să... ...să fii cu sufletul împăcat! îi șoptesc. Nu-i așa? Toți vreți să vă știți curați pe mîini și pe conștiință!... Și apropo de conștiința ta "împăcată": la doamna Teodoru, care ți-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
că lucrați amîndoi în aceeași secție. Iartă-ne, Doamne, pentru fărădelegile săvîrșite în numele ori spre binele nostru! mă rog eu, împreunîndu-mi mîinile. Gîndește ce vrei, șoptește Livia, eu ți-am spus adevărul. Voiam să... ...să fii cu sufletul împăcat! îi șoptesc. Nu-i așa? Toți vreți să vă știți curați pe mîini și pe conștiință!... Și apropo de conștiința ta "împăcată": la doamna Teodoru, care ți-e colegă, nu te-ai gîndit? Livia ridică brusc fața spre mine, privindu-mă cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
undeva, dinspre blocurile din spatele complexului alimentar, rupe tăcerea un țipăt de femeie speriată, apoi se aud alte cîteva voci. De pe trotuarul celălalt, doi bărbați traversează strada în fugă. Probabil vreunul bețiv se ceartă cu soția. Ești plin de răutate, îmi șoptește Brîndușa cu glasul trist. Am devenit, doamnă, precizez eu. Crezi că e calea cea mai bună, Mihai? O, ce favoare! exclam. Sună frumos acest "Mihai", o imit cu glasul leșinat. Dimineață mă sictireați cu "tovarășe fizician"! Cum de v-ați

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Cînd unul renunță la răutate, începe altul să fie rău. Dacă se conservă energia, de ce nu s-ar conserva și răutatea, doamnă?! murmur eu, cu gîndul la fața pătrată. Deși, în cazul dumneavoastră, a fost vorba de altceva: boala puterii! șoptesc apăsat, să-mi vărs furia. Nu ți-aș dori să te îmbolnăvești de ea, murmură Brîndușa. Puterea în mîna celor care se știu slabi, doamnă, continuu eu. Ce-ați vrut să mai demonstrați cînd l-ați pus azi pe Don

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
dinți: La închisoare era locul tău, criminalo, nu la raionul de pîine! O mai trag încă puțin peste tejghea, o văd cum își mărește ochii plini de groază, apoi îi dau drumul, repezind-o, amenințînd-o cu degetul arătător, în timp ce-i șoptesc apăsat, cu ură: Crimă cu premeditare! Trei sute de mii de ouă stricate puse în vînzare într-un singur oraș... Cînd hoția a fost descoperită, v-ați pus repede cenușă pe cap: "Am vrut să ne îndeplinim planul la vînzări", nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
de oboseală. "Joacă-te prin fîn, Ionică. Adună lui mama un buchet mare de flori", mi-a zis mama, dar tata a intervenit: "Nu, că-mi încurcă fînul și-o să-mi fie greu la cosit". "Nu fi prost!", i-a șoptit mama și l-a cuprins de mijloc, pornind împreună spre marginea poienii. M-am jucat mult prin fîn, l-am încurcat aproape tot și-am rupt un braț de flori. Cînd m-am dus cu florile la mama, am găsit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
stai un ceas, maxim două nu știi cum să pleci mai repede din casa cu lut pe jos... Pînă astăzi, nu te-am auzit vorbindu-ți de bine părinții... Tu n-ai avut parte de o..." Doamna Ana!... mă aud șoptind cu glas tare. Da, o Doamnă Ana, îmi repet în gînd. Mă punea mereu să-i vorbesc de Sânzieni, să-i spun tot ce știu de Vlad-haiducul, din care se zice că ne tragem toți cei cu numele Vlădeanu. "Spui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
bărbat! A fost un accident... Ce-i cu tine?!... Palma care m-au zgîlțîit încep să-mi alinte obrazul. Ochii ei verzi mă învăluie ca un lan de grîu primăvara, iar buzele răsfrînte, frumos conturate surîd molcom. Te rog! îmi șoptește. Scuză-mă! Ceea ce mi-ai spus m-a luat lovit în plin... Oh! exclamă Fulvia, ridicîndu-se, credeam că faci și tu o criză de nervi... Ce naiba! Ești bărbat... O să iasă cam slabă cafeaua, că nu mai am cafea. Nu vrei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
un hohot de plîns. Ha-ha-ha... Furtuna... Furtuna... Fulvia mă privește înlemnită. Iartă-mă! îi spun. Ești sigură că au dus-o la spital? Pe cine? A, pe femeia în capot? Da, sigur. Abia puteau s-o stăpînească trei milițieni. Îngrozitor! șoptesc din nou, privind în jos, de teamă să nu întîlnesc privirea Fulviei. Pot să dau un telefon? Da, poftim! îmi arată ea spre telefon. Formez 03, cer numărul familiei Roman de pe strada Republicii, unde locuiește Brîndușa, apoi formez numărul aflat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
rău... Cuuum?!... Unde-i? A fost dusă la spital. O, nu!! țipă Vlad în receptor. Liniștește-te, Vlade. Du-te la spital. Are nevoie de tine. În receptor, aud răsuflarea apăsată a lui Vlad. Mă duc, sigur că mă duc, șoptește el și închide telefonul. Închid și eu telefonul. Rămîn cu mîna peste receptor, cu privirea în gol, clătinînd încet din cap. Apoi îmi iau mănușile de pe măsuță și mă îndrept spre ușă. Deschid ușa, dar înainte de-a ieși, mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
la cheremul lor..." Și croncăne-o cioră văzduhul umplîndu-l", am început eu să-i citesc într-o seară din revista literară cu care venisem sub braț, fericit nevoie mare că debutasem. "Palatul prințesei e azi cuib de ciori", mi-a șoptit ea și m-a rugat să refac poemul, amune pentru noi doi. Nu mai țin minte ce-am scris: Doamna Ana stătea pe genunchii mei și-mi tot dădea să beau din sticla cu coniac, iar către ziuă, cînd a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
eliberez, să fug... "Ajungă zilei răutatea ei!" strig eu, eliberîndu-mă din strînsoarea palmelor, deschizînd speriat ochii. Lîngă mine, așezată pe marginea patului, stă Teona: mă învăluie în albastrul privirii, trecîndu-și palmele peste obrazul meu, umed de transpirație. Stai, stai..., îmi șoptește. Teona, murmur eu, tu aici!? Ești bolnav, Mihai, îmi spune, ștergîndu-mi fruntea cu batista ei parfumată. Ai vorbit prin somn, te-ai zbătut... Scutur din cap să mă dezmeticesc, închid ochii de cîteva ori și-i deschid cu teama că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
batista. Tu aici?! mă mir eu iarăși. Te-am așteptat pînă la ora opt, apoi..., surîde cu ochi senini Teona. Credeam că ești om de cuvînt..., c-ai să vii... O privesc lung, fix, luat prin surprindere. Stai liniștit, îmi șoptește. Batista ei mi se plimbă din nou pe frunte, apoi coboară pe obraz. Cealaltă palmă îmi alintă obrazul drept, lunecînd vîrful degetelor pînă în colțul gurii, apoi peste buzele mele, ca un sărut mult prea domol, ca o atingere. Tu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
încet din pat, rămînînd mult timp în picioare în spatele ei, incapabil să spun ceva, ori să fac un gest. De obosit ce sînt, nu pot decît să mă întreb dacă, într-adevăr, Teona e aici, ori am eu halucinații... Teona, șoptesc eu, atingîndu-i brațul. Teona tresare și se întoarce domol către mine. Scutură din cap cu mîndrie, își trece maiestuos vîrful degetelor peste buclele părului, trupul i se îndreaptă într-un gest plin de demnitate, iar ochii, umezi bine, îmi înfruntă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Teona repetă gestul ei atît de feminin și maiestuos de trecere a degetelor peste umerii obrajilor aprinși, atinge vîrful degetelor de buzele întredeschise și-și alătură iar palmele, ca într-o rugăciune, închizînd ochii. Stă așa un timp, apoi îmi șoptește: Bine te-am găsit, Mihai!... Fac un pas și mă apropii de ea. Ridic încet brațele, îmi trec vîrful degetelor peste umerii obrajilor ei, rămîn o clipă nemișcat, în speranța că va deschide ochii, dar pentru că ea continuă să stea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
obrajilor ei, rămîn o clipă nemișcat, în speranța că va deschide ochii, dar pentru că ea continuă să stea în așteptare, cu ochii închiși, îmi plimb degetele peste tîmplele ei și-i cuprind buclele între palme. Bine-ai venit, Teona!... îi șoptesc. Ea deschide ochii încet, feminin și tandru, făcîndu-mă să mă regăsesc renăscut în seninul care mă învăluie, sorbindu-mă, împlinindu-mi rațiunea de a fi... implicîndu-mă în zbuciumul unei povești de dragoste și de ură, de dăruire și de renunțare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266

de ea. Căutând-o cu din ce în ce mai mare anxietate, am dat, pe o masă de talcioc (nu știu cum mă strămutasem acolo), de hainele ei puse la mezat. Cum întrebam înnebunită, în dreapta și-n stânga, cineva m-a luat deoparte și mi-a șoptit că a plecat în munți, la partizani. Cum în aceeași dimineață am primit o carte poștală de la ea, m-am liniștit: nu era primul meu coșmar neanunțând de fapt nimic. După ce am reconstituit, de bine, de rău, ceea ce se întâmplase

Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (2012) [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
Era 28 februarie. O mulțime de puișori umpleau curtea, iar Matei, vizitiul, se ntorcea de la adăpătoare cu doi superbi cai ungurești; cum trecea din nou, ducând două găleți pe cobiliță, Mitrana, cărând la rândul ei niște apă caldă, i-a șoptit duios, fără să mai aștepte întrebarea care țâșnea din ochii lui: «Îhî: o coconiță mică». Iar el, lăsând jos căldările pline cu apă rece, și-a făcut semnul crucii, spunând înfocat: «Să ne trăiască». Sus, pe prag, Maia, plină de

Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (2012) [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
rămăsese. Și atunci altă clacă: unele semnau cărți, altele măturau, dereticau și aranjau ca după mort. Îți dai seama: cinci camioane cu cărți în fața casei; studenții care treceau pe acolo, ieșind de la Universitate - am auzit că erau persoane care plângeau -, șopteau: „Confiscare... biblioteca lui L[ovinescu]“. În noaptea acelei blestemate zile de marți, cea mai cumplită din toată sinistra aventură, n-am putut închide un ochi: oboseală, efort excesiv să nu plâng în fața lor. Spre amiază, în aceeași zi, expertul pentru

Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (2012) [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362

nici vocea nu îmi mai e la fel. De fapt, seamănă mai mult cu vocea... Lui mami. Nu-mi vine să cred. Mă răsucesc pe călcâie, la timp ca să o văd cum își duce mâna la gură, îngrozită. — Iartă-mă! șoptește, și mulțimea e străbătută de un hohot de râs general. — Doamnă Bloomwood, aș fi onorat, zice Luke, și ochii i se încrețesc într-un surâs. Însă cred că altcineva a avut deja norocul acesta. Apoi se uită iar la mine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
Mă uit la inel și simt cum mi se încețoșează privirea. E un inel cu un diamant vechi, montat în aur, cu niște dințișori fini curbați. N-am văzut niciodată așa ceva, în viața mea. E perfect. — Îmi dai voie? — Da, șoptesc și mă uit cum mi-l strecoară pe deget. El mă privește din nou, cu ochii mai tandri decât i-am văzut vreodată și mă sărută, moment în care încep ovațiile, din toate direcțiile. Nu-mi vine să cred. M-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
și mai subțiri decât i le știam. Elinor ridică privirea spre noi, fără nici o expresie - însă îmi dau seama clar, după felul în care își flutură genele, că tocmai le aruncă lui mami și lui tati Privirea Manhattan. — Ea e? șoptește mami siderată, în timp ce îi dăm chelnerului paltoanele. Dumnezeule! E foarte... tânără! — Ba nu e, murmur. A fost ajutată din plin să arate așa. Mami se uită câteva secunde la mine, neînțelegând, apoi îi pică fisa. — Vrei să spui că... și-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]