9,796 matches
-
să moară; și deși crimele lui Focas și Cleopatra sunt prea mari pentru a-l face pe auditor să se teamă că ar comite ceva asemănător, sfârșitul lor funest poate avea asupra lui efectele despre care tocmai vorbeam." (Discurs despre Tragedie) Cazul omului foarte virtuos care este persecutat "din ordinele altuia care nu (este) destul de rău ca să atragă prea multă indignare asupra lui și care arată mai mult slăbiciune, decât atitudine criminală în persecuția pe care o efectuează" este și el
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de dispreț, dar nu odios. Respectând punctul de vedere al lui Aristotel, un personaj de martiriu nu ar putea intra în universul tragic, pentru că el imprimă în sufletul spectatorului milă, și nu teamă. Or, după cum arată Corneille în Discurs despre Tragedie, Polyeucte a cunoscut din partea publicului o primire entuziastă. "Excluderea unor persoane complet virtuoase care ajung în nenorocire expulzează martirii din teatrul nostru. Polyeucte a reușit aici împotriva acestei maxime, iar Heraclius și Nicomede au plăcut, deși ei nu stârnesc decât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să fie utilizate totdeauna împreună, și că este destul unul din ele pentru a face această purificare, cu această deosebire totuși că mila nu se poate produce fără teamă, iar că teama poate să se realizeze fără milă." (Discurs despre Tragedie) Dacă Corneille se distanțează aici de Aristotel, asta rezultă din faptul că tragedia corneliană exaltă măreția omului, în timp ce tragedia greacă, ca și cea a lui Racine, deploră neputința umană. De aceea, Corneille încearcă să înlocuiască teama cu alte pasiuni, ca
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a face această purificare, cu această deosebire totuși că mila nu se poate produce fără teamă, iar că teama poate să se realizeze fără milă." (Discurs despre Tragedie) Dacă Corneille se distanțează aici de Aristotel, asta rezultă din faptul că tragedia corneliană exaltă măreția omului, în timp ce tragedia greacă, ca și cea a lui Racine, deploră neputința umană. De aceea, Corneille încearcă să înlocuiască teama cu alte pasiuni, ca admirația virtuții, deschizând astfel calea dramei burgheze. " În admirația față de virtutea sa, scrie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
deosebire totuși că mila nu se poate produce fără teamă, iar că teama poate să se realizeze fără milă." (Discurs despre Tragedie) Dacă Corneille se distanțează aici de Aristotel, asta rezultă din faptul că tragedia corneliană exaltă măreția omului, în timp ce tragedia greacă, ca și cea a lui Racine, deploră neputința umană. De aceea, Corneille încearcă să înlocuiască teama cu alte pasiuni, ca admirația virtuții, deschizând astfel calea dramei burgheze. " În admirația față de virtutea sa, scrie el în Examen la Nicomède, găsesc
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
calea dramei burgheze. " În admirația față de virtutea sa, scrie el în Examen la Nicomède, găsesc o modalitate de a purifica pasiunile, de care nu a vorbit Aristotel, și care este poate mai sigură decât aceea pe care o prescrie pentru tragedie prin mijlocirea milei și a fricii. Dragostea pe care ne-o trezește pentru această virtute pe care o admirăm, ne face să urâm viciul contrar." Însă, dacă admirarea virtuții nu este asociată cu mila, emoția tragică riscă să nu apară
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
eșecului lui Nicomède. Corneille nu-și ascunde scepticismul asupra eficacității psihice a catharsisului. El se îndoiește că acționează precum spune Aristotel, adică numai în cazul în care mila și teama sunt stârnite la spectator. "Dacă purificarea pasiunilor se face în tragedie, înțeleg că ea trebuie să se facă în modul pe care l-am explicat; dar mă îndoiesc să se facă vreodată, și chiar în cele care au condițiile cerute de Aristotel. Ele se întâlnesc în Cidul și i-au cauzat
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a ceea ce i-a impresionat la teatru, pentru a-și da seama dacă au ajuns prin asta la acea teamă înțeleaptă, și dacă ea a corectat în ei pasiunea ce a provocat nefericirea pe care au deplâns-o." (Discurs despre Tragedie) 7.8. Părinții Bisericii și teatrul Cum teatrul pune în mișcare emoții puternice, la actor ca și la spectator, mulți părinți ai Bisericii, în secolul al XVII-lea, îl privesc cu suspiciune. Reluând argumentele lui Tertulian și ale Sfântului Augustin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o va pierde, și ca împreună cu el să ne considerăm fericiți când speră să o posede? Cel dintâi principiu asupra căruia acționează poeții tragici și comici este cel conform căruia spectacolul trebuie să intereseze; iar dacă autorul sau actorul unei tragedii nu știe să emoționeze și să captiveze prin pasiunea pe care vrea s-o exprime, în ce dă, dacă nu în ceva rece, plictisitor, în ceva ridicol, după regulile maeștrilor artei? Aut dormitabo, aut ridebo 61, și tot restul. Astfel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care vor să păstreze teatrul în sânul societății, ca modalitate de distracție, pretind că singurul mijloc de a-i conferi o oarecare cinste este suprimarea reprezentării dragostei. Astfel Boileau credea (sincer sau nu) că este posibil să se scrie niște tragedii bune fără ca pasiunea amoroasă să fie descrisă. El citează, ca exemplu, Oedip de Corneille, Athalie de Racine. Dacă Bossuet se leagă de reprezentarea pasiunii dragostei, se arată rezervat cu privire la orgoliu, neexplicându-se practic niciodată asupra atitudinii morale ce ar trebui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în interesul pe care-l poartă tragi-comediei. Introdusă în Spania și în Franța de către italieni, la sfârșitul secolului al XVI-lea, genul este la modă. Lipsit de regularitate prin natura lui, el scapă unei definiții riguroase. Este considerat când o tragedie care se termină cu bine, când o tragedie în care comicul se amestecă cu tragicul. Deși aceste două trăsături distinctive sunt foarte diferite, una caracterizând deznodământul, cealaltă tonalitățile, unii teoreticieni le confundă în cuvintele lor6. În ceea ce-l privește pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în Spania și în Franța de către italieni, la sfârșitul secolului al XVI-lea, genul este la modă. Lipsit de regularitate prin natura lui, el scapă unei definiții riguroase. Este considerat când o tragedie care se termină cu bine, când o tragedie în care comicul se amestecă cu tragicul. Deși aceste două trăsături distinctive sunt foarte diferite, una caracterizând deznodământul, cealaltă tonalitățile, unii teoreticieni le confundă în cuvintele lor6. În ceea ce-l privește pe Lope, el reia definiția dată de Guarini, cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Teoreticianul italian se apără aici de criticile emise împotriva pastoralei sale tragi-comice, Păstorul cel fidel (Il Pastor fido), scrisă între 1580 și 1585. Docților care îi reproșează de a fi violat ierarhia genurilor amestecând elemente de comedie și elemente de tragedie, Guarini le răspunde că nu este posibil să reprezinți varietatea din natură decât prin diversitatea artei. Lope, care consideră comedia ca pe o tragi-comedie, îi îndeamnă, pentru aceleași motive, pe autorii dramatici, să amestece genurile. Bazându-se pe exemplul lui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
încurcate ale acțiunii; într-un amestec bizar de bufonerie și eroism, de galanterie și devoțiune, în caractere ieșite din comun, în sentimente romanești, în expresii emfatice, într-un miraculos absurd și pueril, în asta constă, la ei, interesul și pompa tragediei. (...) Lope de Vega și Calderón erau născuți pentru a-și avea locul lângă Molière și Corneille; însă dominați de superstiție, de ignoranță și de falsul gust pentru orientali și barbari, pe care îl contractase Spania, au fost obligați să li
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
anonim al Discursului către Cliton (1637). Pentru a apăra tragicomedia, Ogier atrage atenția că Anticii au fost obligați să aducă pe scena teatrului drama satirică, cu scopul de a-i destinde, printr-un intermediu comic, pe spectatorii întristați de spectacolul tragediei. Ca și Lope, el găsește mai normal să amestece într-o singură piesă elementele grave și elementele plăcute, decât să le reprezinte, după moda antică, în două piese succesive. "La fel, chiar și Anticii, recunoscând defectele teatrului lor și faptul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai rezonabil să se amestece lucrurile grave cu cele mai puțin serioase, într-o singură înșiruire de discursuri și să le faci să fie întâlnite în același subiect al unei fabule sau istorisiri decât să adaugi în afara spectacolului satire la tragedii, care nu au nicio legătură împreună, și care stârnesc confuzie și tulburarea vederii și memoriei ascultătorilor. Căci ca să spui că nu se cade să apară în aceeași piesă aceleași persoane vorbind despre lucruri când serioase, importante și tragice, iar imediat
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de alta? Lucrul este deci vechi, deși numele lui este nou; nu ne rămâne decât să-l tratăm cum se cuvine; să facem să vorbească fiecare personaj conform cu subiectul și cu buna creștere, și să știm să coborâm de la coturnul tragediei (căci este permis aici să ne folosim de acești termeni) la pantoful comediei." Ca și Lope de Vega, Ogier insistă asupra relativității gustului, diferit la fiecare popor. Privirea asupra operelor antice se schimbă cu epocile. Nu rețin întotdeauna atenția aceleași
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
profesate de Clasicism, li se substituie o dorință de libertate și de invenție al cărei simptom cel mai manifest este Cearta dintre Antici și Moderni (la Querelle des Anciens et des Modernes). Incompatibile cu idealurile Luminilor care încep să răsară, tragedia și comedia nu mai au ocazia să placă. Numai Marmontel (1723-1799), căruia nu-i place drama, este unul dintre rarii lor apărători, acordându-le o valoare morală în ciuda rolurilor negative pe care le exploatează, uneia pentru că eliberează de pasiuni arătând
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și de rușine, scrie el în Elemente de Literatură (1787), în cadrul articolului "Drama"; crima, prin spaima față de remușcările care te cuprind și de pedeapsa care urmează; patimile, prin zugrăvirea chinurilor, pericolelor, nenorocirilor care le însoțesc: iată efectele importante ale teatrului." Tragedia este condamnată, de la sfârșitul secolului al XVII-lea, de cei ce o consideră imorală, ca și de cei pe care îi plictisește. Chiar dacă Clasicii noștri au încercat de bine de rău să-i apere moralitatea, fără îndoială pentru a-i
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a ni le propune pe acestea din urmă drept exemplu." Ceea ce-l interesează este coerența personajelor, nu moralitatea lor. Partizan al Modernilor, nepotul său, Fontenelle (1657-1757) care, în Reflecții despre poetică (Réflexions sur la poétique, 1691), ar vrea să reformeze tragedia atribuindu-i un scop moral, nu-și dă seama, fără îndoială, că astfel o golește de sens. Considerând perimată noțiunea de fatalitate care acționează în ea, i-ar plăcea ca la sfârșitul nefericirilor sale să triumfe personajul virtuos. Fénelon (1651-1715
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sens. Considerând perimată noțiunea de fatalitate care acționează în ea, i-ar plăcea ca la sfârșitul nefericirilor sale să triumfe personajul virtuos. Fénelon (1651-1715), care se situează în tabăra Anticilor, sfătuiește, în Scrisoare către Academie (1714), în numele moralei, ca din tragedie să fie excluse pasiunile. Este o cale experimentată de Voltaire (1694-1778) în prima sa tragedie Oedipe, în 1718, unde se arată mândru de a crea pentru prima dată o tragedie în care nu apare pasiunea amoroasă. Cât despre abatele Dubos
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sfârșitul nefericirilor sale să triumfe personajul virtuos. Fénelon (1651-1715), care se situează în tabăra Anticilor, sfătuiește, în Scrisoare către Academie (1714), în numele moralei, ca din tragedie să fie excluse pasiunile. Este o cale experimentată de Voltaire (1694-1778) în prima sa tragedie Oedipe, în 1718, unde se arată mândru de a crea pentru prima dată o tragedie în care nu apare pasiunea amoroasă. Cât despre abatele Dubos (1670-1742), în Reflecții critice asupra poeziei și picturii (Réflexions critiques sur la poésie et la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sfătuiește, în Scrisoare către Academie (1714), în numele moralei, ca din tragedie să fie excluse pasiunile. Este o cale experimentată de Voltaire (1694-1778) în prima sa tragedie Oedipe, în 1718, unde se arată mândru de a crea pentru prima dată o tragedie în care nu apare pasiunea amoroasă. Cât despre abatele Dubos (1670-1742), în Reflecții critice asupra poeziei și picturii (Réflexions critiques sur la poésie et la peinture, 1719), el exprimă dorința de a fi aduse pe scenă situații banale și cotidiene
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Reflecții critice asupra poeziei și picturii (Réflexions critiques sur la poésie et la peinture, 1719), el exprimă dorința de a fi aduse pe scenă situații banale și cotidiene, mai impresionante, după părerea lui, decât evenimentele grandioase care se întâmplă în tragedie. Caracterul neobișnuit al eroilor de tragedie îl plictisește profund. Antoine Houdar de la Motte (1672-1731) deplânge, în Al Doilea Discurs (Second Discours, 1722), absența, în sânul tragediei, a "acestor acțiuni frapante care cer fast și spectaculos." De aceea și dorește el
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Réflexions critiques sur la poésie et la peinture, 1719), el exprimă dorința de a fi aduse pe scenă situații banale și cotidiene, mai impresionante, după părerea lui, decât evenimentele grandioase care se întâmplă în tragedie. Caracterul neobișnuit al eroilor de tragedie îl plictisește profund. Antoine Houdar de la Motte (1672-1731) deplânge, în Al Doilea Discurs (Second Discours, 1722), absența, în sânul tragediei, a "acestor acțiuni frapante care cer fast și spectaculos." De aceea și dorește el suprimarea unităților care, prin constrângerile pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]