KorAP: Find »[drukola/base=șopti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...382 383 384 ...393 >

9,824 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

Se pleacă și se retrage cu spatele, închizând încet ușa. Maria a rămas încremenită în mijlocul încăperii, cu ochii pironiți în gol, arși de pleoapele uscate ce nici lacrimi n-au. Genunchii i se moaie, îngenunchează la icoană. Ce să fac? șoptește ea cutremurată. Sfântă Fecioară, ajută-mă!! hohotește ea. Obloanele zgâlțâite de vânt gem din balamale, se izbesc bezmetic de perete.  4 "Atletul lui Hristos" Domniță Voichiță! Aceasta trebuiește să-ți fie calea, presărată cu flori, către slavă... declară, înfocat, frumosul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în elanul său înfocat, dă peste o vârtelniță, peste o măsuță pe care se află frumos împăturite comprese, bandaje, feși de pânză. Dulăul ciobănesc culcat sub bancă mârâie amenințător, dar piciorul gol al Voichiței îi mângâie spinarea. Lăboanță! Cuminte Lăboanță, șoptește ea potolindu-l. Nu-i pentru mine această cunună, principe, glăsuiește Voichița cu un zâmbet puțin trist, ciupind o coardă gravă. De-ai ști, Voichițo, câtă frumusețe-i acolo în Cetatea Sfântului Teodor... Acolo, pământul se bucură ca nicăieri altunde

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ea din nou glasul. Da' numai ce și-a slobozit Măria sa "opincarii" în luptă, că le-a înghețat zâmbetul pe buze și li s-a pleoștit musteața! Că Ștefan... continuă ea, dar, brusc, se întrerupe cuprinsă de panică. Măria sa Doamna... șoptește și repede furișează alăuta sub bancă și, de prea mult zor să pornească vârtelnița, răvășește feșile pe jos. Voichița se ridică în picioare, spăsită, cu ochii în pământ. N-ai prea avut spor, Voichițo, constată Maria cu o dojană îngăduitoare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
caută de lucru cu un coșuleț, cu niște feși, cu bandaje... Dacă doriți voi aceasta, spune Maria cu drag, cu blândețe, să vă ajute Dumnezeu. Intră Sora. Doamna Maria, nerăbdătoare, o întreabă din ochi: I-ai spus? N-am apucat, șoptește Sora stânjenită. Aseară, a sosit sol de la Sfântul Papă de la Roma. În odaia lui Ștefan a ars lumânarea toată noaptea, i-am văzut umbra pe pereți. Dimineață a ținut "Sfat de taină". Se întâmplă ceva. I-am dat binețe, mi-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
timpul... Poate, cu timpul... Poate... dacă... Cu bine, Maria... Se înclină, îi sărută mâna întinsă care parcă voia să se agațe de ceva nevăzut și iese. Maria rămâne împietrită în mijlocul încăperii. Pe obraji i se rostogolesc boabe de lacrimi. Ștefane, șoptesc surd buzele sale, Ștefane...  5 Voichița de Sânziene Stefan, în odaia Domnului, se sprijină de căminul căptușit cu faianță închipuind zodiacul și îngână răgușit: Și cu diavolul aș fi semnat tractat... "Vin turcii!" Da, mă închinam și dracului! răbufnește el

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ce mă înconjoară... O strânge aproape, își cufundă fața în părul ei, respiră adânc aroma părului ei cu miroznă a busuioc și sulfină... Dar se smulge. O îndepărtează ușor. "Vade retro Satana!", poruncește el în gând. Nu zână, Înger păzitor, șoptește Voichița tulburată. Ce n-aș da să fiu Îngerul păzitor al Măriei tale... Mi-aș pune pe cap scufița fermecată ce mă face nevăzută și te-aș ocroti în luptă. Scut m-aș face, să nu te atingă sabie, nici

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
furtuna ceea... Cerul ține cu noi... Suntem buni la Dumnezău... Când o veni Mahomed în carne și oase, atunci să vedem "bunătate"... Luca Arbure, cu bolovanul său la spinare, dă buzna pe cărare: Vine! Vine!... E cătrănit! Tună și fulgeră! șoptește el gâfâind, cu sufletul la gură. Boierii sar în picioare, de parcă i-a înțepat o albină: Ce s-a întâmplat?! Care-i pricina?! întreabă ei în surdină, alarmați. Domnul, însoțit de Stanciu și Vlaicu, fiecare cu bolovanul său -, s-au

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ciuma! repetă în triumf căpitanul Gherasim. Au ridicat tabăra de la Adrianopole, să nu se întindă molima. Oastea adunată de plecare spre Moldova s-a risipit. Acuma, de-or veni... la anu', poate... la anu' de-or mai veni... La anu'?!... șoptește Ștefan aiurit. La anu'?! Gherasim smulge plosca din mâna unui boier, râde și trage dușcă după dușcă, gâlgâind. Iisuse... La anu'... Fantastic... murmură Ștefan. I se moaie picioarele... Cade în genunchi.... Se face ghemotoc la pământ, cu fruntea la pământ

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mândrește Preafericitul. L-a ajuns blestemele noastre, precizează Duma. Ștefan se lasă încet, în iarbă, alături. Se culcă pe spate. Respiră adânc aroma ierburilor încinse în soare. Un coșaș îi țârâie la ureche. Bate un vânticel și frunzele pădurii foșnesc, șoptesc...Funigeii au pornit alba lor nuntă aeriană. O ciocănitoare bate toaca într-un copac și niște păsări gureșe ciripesc, se hârjonesc de-a dragostea. Ștefan urmărește zborul sacadat al unui fluture alb pe albastru siniliu al cerului. Se uită la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
va dăinui în veac... Până nu-i reușesc "Patimile", nu vede de la mine o para! își înăsprește el glasul. Ștefan se oprește în pronaus, unde se cască o groapă spartă în pardoseala bisericii și săpată în pământ, adânc. Aici, deci... șoptește Ștefan cu un zâmbet crispat, "Gropnița"... Și împingând cu piciorul o sfărmătură de lespede o prăvălește în adânc bufnind surd. Ia lumânarea din mâna egumenului, îngenunchează și se apleacă deasupra gropii luminându-i adâncul. Aici deci voi visa multe veacuri

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
plângeam. Plângeam pentru Constantinopol, pentru Constantin, pentru omul și împăratul pe care-l cunoscusem cu adevărat abia în dimineața aceea. Și plângeam amar, de durere și de rușine, rușine ce mă încearcă și astăzi, încă... "Nemuritorii" nu pot fi înfrânți, șoptește Ștefan. Și... și cu Împăratul?... Cu Constantin?... Zi mai departe... Ce a urmat? Dincolo de moarte nu mai urmează nimic... încearcă Țamblac să scape. Nimic... O moarte poate să fie un început. Uneori, "Nemurirea". Te rog, Ioane... -Ți-am povestit. Doar știi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
se răsti la Haricleea, copleșită de porunci. Dă fuga! Stai! Vezi și de niște lumânări! Cât mai multe! Aprindem peste tot! Să fie sărbătoare! Fugi! îi spuse din nou Haricleei, care, iute de picior, a și dispărut. A venit Ștefan, șoptește ea. A venit! Ploaia încetase și umbrele înserării începuseră să se lase, dar în iatac era lumină, multă lumină de la lumânările arse pe jumătate, răspândite peste tot, ca în Sărbătorile Paștilor. Pe măsuța acoperită cu un ștergar alb, friptura din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
zbuciumau, peste spatele încovoiat, peste picioarele strânse sub ea... Maria zvâcni, îl îmbrățișă cu disperare, se lipi de el cu tot trupul, cu tot sufletul, cu tot dorul îndelung adunat în ea. Mi-a fost dor de tine, Maria, îi șoptește Ștefan înlănțuind-o cu brațele ca și cum ar fi voit s-o absoarbă, s-o fărâme. Maria își culcă fruntea pe umărul lui plângând încetișor și de prea mult dor dezăgăzuit nu putu scoate decât un gângăvit slab, un scheunat. Mâinile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
acela ce se zbătea în spasmele morții. Am ridicat ochii spre cer: "Te-am răzbunat tăicuță!! am strigat eu. Dormi în pace". Și, din ziua aceea, duhul lui taica și-a aflat odihna. Și nopțile mele somnul. A fost cumplit, șoptește Alexandru. Biet de tine, tăicuță, prin câte ai trecut... E frig aicea? îl întreabă Ștefan înfiorat. Nu... Ștefan își șterge cu palmele obrajii uzi, zâmbește vag: Să ne încălzim dar... spune și ia plosca, umple două ulcele cu vin. Zi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
să mor! Să mor! și o îneacă plânsul. Voichiță! strigă Ștefan sever. Asemenea gânduri nebune nicicând nu voi să mai aud! Doamne! Atâta tinerețe! Ce comoară! Și tu vorbești de... Vorbești prostii! Voichița continuă înfrigurată, tremurând: "Voichițo! Înțelege! mi-a șoptit Sfânta. Pleacă! Pleacă, până nu-i prea târziu! Pleacă! Din inima ta nu va rămâne decât un pumn de cenușă" chiar așa mi-a spus. Ajută-mă Ștefane! se agață de el fata. Te rog! Alungă-mă! Eu... eu n-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mânăstire!! Se smulge din îmbrățișare și pleacă. Din prag, o privește lung, îndelung, cu inima strânsă, cu o privire învăluitoare, să-i ia cu el imaginea din urmă: așa cum stă, în mijlocul paraclisului, cu ochii plecați, slăbuță, mică, mică, tremurând toată. Șoptește: Altfel nu se poate, Voichițo... Și pleacă fără să se uite înapoi... Voichița, singură, în mijlocul încăperii, cu umerii căzuți, cu brațele moi, cu bărbia în piept, îngenunchează, se întinde pe piatra rece, o îneacă plânsul, bolborosește: Sfântă Fecioară... Sfântă... Undeva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Hristoase..." Călugării, cu lumânări, cântând, cădelnițând, părăsesc paraclisul. Ce face Maria? întreabă în șoaptă Țamblac ștergându-și cu dosul mâinii câteva lacrimi furișate printre crețurile obrajilor. Ștefan, buimac, ca trezit dintr-un somn greu, nu înțelege. Ce face Maria? Maria?... șoptește răgușit. Maria?... N-a vărsat o lacrimă. Am rugat-o. Plângi... Te rog, Maria, plângi... Nici un cuvânt. Împietrită. Nici o lacrimă... Nu mai vede, nu mai aude... Mi-e frică pentru ea, Ioane... Sărăcuța... îngână Țamblac. Și eu mă tem pentru

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
bolborosește el înăbușit, lăcrimând. Biata Maria, murmură Țamblac cu o voce gâtuită. Chinuită ființă. Viața ei a fost numai durere. Bogdan era ancora ei, rațiunea ei de a trăi... Câte vise nu-și făurise.. "Micul meu Bogdan cel Mare", îi șoptea ea... Acu... acu, nu știu ce va fi... nu știu... Mi-e tare teamă... Spune-mi, Ioane! Ce să fac?! îl întreabă Ștefan strângându-i mâinile cu disperare. Ce pot să fac pentru ea?!... Nu... nu știu de se mai poate face

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Du-te acasă, bătrâne... S-a sfârșit... Tăutu intră în paraclis, călcând pe vârfuri, nevăzut, neauzit, ca o fantomă... Tace. Ce... ce s-a mai întâmplat? îl întreabă Ștefan cu o voce albă, obosită, spartă. Bârsan... S-a întors Bârsan, șoptește el. Bârsan? întreabă Ștefan și parcă face un efort să-și amintească cine-i acest Bârsan. Și? Nu știu dacă... bolboroșește Tăutu Să intre, rostește Ștefan cu indiferență în timp ce Tăutu dă să iasă:... Și... și vezi de colindătorii ceia... Copiii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Ștefan izbucnește în hohote mari de râs, cu boierii după el, măcar că râsul lor e cam hâit: "Nebunul de Ștefan?!" Hai că mi-a plăcut! A dat Domnul s-ajung și pe post de momeală turcească!... Tot neguțătorul mi-a șoptit că Senatul venețian umblă să încheie o pace secretă cu Mahomed. "O pace secretă?!" zvâcnește Ștefan lovit. Încă un pumnal împlântat în spatele Moldovei! Halal cruciați! Ștefan, furios, se vântură de la un capăt la altul al spătăriei. Boierii tac mâlc. Anafura

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pe la cășile noastre, insistă Cupcici. Negrilă schimbă vorba, pentru că îi păcănea în urechi cuvântul: "Salcie! Salcie! Salcie!"... Voi ați băgat de samă? Lui Vodă îi pică mucu' după fătuca Radului Vodă... Băgat, zâmbește răutăcios Alexa, făcând nerușinat cu ochiul. Se șoptește că diavolița i-a făcut cu ulcica de l-a scos din minți; și doar Vodă-i geambaș de muieri. Semn de bătrânețe când ți se aprind călcâiele după prospătură. Te pomeni că-i dragoste cu năbădăi, chicotește Negrilă. L-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
superb pieptar de zibelină , bătut cu mărgăritare și nestemate, încheie Duma cu ironie. Ce?!?! răbufnește Ștefan. "Prietenie frățească"?!?! Între Cazimir și Mahomed?!?! exclamă Ștefan uluit, cu mânie. Cum... cum este posibil aiasta?... bâiguie el. Cum?... Alt pumnal înfipt în spatele Moldovei, șoptește el cu glas răgușit. Și tu m-ai vândut, Cazimire? Vreo înțelegere secretă? se întreabă Șendrea. Mai degrabă lingușeală, de frică, spune Țamblac. La Cracovia am auzit că în Dieta poloneză s-au ridicat voci care îl mustră pe Cazimir

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de... I se pune un nod în gât și vocea i se curmă. Bea, bea "să stingă focul"... Dacă... dacă nu se poate altfel, bolborosește Alexandru, cu dinții încleștați să nu-l podidească plânsul, mă duc... "Fie numele tău binecuvântat", șoptește Vlaicu și întoarce capul spre fereastră, să nu se vadă că-și șterge pe furiș o lacrimă strecurată. Boierii tac, nu suflă. Ștefan privește în gol, undeva, departe... Privește în amurg colinele însângerate de apusul obosit al soarelui. Grăiește încetișor

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
El Fiu al Domnului, s-a umilit pre sine și s-a lăsat scuipat, batjocorit și răstignit ca să mântuiască omenirea, cu atât mai lesne îi este unui obscur voievod să se umilească pentru ca să-și mântuiască țara... Umilirea aiasta devine înălțare, șoptește Vlaicu. Întâi "Patimile". O să ajungem și la "Înviere"... Cine știe... răspunde Ștefan cu un surâs amar. Stanciu îl privește, îi zâmbește la rândul său: Priviți la el! Zâmbetul! Surâsul de nepătruns al lui Vodă Ștefan! Ce se află dincolo de el

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
trage sufletul și, mucalit, începe să se vaicăre: Du... Dumnezeule!... Într-un galop... Câți cai ai mai crăpat? i-o retează Ștefan. Hai las-o! Vorbește! Vin! Vin, Măria ta! S-au pornit! Vin cu toată puterea Împărăției! Mă așteptam, șoptește Ștefan, alb, rece. În zorii zilei de 13 mai, din Adrianopole, sub flamura verde a Profetului, povestește Gherasim cu respirația scurtă, Aliotmanul a purces în marș spre Moldova... Cu Mahomed?! întreabă Ștefan scurt. Cu! Ne face cinstea Împăratul turcesc în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]