11,710 matches
-
creștini pentru noi, iar Episcopii pentru voi" (Slujbe 359) (cf. Slujbe, 340, PL, 38, 1483. "Vobis enim sum episcopus, vobiscum sum christianus"). 109 Sf. Ciprian, într-o epistolă scrisă pe cînd se ascundea, într-o perioadă de persecuție, motivează prin singurătate faptul că nu a răspuns unei scrisori pe care i-o trimiseseră unii dintre preoții săi: "Căci, spunea el, la începutul episcopatului meu stabilisem să nu iau nici o hotărîre fără sfatul vostru și fără consimțămîntul oamenilor" (Epis. 14) (Epis. 5
Cele cinci plăgi ale sfintei biserici by Antonio Rosmini [Corola-publishinghouse/Administrative/912_a_2420]
-
cineva ca Julie te anunță că nu-i bine să mai iei. Câteva ore mai târziu, când efectul i s-a evaporat, spaima s-a strecurat pe ușa terasei și mi s-a furișat sub cearșafurile fine ale lui Julie. Singurătatea mă învălui ca fumul ce se-nălța dintr-una din lumânările ei aromate. Am început să transpir, fruntea mi s-a năclăit de sudoare, trupul îmi ardea în timp ce aveam revelația grețoasă că o inimă frântă rămâne o inimă frântă, indiferent
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
vine mintea la cap. (Mă privi pieziș, parcă Încercînd să-mi pătrundă În gînduri pe la colțul ochiului.) Crezi c-o să-și schimbe declarația? Dacă e pregătit să se vadă cu tine... — E prea devreme să mă pronunț. Poate-l apasă singurătatea sau poate-și dă seama cîte uși sînt pe cale să i se-nchidă-n nas. Am ieșit de pe Calle Molina pe un drum Îngust, una dintre puținele străzi din Estrella de Mar rămase din secolul al nouăsprezecelea, o terasă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1875_a_3200]
-
ca să ajung unde vreau să ajung? De ce nu am curajul să depășesc groaza desprinderii? Să fie de vină mintea mea mereu trează, care stă de veghe și care mușcă întruna, cu o furie insațiabilă, din mine? Să fie de vină singurătatea străvezie ca o meduză de care mă las mereu însoțită, de bunăvoie? Să fie vorba doar de o depresie trecă toare, cum îmi spuneam adineauri? Sau să fie cumva doar o melancolie stătută, paralizantă? Mintea mea s-a zburlit la
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
mai comode decât pantofii ăștia nenorociți care mă bat insuportabil! încerc în mod discret să-mi scot picioarele din pantofi, care mă strâng din ce în ce mai tare la vârfuri. Uf, ce ușurare! Nu m-a văzut nimeni. Sunt mereu însoțită doar de singurătate. Sin gurătatea e, după cum ți-am mai spus, Edo, o meduză uria șă și străvezie care plutește pe lângă mine, atingându-mă din când în când, să mi aducă aminte că mă însoțește, tăcută... Au mai venit, acum vreo oră, de la
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
la naiba cu mine! Intru și mă uit înnegurată de jur împrejur în camera pe care am bodogănit-o de atâtea ori. Mi se pare străină și ostilă. Ca și cum ar fi aflat și ea că nu ne vom mai împărtăși singurătățile prea mult timp. Că e posibil - ba chiar probabil - ca ea să devină în scurt timp o amintire. Cine știe unde-o să stau? Cine știe ce se va întâmpla cu casa asta și unde și cu care din pă rinți mă voi muta
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
casete de pe masă și uitându-mă cu dispreț la jurnal. Mi se pare un subterfugiu ieftin, de domeniul trecutului, ca și mu zica pro gresivă pe care am tot ridicat-o în slăvi. Jalnici și mohorâți substituți de camarazi ai singurătății mele liceene! Nu mai am nevoie de ei! Strâng casetele de pe masă și ies cu ele din cameră. Intru în bucătărie și le arunc fără nici o urmă de ezitare la coș. în același moment mi se pare că se clatină
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
care țin de orgoliul meu de a mi dovedi morțiș că mă pot trans forma dintr-o persoană interesantă într-un personaj exemplar, chiar dacă a dispărut Clara. Ce idioțenie, ce fixație cretină să mă duelez cu marea! M-a tâmpit singurătatea! Sunt un jalnic Don Quijote, care acum câteva luni voia să se dueleze cu o stân că, iar acum își dorește să se dueleze cu marea! Un Don Quijote ridicol, cu veleități de Don Juan, care nu mai ține min te numărul
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
Dar Clara Martin plecase din ea, alungată, repudiată, târându-și geamantanul doldora de amintiri fără nici un ajutor, așa cum plecase mama ei, demult, cu geamantanul doldora de haine. Era pe la începutul lui martie 1975. Clara Martin era singură acasă, într-o singurătate compactă. Stătea în vârful patului și citea un volum de poezii de Emily Dickinson. Ce femeie curajoasă! Ce poetă minunată! Și, după cât se pare, ea nu avusese nevoie de nimeni în viața ei. Ce nevoie să ai de ceilalți? Clarei
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
câteva mile depărtare, găsit acolo mort, Înghețat - sau spânzurat, nu Îmi mai aduc bine aminte. Locul Însă nu avea nevoie de genul ăsta de Înfloritură lugubră. Era părăsit, spectral, aproape malefic - evident straniu, chiar dacă nu sunt o persoană superstițioasă, iar singurătatea În mijlocul naturii nu m-a speriat niciodată nici măcar o zecime din cât mă Înspăimântă cea din orașe și case. Pur și simplu Îl simțeam ca pe un loc de rău augur, un loc În care nu trebuia să zăbovești, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1911_a_3236]
-
nu-i conferă lui Mircea, însă, nici un simțământ de ocrotire sau de solidaritate, fiindcă cine ce are să caute pe aici? se întreabă el. Doar solitari suspecți, prin însăși nepăsarea cu care se aventurează în acest tărâm al dărâmăturilor. Sfiicios față de singurătate, Mircea nu ar fi vrut, totuși, să nimerească nici la vreun atelier improvizat al țiganilor-argintari (se aciuaseră, pe aici, se zicea, vreo câțiva pripășiți din această etnie, hoinari veniți din stepele răsăritene) foarte pricepuți să te momească, smulgându-ți, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
agita pe lângă clienții celor două mese ocupate. Mai era o masă, cu un singur consumator, cu ochi triști, pe un chip de rebel, și (cum avea Vladimir să constate mai încolo) cu temperament sangvinic și cu o accentuată teamă de singurătate. Solitarul îl strigă: Domnule, alo, domnule, poftiți la masa noastră! Identificând în el pe băutorul de clasă și convivul interesant, Vladimir ocupă scaunul pe care i-l oferea amabilul personaj solitar. Își așeză maleta dreptunghiulară, cu sutele de milioane de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
cu ușa strâmtă, scoțându-și, pe rând, întâi unul, pe urmă celălalt din rămuroasa lui pereche de coarne. Se lăsa mângâiat și scărpinat pe gât, sub bărbie și la steluța lui albă din frunte, între coarne, apoi se retrăgea în singurătatea din cabina lui de prizonier. Iar pe alături, treceau soldați sovietici cu steaua roșie la bonetă, care, în grupuri de câte trei-patru, mișunau peste tot în Bucureștiul aflat sub ocupația Armatei Roșii. Sâmbăta și duminica erau așa de mulți soldați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
atâta sinceritate avântată, încât propriile aspirații mincinoase începură să-l consoleze pe el însuși, simțind, cu această ocazie, un elan de colosală onestitate. Vladimir, rotind între palme paharul mereu plin, pe care îl lăsa așa din precauția provincialului, vizavi de singurătatea edificiului din margine de Bărăgan, extrase mica lui concluzie: afaceri cu primăriile de sector! Iată de unde provine cantitatea imensă de marmură și de alte materiale folosite în zidirea hotelului! Sesiză, cu oarece jenă, că întreruperile de conversație dintre ei, vremelnice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
pulpe musculoase: atingea culmea nebuniei dansului, în învăluirile valsului Sânge vienez. O returnă, de acolo, de unde era transportată prin propria imaginație, ce-i fusese cultivată în copilărie de istorisirile mamei cu destin zguduitor, o readuse în acel prezent, în noaptea singurătății lor din imensitatea plină de zăpadă a Bărăganului, din hotelul neterminat, din ridicolul unei beții între doi descreierați, al unei beții între un bărbat și o femeie, care nu se cunoșteau, nu se destăinuiau în intenții anume, nu se potriveau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
-se mai tare lângă anonimul ăsta prea puțin prielnic, care nu voia nimic de la ea, nu-i lua nimic, nu-i oferea nimic decât prezența lui inertă, apatică, de neînțeles pentru creierul ei, care-i umplea, pe moment, pustiul și singurătatea îngrozitoare din inimă. Înghesuindu-și murdara răceală în corpolența caldă a necunoscutului de lângă ea, Mesalina adormi buștean, până hăt-târziu, în dimineața de iarnă, când, trezindu-se și tremurând, începu a-și descolăci trupul ei de salamandră amorțită de frig. Deschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
ajung la marginea orașului. Trebuia să fac un ocol destul de mare, fiindcă voiam să ajung la marginea mai Îndepărtată, cea Împădurită. Aveam de străbătut mai Întâi străzile din centru, așa că am declanșat un fel de clișeu emoțional: Împlinirea sentimentului de singurătate și nesiguranță pe un itinerariu post-atomic. Ca să explic: noaptea de dinainte fusese ultima a festivalului berii. Acum, străzile pustii erau acoperite de cioburi, de bucăți de plastic arse, de pete de vomă. De unde și nevroza mea. Exagerez. Adică mă truchez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
rupt tăcerea. Își duce palma la ochi, se freacă hlizindu-se, până la urmă Îi dau lacrimile, i-o fi intrat uleiul În ochi. Se uită la mine, plâns, cu ochi limpezi, albaștri. Din boxe o voce caldă cântă calm despre singurătate. Simt cum o boare plăcută, răcoroasă, Îmi mângâie spatele, ceafa rasă. Mă iau În brațe, mă uit din nou la Pârvu, el Îmi zâmbește pașnic. Îmi trec palmele peste umeri, ceva mă cutremură blând, de-abia mă-nfioară. Îmi place moliciunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1895_a_3220]
-
dezvoltase abilități care-l făceau să înțeleagă multe din foarte puține cuvinte, sau chiar deloc. Ori însăși faptul că ocupase cea mai retrasă masă dar aranjase scaunele ca și cum te invita să iei loc, răsuna ca un strigăt răscolitor a unei singurătăți insuportabile. Atunci când se apropiase, plutonierul ridicase spre el niște ochii tulburi. Nu din cauza beției, chiar dacă masa plină cu sticle putea să sugereze asta. Privirea subofițerului oglindea o tristețe extremă, parcă adunase acolo amărăciunea lumii întregi, dincolo de care întrezărise uimit zidul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
dar simte că prezența invizibilă din spatele lor nu vrea să-i facă rău. Dimpotrivă, o stare ciudată de bine și relaxare o pătrunde ca un fluid dens și concentrat până la ultima fibră. Un singur lucru o întristează. Pustiul din jur. Singurătatea. Se uită undeva departe în zare, fără să caute cu privirea ceva anume, fără să se gândească la nimic. La un moment dat, o silueta întunecată se profilează în zare. Își dă seama că nu mai este singură și bucuroasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
rece al morții înghețase lumina lor iubitoare. Marius se apleacă deasupra ei, îi închide pleoapele și sărută obrazul marcat de paloarea fantomatică a morții. O durere sfâșietoare cum nu mai cunoscuse până atunci îi cuprinde tot corpul. Sentimentul unei depline singurătăți se prăvălește asupra lui cu atâta forță încât cade în genunchi și începe să plângă ca un copil, cu sufletul pustiit și inima distrusă, peste trupul fără viață al fetei. Nu se poate Doamne! Cu ce ți-am greșit Doamne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
Și nedreaptă - i se răspunse - asemeni lui Dumnezeu, care trebuie să hotărască singur ce e drept și ce au e drept. Și cîte zeci de Întrebări roiesc În jurul acestei idei pentru a-i determina substanța. Și El e singur, și singurătatea Lui e fără Îndoială tristă ca toate singurătățile”. Marga Popescu tresări. O asemenea vorbire nu mai auzise pînă atunci și se Întrebă, aproape Înspăimîntată, dacă-i aparține sau nu. „Nu, nu se poate”, gîndi. Vru să se ridice, să deretice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
care trebuie să hotărască singur ce e drept și ce au e drept. Și cîte zeci de Întrebări roiesc În jurul acestei idei pentru a-i determina substanța. Și El e singur, și singurătatea Lui e fără Îndoială tristă ca toate singurătățile”. Marga Popescu tresări. O asemenea vorbire nu mai auzise pînă atunci și se Întrebă, aproape Înspăimîntată, dacă-i aparține sau nu. „Nu, nu se poate”, gîndi. Vru să se ridice, să deretice prin cameră, să facă ceva pentru alungarea gîndurilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
la așa ceva. Și În acele momente gîndea oamenii, fără voie, În determinarea strictă a evenimentelor ce alcătuiau istoria În văzul tuturor; lucrul acesta era firesc pentru toți, nimeni nu se putea debarasa de actualitățile politice cotidiene ce determinau mersul vieții. - „Singurătate, ați spus, domnule judecător?” - „Da, singurătate.” Nici n-ar putea fi altfel, ai nevoie totdeauna de o anume detașare, cînd ești obligat la o judecată de valoare. Asumarea unei asemenea obligații și detașarea ce o reclamă constituie de fapt singurătatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
gîndea oamenii, fără voie, În determinarea strictă a evenimentelor ce alcătuiau istoria În văzul tuturor; lucrul acesta era firesc pentru toți, nimeni nu se putea debarasa de actualitățile politice cotidiene ce determinau mersul vieții. - „Singurătate, ați spus, domnule judecător?” - „Da, singurătate.” Nici n-ar putea fi altfel, ai nevoie totdeauna de o anume detașare, cînd ești obligat la o judecată de valoare. Asumarea unei asemenea obligații și detașarea ce o reclamă constituie de fapt singurătatea judecătorului. „Da, domnișoară! - Îl auzi ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]