9,796 matches
-
a compune o a treia dramă care, din contra, s-ar situa între genul serios și tragedie. Beaumarchais, prin amestecul tonurilor, în Eseu despre genul dramatic serios, definește și el noul gen, considerându-l ca pe o formă "intermediară între Tragedia eroică și Comedia glumeață." Doritor să amestece tonurile, din grija pentru realism, asta nu înseamnă că teoreticianul Iluminismului proslăvește întoarcerea la tragi-comedie, gen artificial în ochii săi, construit, în irealismul său, pe baza unor contraste prea mari. "Vă dați seama
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
loc și de timp, ca o constrângere inutilă care nu poate decât să întrerupă desfășurarea acțiunii sau să o păteze de neverosimil. Louis-Sébastien Mercier citează libertatea temporală pe care și-o arogă Shakespeare. "Shakespeare, scrie el în Noul Examen al tragediei, ne spune într-un mod foarte convingător, că poetul este suveran în modificarea după voie a acțiunii care trebuie să se petreacă fie în mai multe zile, fie în mai multe locuri; că verosimilul va avea atunci de câștigat, și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
există intrare și ieșire, Mercier cere ca schimbările de loc să "nu se petreacă decât în antracte, niciodată în altă parte". El îi pune față în față, în nenumărate rânduri, pe Shakespeare și pe Voltaire, comparând în special cele două tragedii ale lor despre Cezar 27 pentru a arăta inferioritatea celui de-al doilea, care nu a făcut, după părerea lui, decât să-și jefuiască predecesorul. "La ce au servit aceste reguli severe pe care niște autori creduli le-au urmat
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care se succed, și care nu aruncă decât câte un cuvânt în trecere, îmi dau impresia unei mari tulburări. Scene scurte, rapide, izolate, unele sub formă de pantomimă, altele vorbite, ar produce, mi se pare, și mai mult efect în tragedie. La începutul unei piese, aș vrea numai ca ele să nu dea prea mare viteză acțiunii, și să nu cauzeze obscuritate." 2.3.4. Al Patrulea Perete Grija aceasta pentru realism, pe care o dovedesc teoreticienii dramei burgheze, culminează cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
întâi cerințelor zelului celui mai nobil, scrie el, aflând că cei cu perucile albe și cei numiți talons rouges 30 nu se vor mai amesteca cu Auguștii și Cleopatrele. Lucrurile stând în acest fel, teatrul din Paris se va schimba. Tragediile nu vor mai fi niște conversații în cinci acte la sfârșitul cărora vom afla, pentru respectarea convenției tragice, că a fost puțin sânge vărsat. Vom dori pompă, spectacol, gălăgie. Am insistat totdeauna asupra acestui punct prea neglijat de noi, și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că de acum înainte ea începe să exercite o adevărată fascinație. 2.4.1. Un joc plin de naturalețe Cu drama burgheză, jocul actorului se modifică pentru a satisface exigența realismului iluzionist. Până la începutul secolului al XVIII-lea, actorul de tragedie, în Franța, adoptă un joc static, stând nemișcat în avanscenă, declamându-și cu emfază textul cu fața la public, fără să-și privească vreodată partenerul căruia nu pare să i se adreseze 31. Ne amintim cu ce vervă feroce Molière, în Improvizația
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
gradație, nuanțe, trăsături neprevăzute și bruște, pe care nu o poate avea când este încordată și forțată." Ea îmi spunea uneori, plină de nerăbdare, că nu o voi lăsa în pace până ce nu va adopta tonul familiar și comic în tragedie. "Hm! Nu, Domnișoară, îi spuneam, nu-l vei avea vreodată, firea ți l-a interzis; nici măcar în momentul în care îmi vorbești nu-l ai; sunetul vocii dumitale, aerul figurii dumitale, pronunția, gestul, atitudinile, sunt nobile de la natură. Trebuie numai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
doi prinți rămân reci și nemișcați. Marțian! La numele acesta niciunul nu vrea să răspundă. Corneille, Héraclius, actul IV, scena 4. Iată ceva ce hârtia nu poate auzi niciodată; iată unde gestul triumfă asupra discursului! (...) În sublima scenă care termină tragedia Rodogune, momentul cel mai teatral este, fără discuție, cel în care Antioh își duce cupa la buze, și în care Timagène intră în scenă strigând: Ah! seniore! (actul V, scena 4) Ce mulțime de idei și de sentimente acest gest
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Diderot se aseamănă, la interval de milenii, cu cea a lui Aristotel, care deplângea faptul că, după moartea lui Eschil, Sofocle și Euripide, corurile și-au pierdut funcția. Compuse ca niște simple intermedii ornamentale, ele puteau fi integrate în orice tragedie, pierzându-și astfel forța vie. Conștient de impactul emoțional al gestului, Diderot vrea să-i acorde un loc special în execuția dramei. Există scene, scrie el în Discurs despre Poezia dramatică, în care le este cu mult mai firesc personajelor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adu pe scena teatrului tonul dumitale familiar, exprimarea simplă, înfățișarea de toată ziua, gestul firesc, și vei vedea cât vei fi de sărăcăcios și de slab. Vei vărsa lacrimi degeaba, vei fi ridicol, o să se râdă. Nu vei juca o tragedie, ci un bâlci tragic. Crezi dumneata că scenele din Corneille, Racine, Voltaire, chiar și Shakespeare, se pot debita cu vocea dumitale de conversație și pe tonul folosit la gura sobei? Și nici întâmplarea spusă la gura sobei cu emfaza și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Paradoxe sur le comédien). Dacă Lessing a lucrat mult asupra operei lui Diderot, acesta îl cunoaște în schimb prost pe Lessing. Pare să se fi interesat mai ales de Miss Sara Sampson, piesă din 1755, pe care o califică drept "tragedie burgheză", pentru care publică o critică elogioasă în Journal étranger în 1761. Trebuie spus, în favoarea lui, că teatrul german este încă foarte prost cunoscut în Franța. Louis-Sébastien Mercier, care citează, în 1773, în Despre teatru sau Noul Eseu despre arta
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
părerea lui, o influență dezastruoasă. El reia, asupra acestui punct, unele din argumentele lui Diderot împotriva Clasicismului francez, mergând chiar până la traducerea, în Dramaturgie, a unui întreg pasaj din Bijuteriile indiscrete. El opune complexității prea mari a pieselor franceze simplitatea tragediilor grecești, pe cele ale lui Sofocle mai ales. El remarcă, trecând în mod supărător, cu acest prilej, de la conceptul de simplitate a acțiunii la cel de unitate, că regula esențială a teatrului grecesc este unitatea de acțiune, căreia celelalte două
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
saxonă și Tellheim, de origine prusacă, și dubla căsătorie care încheie piesa, ca simbol al reconcilierii germanilor. Criticii epocii au avut grijă să sublinieze caracterul german al acestei piese, în care putem citi retrospectiv anunțul unirii germane. Lessing, pe care tragedia îl plictisește, crede că autorul dramatic, dacă vrea să-l impresioneze pe spectator, trebuie nu numai să-și inspire subiectele din actualitate, dar să și aducă în scenă oameni aparținând societății de mijloc. Destinul regilor și al eroilor, prea diferit
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dorește un obiect special: ideea de stat este mult prea abstractă ca să ne impresioneze." (Seara a 11-a) Pentru a da greutate argumentării sale, Lessing se ascunde după autoritatea lui Marmontel, care susține un punct de vedere identic, în articolul "Tragedia" din Elemente de literatură. "Ar însemna să jignim inima omenească, spune și Marmontel, și să nu cunoaștem natura, crezând că ea are nevoie de titluri pentru a se emoționa mai tare. Numele sacre de prieten, tată, amant, soț, fiu, mamă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
că cerul îi venea în ajutor, în acest moment dureros și îngrozitor, în care, ororii de a muri, i se adaugă regretul că ar fi putut trăi fericit, spuneți-mi ce îi lipsește acestui subiect pentru a fi demn de Tragedie? Extraordinarul, miraculosul, spui dumneata? Și oare nu poate fi văzut acest miraculos înfricoșător, în trecerea rapidă de la onoare la oprobriu, de la nevinovăție la crimă, de la dulcea speranță la disperare, într-un cuvânt, în excesul de nefericire cauzat de o slăbiciune
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care nu au șovăit să arate personaje care suferă în trupul lor, care jelesc, gem și strigă, atunci când durerea devine intolerabilă, în timp ce francezii, sub pretextul bunei cuviințe, au golit scena de spectacolul suferinței fizice. "Este de remarcat că printre puținele tragedii antice care ne-au parvenit, se află două piese unde durerea trupească intră în mare parte în suferința care îl lovește pe eroul îndurerat. Pe lângă Filoctet, este și Hercule pe moarte. Și pe acesta din urmă, Sofocle îl face să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe punctul de a se sinucide. Această piesă, în care tatăl și fiica sunt prea stoici în fața nenorocirii pentru a-l emoționa pe spectator, nu a obținut nici pe departe succesul lui Minna von Barnhelm. Lessing condamnă genurile extreme, farsa, tragedia, prea îndepărtate de realism, unul pentru că îngroașă trăsăturile pentru a le reduce la o caricatură, celălalt, pentru că le stilizează în scopul de a le înnobila. Spectatorul nu-și poate citi portretul nici în unul, nici în celălalt. Asta nu înseamnă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
El scrie în special simfonii pentru Polyeucte și pentru Mithridate în 1738. Lessing, în Dramaturgie, îl citează îndelung pe compozitor. "Orice simfonie compusă pentru o piesă de teatru, spune el, trebuie să se potrivească cu subiectul și caracterul piesei. Astfel, tragediile vor un alt gen de simfonii decât comediile. În muzică trebuie să existe aceeași diferență ca între genurile dramatice. Dar mai trebuie luat în considerare pentru muzică specificul pasajului căruia îi este destinată fiecare bucată. Astfel, uvertura trebuie să se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
virtute, nu înțeleg această virtute eroică, impresionantă prin dezastrele sale și lacrimogenă prin dicția sa. Aceste lucrări cărora în Franța li se dă denumirea de drame, își au cu siguranță meritul, este un gen de reprezentare teatrală între comedie și tragedie. Este un amuzament făcut mai mult pentru inimile sensibile; nefericirile eroilor tragici ne interesează de la distanță, dar ale celor egali nouă trebuie să ne impresioneze mai mult. Comedia, care nu este decât o imitație a naturii, nu-și refuză sentimentele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Schiller (1759-1805)71, extrema îndrăzneală a lui Goethe (1749-1839). Acesta lucra atunci la Faust, dramă mitică, pe care o va reprezenta în 1829 la teatrul de la Weimar al cărui director este72. Ea se hrănește acolo cu reflecțiile lui Schiller despre tragedie, considerată de el ca formă superioară de artă, și despre funcția socială a teatrului. Într-adevăr, tocmai și-a terminat opera teoretică, când sosește ea la Weimar, fiindcă au fost publicate pe rând Despre arta tragică (1792), Despre patetic (1793
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teatrului. Într-adevăr, tocmai și-a terminat opera teoretică, când sosește ea la Weimar, fiindcă au fost publicate pe rând Despre arta tragică (1792), Despre patetic (1793), Despre sublim (1794), Teatrul considerat drept instituție morală (1802), Despre utilizarea corului în tragedie (1803). Ea se împrietenește și cu August Wilhelm von Schlegel (1767-1845), unul dintre marii teoreticieni ai Romantismului german care, foarte deschis către literaturile străine, a tradus Shakespeare, Calderón, Cervantes. Prin intermediul verișoarei sale, Doamna Necker de Saussure, ea traduce Cursul de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pune acolo față în față stilizarea eroului tragic francez, redus la o schemă, și opacitatea mai realistă a personajului german, descris în diversele momente ale existenței sale și nu prezentat într-o acțiune unică. "Francezii, chiar și în acelea dintre tragediile lor care sunt bazate pe tradiție sau pe istorie, nu zugrăvesc decât o faptă sau o pasiune. Germanii, în ale lor, zugrăvesc o întreagă viață și un întreg caracter. Când spun că zugrăvesc o întreagă viață, nu vreau să spun
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
77, considerat de o vulgaritate nelalocul ei. Uciderea Desdemonei, strangulată sub ochii spectatorului, a șocat o mare parte a publicului. Iată ce scrie Vigny cu privire la acest lucru: "Puteți să credeți voi, englezii! Voi care știți ce cuvinte sunt spuse în tragediile lui Shakespeare, că muzei tragice franceze sau Melpomenei i-au trebuit nouăzeci și opt de ani ca să se decidă să spună cu voce tare: un mouchoir (o batistă), ea care spunea chien (câine) și éponge (burete), fără ocolișuri? Iată treptele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și a romanticilor, un viu succes, ceea ce apare ca un răspuns pozitiv la întrebarea pusă de Vigny, în Scrisoarea către Lordul *** despre seara de24 octombrie 1829 și despre un sistem dramatic. Se va deschide scena franceză, sau nu, spre o tragedie modernă producând: în concepția ei, un tablou larg al vieții, în locul unui tablou restrâns al catastrofei unei intrigi; în compoziția sa, caractere, nu roluri, scene pașnice fără dramă, amestecate cu scene comice și tragice; în execuția ei, un stil familiar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de mari peruci negre, costând mii de scuzi, care au apreciat, în 1679, piesele lui Racine și Molière. Acești oameni însemnați au căutat să desfete gustul acestor marchizi și lucrează pentru ei. Consider că trebuie de acum înainte să facem tragedii pentru noi, tineri rezoneri 78, serioși și puțin invidioși, din anul de grație 1823." Considerând că literatura clasică, perfect adaptată idealurilor secolului al XVII-lea, a devenit total desuetă, el definește Romantismul, în capitolul al treilea din Racine și Shakespeare
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]