KorAP: Find »[drukola/base=șopti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...383 384 385 ...393 >

9,824 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

Doamne, de tovarăș, că de dușman mă păzesc singur, spune Vlaicu. Trecând prin Țara Românească, povestește Gherasim, am mas la tovarășii din pribegie ai Măriei tale: boierii Mircea Comis și Stan Logofăt. Voievodul Laiotă Basarab mi-a trimis vorbă să șoptesc Măriei tale că vine siluit, cu inima frântă, că se va strădui să nu verse sânge de frate, că mult se bucură când oștenii lui fug în munți, ca să nu meargă cu păgânii... O să-i plătesc eu. După faptă și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Înalt, măcar să-mi fi lăsat dreapta... îngână Niculai cu amar intrând în cârciumă. Pe furiș, din spate, se strecoară un băiețandru, că nici tuleele nu i-au mijit, nici șorțul de băiat de prăvălie nu l-a scos: Nea Dumitre, șoptește el. Nea Dumitre... Ce vrai, mă puță mă! se sborșește Dumitru la el, țâfnos peste fire. Nea Dumitre, se milogește băiatul, ia-mă și pe mine la rezbel, tovarăș... Ceee?!... Plimbă ursu'! Rezbelu' nu-i joacă de copii! Să mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
să-i ardă una după ceafă, dar n-apucă să dea, rămâne cu mâna ridicată trăsnit de un gând ce-l înseninează. Fă-te-ncoa! Mă Petrică! Batem palma! Te iau tovarăș! Mă iei?! țopăie de fericire Petrică. Dumitru îi șoptește ceva la ureche și Petrică o zbughește după casă. Savastița iese cărând un sac cu merinde. Dumitru se face a ațipi, cu capul în piept, sforăind ușurel, bâzâit de muște... Halal viteaz! strigă Savastița. Dormi pe tine, boșorogule! Oșteanu' lu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
băieți. Suntem încercuiți. Și nu știu cum... bolborosește Ștefan. Oricum o dăm, n-avem scăpare... "Stârvuri! Jaf! Robie! Sânge! O Dunăre de sânge!", își face apariția silueta Sfântului, propovăduind halucinante blesteme. E grozav "Sfântul" aista cu Apocalipsa lui. O fi Vocea Destinului, șoptește Ștefan. Sfântul cade în genunchi, cu ochii, cu brațele implorând Cerul. "Doamne!! Aruncă-i în întunericul unde-i plânsul și scrâșnirea dinților! Trâmbițele înfricoșatei Judecăți de Apoi!!..." Ia, hușuiți pe Habacuc aista, că-mi sparie oștirea cu Apocalipsa lui! Șendrea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
câteva lucruri, puține -, ce-s mai presus de viață și chiar de moarte... Dumnezeu să ne ierte. Vin tatarii! Vin și turcii! Ei drăcia-dracului, ia să vedem ce se mai poate face?! Închide ochii și se cufundă în el... "Mâța", șoptește Mihail, șăgalnic, dar nimănui nu-i a zâmbi măcar... Se așterne o tăcere adâncă. Un bondar bâzâie gros. Cineva tușește încetișor; ceilalți îl sâsâie cu degetul la buze. Mult n-au a aștepta. Ștefan deschide ochii... "Zâmbește? Parcă ar zâmbi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cozile două câte două. Le treceau Nistrul... S-au vorbit și... Și s-au aruncat în bulboană, toate odată... toate... Ștefan îl îmbrățișează, îl strânge aproape. Bârsan, cu capul pe umărul Domnului, plânge încetișor, pe înfundate. Într-un târziu, Ștefan șoptește: Moldovencele mele... Voi înălța, acolo pe mal, o troiță. Și pe ea voi scrie, voi săpa cuvintele: "Ați ales libertatea, fetelor!" Bârsan, cu capul în piept, se retrage încet și pleacă. Ștefan se apropie de fereastră. Respiră adânc... Privește luminițele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
socoteală. Acu, să ascultăm clopotele Sucevei. Plecăm și-o să ne fie dor de ele... Clopotele Mirăuților, îngemănate cu dangătul clopotelor de la Sfântul Dumitru, bat rar, în dungă. "O să ne fie dor de ele..." Ștefan privește în noapte luminile Sucevei... Ștefane, șoptește Vlaicu, cu teamă să nu-i tulbure șirul gândurilor, dar Ștefan nu-i răspunde. Ștefane, ești ostenit-ostenit... Odihnește-te... Era o noapte cu lună și stele, măcar că erau puzderie, degeaba scânteiau acolo în cer. Coboară privirea pe pământ. Acolo, jos

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în suliță, și l-au dat în târg... l-au dat... Ștefane... de ce te chinui? Ștefan, cu ochii pierduți în gol, obsedat, îngână: Dacă nu te lași... și nu te lași... și nu te lași... Dacă lupți... și lupți... Termopile, șoptește Țamblac. Ce tot spui? Mă gândeam... Ștefan duce mâna la falcă, o freacă ușor... Măseaua?... Iar?... Te doare?... S-o ia naiba! Acu și-a găsit! De ce n-o scoți? Parc-am avut timp? Cu turcii aiștea... Doar știi... O s-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-te, Maria... Nu se poate! Nu se poate!... Nestrămutat, unchiule! În umbra Preacuratei și Binecuvântatei Fecioare Maria, căreia îi închin puțina viață ce mi-a mai rămas, îmi voi afla, poate, odihna... Lui... lui i-ai spus? Nu... nu încă, șoptește ea. Maria... Mai gândește-te... Nu lua hotărâri pripite... Lasă timpul să hotărască... Lasă timpul... Am obosit, unchiule, spune Maria cu blândețe, cu o mare oboseală în glas. Ce-a fost viața pentru mine decât un lung șir de suferințe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pot suporta viața asta de teamă, de zbucium... Toți ai mei au murit... Dumnezeu mi-a luat la el și ultima nădejde. Aici, totul mi se pare străin. Am încercat... N-am reușit. Poate e și vina mea... Și-apoi, șoptește ea înăbușit după o pauză în care se luptă să nu izbucnească în plâns, și-apoi... Sunt mândră! spune ștergându-și lacrimile care nu i-au ascultat porunca și înălțând capul. Nu... nu cerșesc dragostea nimănui! Mă retrag, surâde ea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Și... și chiar să moară, de nu se poate altfel -, să moară frumos, cu sabia în mână... Rostul tău, Voichițo, este viața. Să iubești. Să zămislești pui, care să împlinească, poate, ce-am visat noi și n-am împlinit... Împreună, șoptește Voichița. Timpul... uitarea... vindecă totul... Niciodată! Voichița împietrită privește în gol, undeva, departe... Tăcere... Ștefan, o privește lung și grăiește încetișor, cu tristețe: Aiasta ne e soarta, Voichiță. Ce suntem? Pulbere de stele... de oase, mai degrabă... și o îmbrățișează

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
surdină, la Mirăuți, bate toaca și clopotul cel mic bate încet, rar, în dungă, ca pentru mort... "În cetate, peste tot e liniște!" Ștefan respiră adânc, se întoarce: Nu-i liniște... nu-i... spune și le privește lung. Vă rog, șoptește încet, rugător, pe amândouă... Vă rog... Să lăsăm timpul... Ne așteaptă o grea încercare... Și nu știu... Nu se știe... Timpul dezleagă multe... Să lăsăm timpul... Timpul... Ușa se trântește violent de perete: Otravă!!! Nu beți!!! strigă Tăutu năvălind, căutând

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
blestem!!! urlă Isaia ca o fiară. Sângele meu asupra ta și a urmașilor urmașilor tăi cadă!!! În vecii vecilor!!! Blestemul Mușatin!!! Te blestem!!! Te blestem!! Te blestem! Ecoul blestemelor se pierde pe coridoarele cetății... Apoi tăcere... Dumnezeu să-i ierte, șoptește Ștefan. Apoi, înalță capul, cu altă voce, fermă, poruncitoare: Pregătiți caii!! Plecăm spre Dunăre!! Boierii ies în grabă. Tăcere... Doar câinele ce urlă a pustiu... Și broaștele. Din turn, se aude vocea străjerului: "La Suceava în Cetate, peste tot e

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
voce, fermă, poruncitoare: Pregătiți caii!! Plecăm spre Dunăre!! Boierii ies în grabă. Tăcere... Doar câinele ce urlă a pustiu... Și broaștele. Din turn, se aude vocea străjerului: "La Suceava în Cetate, peste tot e liniște!!!"... Nu-i liniște, nu-i... șoptește Ștefan. Ce noapte... Ce noapte, șoptește el tulburat. Maria, ca o stană de piatră, cu ochii pierduți în gol, undeva, departe... Voichița, lipită de zid nu îndrăznește nici ochii să-i ridice... Ștefan tulburat, răvășit, se oprește la fereastră. La

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
spre Dunăre!! Boierii ies în grabă. Tăcere... Doar câinele ce urlă a pustiu... Și broaștele. Din turn, se aude vocea străjerului: "La Suceava în Cetate, peste tot e liniște!!!"... Nu-i liniște, nu-i... șoptește Ștefan. Ce noapte... Ce noapte, șoptește el tulburat. Maria, ca o stană de piatră, cu ochii pierduți în gol, undeva, departe... Voichița, lipită de zid nu îndrăznește nici ochii să-i ridice... Ștefan tulburat, răvășit, se oprește la fereastră. La orizont, dincolo de coline, o geană de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Voichița, lipită de zid nu îndrăznește nici ochii să-i ridice... Ștefan tulburat, răvășit, se oprește la fereastră. La orizont, dincolo de coline, o geană de lumină: mijesc zorile... Tăcere... Într-un târziu, vocea lui Ștefan, răgușită, obosită, privind departe, departe, șoptește: Voichițo... Mi-ai... mi-ai cerut slobozenia... Ți-o dau. Ești liberă... liberă să pleci... șoptește el, privind zorile, dar n-are puterea să întoarcă ochii. Într-o zi, poate, ne vom afla și noi odihna... Maria, în lumina tremurătoare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
la fereastră. La orizont, dincolo de coline, o geană de lumină: mijesc zorile... Tăcere... Într-un târziu, vocea lui Ștefan, răgușită, obosită, privind departe, departe, șoptește: Voichițo... Mi-ai... mi-ai cerut slobozenia... Ți-o dau. Ești liberă... liberă să pleci... șoptește el, privind zorile, dar n-are puterea să întoarcă ochii. Într-o zi, poate, ne vom afla și noi odihna... Maria, în lumina tremurătoare a lumânărilor, privește fascinată reflexele rubinii din pocalul cu vin. Șoptește obsedată: Da, Ștefane... ne vom

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Ești liberă... liberă să pleci... șoptește el, privind zorile, dar n-are puterea să întoarcă ochii. Într-o zi, poate, ne vom afla și noi odihna... Maria, în lumina tremurătoare a lumânărilor, privește fascinată reflexele rubinii din pocalul cu vin. Șoptește obsedată: Da, Ștefane... ne vom afla odihna... Îți amintești, Ștefane, de nunta noastră? Îți amintești?... La sfârșitul ospățului, după datina voastră -, am băut cu toți nuntașii "paharul de Cale Albă"... Să ne fie " Calea" dreaptă, șoptește Ștefan cufundându-se cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
din pocalul cu vin. Șoptește obsedată: Da, Ștefane... ne vom afla odihna... Îți amintești, Ștefane, de nunta noastră? Îți amintești?... La sfârșitul ospățului, după datina voastră -, am băut cu toți nuntașii "paharul de Cale Albă"... Să ne fie " Calea" dreaptă, șoptește Ștefan cufundându-se cu privirea dincolo de coline, în primele raze ale răsăritului. Maria, cu ochii mari, fascinată, cu o stranie bucurie: Îl beau din nou... pentru o altă nuntă... Îl îmbrățișează cu o privire caldă, învăluitoare, ce-i mângâie pletele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
au căzut, acolo, cu sabia în mână... au pierit acolo, până la unu' au pierit... cu sabia... Floarea oștirii mele... îngână Ștefan, sleit, lac de sudoare, cu ochii în pământ. Au căzut ca niște viteji, îngână Daniil. Da... "au 'nălbit poiana", șoptește Ștefan sfârșit, ștergându-și cu palmele broboanele ce i se prelingeau în ochi, orbindu-l. Cei mai viteji oșteni ai Moldovei... De mă voi întoarce, pe oasele lor albe înălța-voi altar întru a lor pomenire, acolo unde a fost

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
bun-rămas... Ușa deschisă scârțâie... Apoi, un galop... Și ciocârlia... Daniil își suflă nasul în cârpa de oblojeală. Se lipește cu spatele de ușa dată de perete și rămâne așa, un răstimp, cu ochii pierduți în gol... Ce noapte... Ce noapte, șoptește el, dar brusc, se smulge. La muncă sihastre! Altarul n-așteaptă! La muncă! Ia dalta și ciocanul și începe să cioplească în stâncă... Din depărtare, se aude, parcă, zvon de bucium... Tresare... Ascultă... I s-a părut numai... Cioplește... Un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

în întregime, cu destule suprafețe albe, mă uit și încerc să ascult și simt cum picioarele mi-au amorțit și tot trupul mă doare. Când mi se pare că am ajuns la capătul răbdării, mă aplec spre tata și îi șoptesc că „nu mai pot”. El mă ceartă, tot în șoaptă, dar nu la modul „clasic”, îndemnându-mă, pur si simplu, să stau liniștit, ci dându-mi-l de exemplu pe Iisus, a cărui moarte pe cruce era tocmai comemorată în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382

scuipările și gemetele și toată răutatea umană dezlănțuita. Dacă vezi, te ia groază. Toate par a vorbi câte a îndurat Domnul pentru noi. L-au bătut, a fost tras de barbă și multe cuvinte josnice I sau spus. Toate parcă șoptesc tainic de câte a îndurat pe nedrept. Privim cu ochii sufletului în trecut și lăcrimam de durerea Lui. Câte a făcut El pentru noi, iar noi ce-I dăm în schimb? Păcate și răutate. Aprindem fiecare pelerin câte o lumânare

Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu (2005) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
nici pe Dumnezeu. El stă unde este milă și dragoste. Iar unde nu este milă și dragostea este satana care ne leagă inimile și ne orbește să nu vedem ce trebuie să vedem. Stă călare pe inimă împietrita și-i șoptește mândrie, zgârcenie și să judecăm pe alții. Or, Sf. Ioan Iacob Românul prin viața lui aspră, prin suferință să, a trăit și răutatea lumii pe care a simțit-o cu multă durere. El a semănat numai dragoste, bunătate, blândețe, smerenie

Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu (2005) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487

arătată mamei și m-am gândit să fac o reclamă scrisă la episcopul eparhiot, dar în vis mama m-a rugat să-l iert, să nu-i tulbur somnul de veci cu astfel de fapte nsemnificative. Glasul ei mi-a șoptit: „Nu vreau să sufere din cauza mea”. Și l-am lăsat în pace. Pentru noianul de suferințe prin care a trecut, pentru nesfârșita ei răbdare, mă întreb ca și Panait Cerna, „Cum a putut să stee laolaltă atâta chin și-atâta

A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE (2014) [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]