9,796 matches
-
sunt susceptibile să le ofere cea mai mare plăcere posibilă. Clasicismul, dimpotrivă, le prezintă literatura care le oferea cea mai mare plăcere străbunilor lor. Sofocle și Euripide au fost eminamente romantici; ei au dat grecilor adunați în teatrul din Atena tragediile care, după obiceiurile morale ale acestui popor, religia, prejudecățile sale asupra a ceea ce dă naștere demnității omului, trebuiau să-i procure cea mai mare plăcere posibilă. A-i imita astăzi pe Sofocle și Euripide și a pretinde că aceste imitații
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
expresia cea mai recentă și cea mai modernă a frumuseții", când afirmă, peremptoriu, în Salonul din 184679: "cine spune romantism spune artă modernă." Îndemnat de dorința de a răspunde idealurilor epocii, Stendhal propune, în Racine și Shakespeare, un subiect de tragedie modernă tratând despre evenimente recente, susceptibile să-i intereseze pe contemporani, Întoarcerea de pe insula Elba (Le Retour de l'île d'Elbe), piesă pe care nu o va scrie, dar căreia îi trasează canevasul în cinci acte. De când s-a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ei își pun întrebări asupra istoriei, acordând dramei istorice un loc de predilecție, căci ea le permite, în cadrul bilanțului pe care îl fac asupra evenimentelor trecute, să reflecteze asupra situației contemporane. Astfel realizează ei dorința lui Stendhal 82, care proslăvește tragedia istorică sub influența Doamnei de Staël, care scrie, în 1814, în Despre Germania, că "tendința firească a secolului nostru este tragedia istorică". "Domniile lui Charles VI, Charles VII, a nobilului François I, sunt probabil pentru noi bogate în tragedii naționale
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îl fac asupra evenimentelor trecute, să reflecteze asupra situației contemporane. Astfel realizează ei dorința lui Stendhal 82, care proslăvește tragedia istorică sub influența Doamnei de Staël, care scrie, în 1814, în Despre Germania, că "tendința firească a secolului nostru este tragedia istorică". "Domniile lui Charles VI, Charles VII, a nobilului François I, sunt probabil pentru noi bogate în tragedii naționale de un interes profund și durabil", declară el în Racine și Shakespeare. Musset în Lorenzaccio, Hugo în Ruy Blas, meditează amândoi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
proslăvește tragedia istorică sub influența Doamnei de Staël, care scrie, în 1814, în Despre Germania, că "tendința firească a secolului nostru este tragedia istorică". "Domniile lui Charles VI, Charles VII, a nobilului François I, sunt probabil pentru noi bogate în tragedii naționale de un interes profund și durabil", declară el în Racine și Shakespeare. Musset în Lorenzaccio, Hugo în Ruy Blas, meditează amândoi asupra decadenței monarhiei, prin intermediul exemplului Florenței în epoca lui Alexandru de Medici, al Spaniei secolului al XVIII-lea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și că libertatea literară este fiica libertății politice." În numele acestei libertăți a artei refuză romanticii, la fel ca Diderot și Louis-Sébastien Mercier, regulile clasice, subliniind incoerența pe care o generează ele. În mod cert provocator, în fața partizanilor Clasicismului, Stendhal definește "tragedia romantică"83 astfel: "Este tragedia în proză care durează mai multe luni și se petrece în locuri diverse." El atrage atenția că regulile unității de loc și unității de timp, strict franceze, nu contribuie cu nimic la plăcerea spectatorului. "Spun
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fiica libertății politice." În numele acestei libertăți a artei refuză romanticii, la fel ca Diderot și Louis-Sébastien Mercier, regulile clasice, subliniind incoerența pe care o generează ele. În mod cert provocator, în fața partizanilor Clasicismului, Stendhal definește "tragedia romantică"83 astfel: "Este tragedia în proză care durează mai multe luni și se petrece în locuri diverse." El atrage atenția că regulile unității de loc și unității de timp, strict franceze, nu contribuie cu nimic la plăcerea spectatorului. "Spun că respectarea celor două unități
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la Cromwell, Hugo constată și el că, deși construite sub pretextul verosimilului, aceste două unități generează deseori situații neverosimile. Ce poate fi mai neverosimil și mai absurd în realitate, decât acest vestibul, acest peristil, această anticameră, loc banal în care tragediile noastre au complezența de a veni să se desfășoare, în care sosesc, nu se știe cum, conspiratorii pentru a declama împotriva tiranului, tiranul pentru a declama împotriva conspiratorilor, fiecare la rândul său. Unitatea de timp nu este nici ea mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în realitate! Asta înseamnă să mutilezi oameni și lucruri, să faci strâmbă istoria. Ca să fie mai clar: toate astea vor muri la operație; și astfel mutilatorii dogmatici ajung la rezultatul lor obișnuit: ceea ce era viu în cronică a murit în tragedie. Iată de ce, adesea, cușca unităților nu închide în ea decât un schelet." Reluând argumentele lui Godeau contra lui Chapelain, în Racine și Shakespeare, Stendhal, care pune față în față în cursul unui dialog fictiv "Academicianul" și "Romanticul", subliniază absurdul regulii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-se la teatru, nu așteaptă o reprezentare fidelă a realului. "Gândul care impresionează inima nu este că relele etalate sub ochii noștri sunt rele reale, ci că sunt rele la care noi înșine am putea fi expuși. Plăcerea într-o tragedie constă în aceea că noi știm bine că este o ficțiune; sau, ca să mă exprim mai bine, iluzia distrusă fără încetare renaște fără încetare. Dacă am ajunge să credem un singur moment ca adevărate crimele și trădările, pe loc ele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să recurgă la această practică la reprezentația Maurului din Veneția. Cu privire la scena a șaptea din actul I, el indică, în notă: "Se întâmpla pentru prima dată ca pe scena franceză să se facă schimbări la vedere în mijlocul unui act de tragedie. Chiar dacă au fost executate la perfecție, am regretat că am fost obligat să le introduc. Deși este o libertate în plus adusă în teatru, nu este mai puțin adevărat că ele slăbesc interesul, încetinind mișcarea de pe scenă. Cred că trebuie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adevărat hotărât să acționeze. De exemplu, el ne face să asistăm la conversația unui argintar cu un negustor de mătăsuri, la cea a unor burghezi ce deplâng decadența orașului. Tot în numele libertății artei, Stendhal, în Racine și Shakespeare, dorește apariția "tragediei în proză", care numai ea poate exprima adevărul sufletului uman. Dacă versul conferă frumusețe satirei, epigramei sau poemului liric, el devine, în teatru, unde nu este decât un "cache-sottise"86, un josnic artificiu. El scrie, sub formă de notă: "Gândul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu condiția să fie folosit cu libertate. El dorește, după cum spune în Prefața la Cromwell "un vers liber, curat, loial, îndrăznind să spună totul fără falsă pudoare, să exprime totul fără afectare; trecând într-un mod firesc de la comedie la tragedie, de la sublim la grotesc; pe rând pozitiv și poetic, totodată artistic și inspirat, profund și brusc, larg și adevărat; știind să sfărâme când trebuie și să deplaseze cezura pentru a deghiza monotonia alexandrinului; mai prieten cu ingambamentul care îl lungește
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
un gen complet care prezintă caracteristicile tuturor genurilor dramatice anterioare. " (...) drama, după opinia secolului al XIX-lea, cum scrie Hugo în Prefața la Marie Tudor, nu este tragicomedia înălțătoare, lipsită de măsură, spaniolă și sublimă a lui Corneille; nu este tragedia abstractă, plină de amor, ideală și divin de elegiacă a lui Racine; nu este comedia profundă, plină de înțelepciune, de profunzime, dar prea nemilos de ironică a lui Molière; nu este tragedia cu intenție filosofică a lui Voltaire; nu este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spaniolă și sublimă a lui Corneille; nu este tragedia abstractă, plină de amor, ideală și divin de elegiacă a lui Racine; nu este comedia profundă, plină de înțelepciune, de profunzime, dar prea nemilos de ironică a lui Molière; nu este tragedia cu intenție filosofică a lui Voltaire; nu este comedia cu acțiune revoluționară a lui Beaumarchais; nu este mai mult decât toate astea, ci toate astea la un loc; sau, ca să mă exprim mai bine, nu este nimic din toate astea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dimensiunile ei, oricât ar fi ele de contradictorii, de la sublim la grotesc, drama atinge un adevăr profund, niciodată atins până atunci, după părerea lui Vigny, care declară, în 1836, în Jurnalul unui poet (Journal d'un poète): "Genul bastard, era tragedia fals antică a lui Racine. Drama este adevărată, fiindcă, într-o acțiune când comică și când tragică, după caractere, ea se termină trist ca viața oamenilor cu caracter puternic și cu pasiuni energice. Drama nu a fost numită bastardă decât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este adevărată, fiindcă, într-o acțiune când comică și când tragică, după caractere, ea se termină trist ca viața oamenilor cu caracter puternic și cu pasiuni energice. Drama nu a fost numită bastardă decât pentru că nu este nici comedie nici tragedie, nici Democrit râzând, nici Heraclit plângând. Dar cei vii astfel sunt. Cine râde mereu, sau plânge mereu? În ceea ce mă privește, nu cunosc din ăștia." Nu ar trebui confundat adevărul artei cu realismul. Drama romantică este adevărată pentru că nu este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
plânge mereu? În ceea ce mă privește, nu cunosc din ăștia." Nu ar trebui confundat adevărul artei cu realismul. Drama romantică este adevărată pentru că nu este realistă. Introducând sublimul și grotescul, ea deformează realitatea pe care o stilizează când în maniera tragediei, când în maniera comediei. Prin asta se distanțează de drama burgheză, prin asta, lăsând deoparte reproducerea mimetică a realității, ea atinge universalitatea, și dobândește grandoarea care a imortalizat-o. "Drama, după cum scrie Hugo în Prefața la Cromwell, este o oglindă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
satisfacă spiritul, mulțimea, avidă de acțiune, speră că spectacolul le va sătura ochii. Cele trei genuri existente până atunci aveau drept scop să răspundă la una din aceste trei așteptări, melodrama, care folosea multe elemente de spectacol, era destinată mulțimii, tragedia, acordând atenție zugrăvirii pasiunii, se adresa mai ales femeilor, comedia, hotărât satirică, gânditorilor. "Trei categorii de spectatori compun ceea ce se obișnuiește să fie numit publicul: mai întâi, femeile; în al doilea rând, gânditorii; în al treilea rând, mulțimea propriu-zisă. Ceea ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ochi; acelea, plăcerea inimii; ultimii, plăcerea spiritului. De aici, pe scena noastră, trei feluri de opere foarte distincte: una vulgară și inferioară, celelalte două ilustre și superioare, dar care toate trei vor satisface o nevoie: melodrama pentru mulțime; pentru femei, tragedia care analizează pasiunea; pentru gânditori, comedia care zugrăvește umanitatea." Abandonând zugrăvirea condițiilor dragă Enciclopediștilor, autorii dramei burgheze pun din nou pe primul loc studiul caracterelor. Dornici de a reda complexitatea sufletului uman, ei creează, invers decât Clasicii, personaje care să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
regină. Adevărată ca o femeie! (...) Aceste două cuvinte, mari și adevărate, închid în ele totul. Adevărul conține moralitate, măreția conține frumosul". Foarte apreciat de public, pateticul aliat cu sublimul, în drama romantică, pune în joc aceleași resorturi tragice ca și tragedia clasică. Hugo este foarte conștient de acest lucru, declarând în Prefața la Burgravi: "Să aveți teroarea, dar să aveți și mila." Aceasta explică, în anii 1838-1840, când drama romantică a cucerit publicul, reînnoirea tragediei clasice, de care se săturase publicul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
joc aceleași resorturi tragice ca și tragedia clasică. Hugo este foarte conștient de acest lucru, declarând în Prefața la Burgravi: "Să aveți teroarea, dar să aveți și mila." Aceasta explică, în anii 1838-1840, când drama romantică a cucerit publicul, reînnoirea tragediei clasice, de care se săturase publicul, și căreia talentul tinerei Rachel (1820-1858)91, care debutează atunci pe scenă, îi redă onoarea. " Se petrece în acest moment la Teatrul-Francez un lucru neașteptat, surprinzător, curios pentru public, interesant în cel mai înalt
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
surprinzător, curios pentru public, interesant în cel mai înalt grad pentru cei care se ocupă de arte, notează Musset, la 1 noiembrie 1838, în Revue des Deux Mondes. După ce au fost complet abandonate timp de mai bine de zece ani, tragediile lui Corneille și Racine reapar deodată și câștigă favoare. Niciodată, nici măcar în cele mai bune zile ale lui Talma, mulțimea nu a fost mai considerabilă. De la locurile de sub acoperiș, până la locurile rezervate muzicienilor, totul este invadat. Se câștigă cinci mii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sălii." Zola recunoaște sincer că Romantismul a marcat o etapă hotărâtoare în eliberarea artei. "Ne-a făcut ceea ce suntem, scrie el în Naturalismul în teatru, adică niște artiști liberi." Dacă drama romantică, instaurând "o adevărată revoluție", a permis "înlăturarea domniei tragediei ajunsă în mintea copiilor", ea nu a fost totuși "decât veriga necesară care trebuia să lege literatura clasică de literatura naturalistă". Deși prezentată ca antiteză a tragediei, pentru că opune datoriei pasiunea, povestirii acțiunea, Antichității Evul Mediu, ea nu este decât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
artiști liberi." Dacă drama romantică, instaurând "o adevărată revoluție", a permis "înlăturarea domniei tragediei ajunsă în mintea copiilor", ea nu a fost totuși "decât veriga necesară care trebuia să lege literatura clasică de literatura naturalistă". Deși prezentată ca antiteză a tragediei, pentru că opune datoriei pasiunea, povestirii acțiunea, Antichității Evul Mediu, ea nu este decât ultima tresărire a acestui gen care moare. "Copil revoltat al tragediei", ea îi perpetuează neverosimilul. Formula clasică este de o falsitate ridicolă, nu mai trebuie să o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]