9,796 matches
-
să amâne inevitabilul, dar când acesta se produce, ea nu ezită să echilibreze balanța unei justiții majore: îl omoară pe ucigaș, după care se sinucide. Ritmul și maniera de soluționare a conflictului, precum și puternica figură a mamei amintesc de tiparele tragediei. Următorul roman, Caloianul (1975), face figură aparte în proza lui L. prin problematică, prin formula narativă și prin arhitectură: este un roman social camuflat într-un metaroman. Protagonistul, Dumitru Ghețea, un scriitor bătrân și ratat, își rememorează viața și compromisurile
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287743_a_289072]
-
urmărește evoluția de la primele rudimente pantomimice de esență mitico-religioasă până la apariția, în secolul al V-lea î.Hr., a dramei satirice cu text literar, al cărei părinte, Pratinas din Phlius, era contemporan cu Eschil. Cu timpul, drama satirică va completa ciclul tragediilor, pentru a atenua tensiunea, încheindu-se obligatoriu cu triumful Binelui și al Dreptății asupra Răului, iar manifestarea parodică și dezvoltarea personalului și a elementelor de compoziție o va apropia de comedia veche. Particularitatea spațiului roman - consideră autoarea - constă în faptul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288807_a_290136]
-
gene2 aristocratice, ea devine un model irepetabil, limitat În trecut, iar rolul eroului se democratizează. El devine un exemplu, fie și contradictoriu, Întrucât este excepțional, și un apărător pentru cetate și pentru toți cetățenii, asemenea lui Filoctetxe "Filoctet", care, În tragedia omonimă a lui Sofocle, renunță la singurătatea lui aristocratică și, Într-un anumit fel, sălbatică, părăsește insula Lemnos și se conformează schemei egalitariste a cetății, luând parte, alături de ceilalți ahei, la cucerirea Troiei 3. În acest cadru se poate ca
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
acestea, procesul prin care cetatea și-a Însușit ceea ce aparținea familiei nu a fost lipsit de suferințe și a cunoscut conflicte, reflectate și de tradiția mitică, ce nu au fost niciodată potolite. Confruntarea dintre Creonxe "Creon" și Antigonaxe "Antigona" din tragedia omonimă a lui Sofocle exprimă una dintre aceste situații conflictuale care au atins dramatic unul dintre riturile private cu o puternică implicație socială: ritul funerar. Însă dacă motivele conflictului dintre Creon și Antigona implică necesitatea subordonării exigențelor private ale lui
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Întemeia supraviețuirea statului. Riturile funerare Îl uneau pe defunct cu lucrurile de „dincolo”, În timp ce riturile de naștere și de nuntă Îl integrau pe individ Într-o nouă condiție socială, făcându-l funcțional pentru polis. e) Mitul ritualizat: spațiu scenic și tragedie Procesul de adecvare al individului la interesele statului Întâlnește În drama antică poate una dintre cele mai subtile și rafinate operații ideologice și politico-religioase elaborate de lumea antică. Oricare ar fi fost originile ei, care rămân oricum nesigure, și tragedia
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
tragedie Procesul de adecvare al individului la interesele statului Întâlnește În drama antică poate una dintre cele mai subtile și rafinate operații ideologice și politico-religioase elaborate de lumea antică. Oricare ar fi fost originile ei, care rămân oricum nesigure, și tragedia aparținea spațiului competiției, cunoscând Înflorirea maximă În cursul veacului al V-lea la Atenaxe "Atena". Reprezentarea dramelor la aceste Întreceri avea loc În timpul marilor dionisii sau dionisiile cetății, În luna elafebolion, Între martie și aprilie. Erau sărbători În cinstea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
unde se Înălța teatrul, o antică statuie a zeului, care rămânea pe durata sărbătorii, dionisiile mari erau singura legătură evidentă pe care competițiile tragice o aveau cu cultul lui Dionysos. De altfel, deja pentru antici era proverbial să afirmi că tragedia „nu avea nimic de-a face cu Dionysos”. Dar dacă subiectul putea să nu fie dionisiac, până Într-atât Încât, Între operele transmise până la noi, zeul nu apare decât În Bacantele lui Euripide și În Broaștele lui Aristofan, mai multe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cultuală a zeului, după cum tot o mască purtau actorii și după cum „măști”, prosopa, erau personajele. Mai mult, protagoniști ai Întâmplărilor tragice erau niște eroi, după cum Dionysos era zeul-erou (subcapitolul 1.3.b). În sfârșit, Dionysos era un zeu metamorfic, iar tragediile aduceau pe scenă transformările ordinii din care izvorâse prezentul. Este ceea ce se petrece și În Orestia lui Eschil, unde se povestește trecerea de la dreptatea aristocratică, Întemeiată pe răzbunare, la cea a tribunalelor democratice ale cetății; sau În Bacantele lui Euripide
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
petrece și În Orestia lui Eschil, unde se povestește trecerea de la dreptatea aristocratică, Întemeiată pe răzbunare, la cea a tribunalelor democratice ale cetății; sau În Bacantele lui Euripide, În care Dionysos Însuși impune transformarea. În acest caz este posibil ca tragedia să fi fost un rit străvechi de transformare, care acționa sub semnul lui Dionysosxe "Dionysos" și În care erau antrenați tineri ce nu erau Încă adulți În deplinul sens al cuvântului. De aceea ea s-ar putea să fi fost
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
țap, și odè, cântec), adică al tinereilor, numiți tragoi, țapi, care la vârsta pubertății Își schimbau vocea, fenomen specific unei vârste critice pentru orice tânăr bărbat, redat În greacă de verbul tragìzein1. Dar În secolul al V-lea Î.Hr. tragedia devenise un rit de declamare a unui mit sau, mai bine zis, a unui fragment de mit. Ea proiecta În afara Atenei și Într-un „alt timp” crizele soluționate definitiv În vremea când lumea era Încă locuită de eroi, În timp ce spațiul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
avea funcția de a-i face pe oameni să renunțe la agresiune prin spaima pe care o provocau. Destinată anume educării poporului (Aristofan, Broaștele, 1500-1503), reprezentarea acestor istorii era supusă unei examinări preventive a magistraților, care admiteau În Întrecere numai tragediile considerate coerente cu ortodoxia statului. Lume ce nu cunoștea distincția dintre sfera civică și cea religioasă, Atenaxe "Atena" exercita, așadar, un control politic care era și garanția tradiției religioase depozitate În povestirile mitice. Dar În momentul În care orienta În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
făcea funcționale pentru ideologia democratică, cetatea Însăși contribuia la revizuirea critică a mitului. 4. Revizuirea mitului, filozofii și declinul cetățiitc "4. Revizuirea mitului, filozofii și declinul cetății" În timp ce atenienii de pe treptele amfiteatrului lui Dionysosxe "Dionysos" asistau periodic la concursurile de tragedii, În Atenaxe "Atena" lua formă sistematică speculația filozofică asupra discursului mitic. În această fază a istoriei sale, măsura distanței ce separa Atena de restul Greciei este dată În mod eficient de figura lui Socrate, al cărui cuvânt se răspândea liber
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
de a obține „adevărul”. În acest fel, negându-i mitului funcția pedagogică pe care pe care i-o Încredințase tradiția greacă, elevul lui Socrate punea În discuție cultura tradițională și fundamentele ei religioase. În sfârșit, Aristotel, abordând rolul mitului În tragedie, Îi refuza funcția exercitată pe scenă de educare și Întărire a cetățenilor În identitatea lor și Îl Îndepărta de dimensiunea religioasă a cultului dionisiac, producând astfel o disociere iremediabilă care distrugea raportul Între dimensiunea religioasă a teatrului și cetate 1
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
subcapitolul 1.4). Nici măcar oratoria atică nu s-a eliberat vreodată cu totul de ea, deși a contribuit destul de mult la orientarea măsurii și capacității rațiunii grecilor, desprinzându-i progresiv de categoriile mitice. Arhè și telos, Început și sfârșit al tragediei după Aristotel, mitul era un mod de a reprezenta lumea ca realitate de neschimbat și neschimbată după acțiunile zeilor și ale eroilor. Omul, căruia această realitate Îi fusese Încredințată, rămânea În orice caz exclus din discursul mitic. Numai În unele
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
oracular, Grecia cunoscuse, mai ales În perioada arhaică, nu puține figuri de ghicitori itineranți, cum sunt miticii Melampus și Tiresiasxe "Tiresias", și tot itineranți au fost mai Întâi aezii și rapsozii, apoi poeții, ca Simonides sau Pindar, și autorii de tragedii, ca Eschil. Dacă sunt cunoscuți „Homerizii” din Chios, ce trebuie să fi fost o școală sau o „familie” de poeți, și „Asclepiazii” din Cos, care erau, În schimb, o școală medicală, existau probabil și niște „școli” de manteis. Deși având
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Atene, Padova. Vegetti, M. (19919, „L’uomo e gli dei”, În J.-P. Vernant (coord.), L’uomo greco, Roma, Bari, pp. 256-287. Vernant, J.-P. și Vidal-Naquet, P. (1972), Mythe et tragédie en Grèce ancienne, Paris ștrad. it., Mito e tragedia nell’antica Grecia, Torino, 1976ț. Winkler, J.J. și Zeitlin, F.I. (coord.), (1991), Nothing to do with Dionysos? Athenian Drama in Its Social Context, Princeton (N.J.). Zunino, M.L. (19929, „Il sacerdote greco”, În M. Vegetti (coord.), L’esperienza religiosa antica, vol
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
artelor și a spectacolelor. Ca și Cicero sau Seneca, și Varro a subevaluat nevoile și exigențele imaginative și iraționale ale concetățenilor săi și forța catarctică a orgiilor narative sau dramatice inspirate din mitopoiesisul afrodisiac al lui Ovidiu sau din Înspăimântătoarele tragedii ale lui Seneca. Dar el consideră că aceste mituri „grecești” Îi privesc și pe zeii săi „romani”, care sunt cunoscuți tuturor și deci trebuie să fie criticați prin prisma unei teologii iluminate 1. c) Mit și teatru 1. Diferitele intersectări
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
zeița să poată asista la ele. Simbolurile ei erau aduse În Circ cu pompa circensis; reprezentările scenice aveau loc Înaintea templului, chiar În fața Marii Mamexe "Mame" (Arnobius, 7, 33; Augustin, De civitate Dei, 2, 4). 2. La Roma se reprezentau tragedii, comedii sau farse și În timpul sărbătorilor celorlalți zei, În timpul jocurilor: ludi Apollinares, Cereales, Floreales, Megalenses, Romani și Plebei. Elementul specific este, În mod clar, legătura largă și variabilă Între cult și mit, dacă exista vreodată vreun mit de reprezentat. Prin
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cu o grămadă de ficțiuni („vin americanii”) care concura realitatea armatei invadatoare mai fantastică poate decât ficțiunea, oricum marcată de absurdul unui personaj care juca În același timp rol de prieten și dușman, de eliberator și asasin, Într-o amplă tragedie În care toate personajele erau mistificate și toate adevărurile Întoarse pe dos și rețelele logice scurtcircuitate. Nu s-a analizat Încă impactul istoric al acestei perioade absurde asupra partogenezei sufletului românesc, dar realitatea a existat sub aceeași formă, persistentă, În
Prelegeri academice by Prof. dr. CONSTANTIN ROMANESCU () [Corola-publishinghouse/Science/91771_a_92355]
-
devenit subiect de experiență sociopsihologică Începând din 1944. Nu știu cât de preocupați de această temă vor fi fost psihologii și psihiatrii români din ultimele decenii. Subiectul nu a interesat sau a fost abia perceput, deși În aceste procese rezidă tragedia decăderii sufletului nostru contemporan. Psihiatrul va reține ceea ce Îi aparține, adică partea marcată de un proces care Îl pune În față cu un subiect uman nou. O caracteristică elementară a omului de tip nou este o inevitabilă duplicitate. Este un
Prelegeri academice by Prof. dr. CONSTANTIN ROMANESCU () [Corola-publishinghouse/Science/91771_a_92355]
-
sânge rece, Chișinău, 1968; Mihail Șolohov, Donul liniștit, Chișinău, 1971 (în colaborare cu Alexandru Cosmescu); V. Jukovski, Băiețel-degețel, Chișinău, 1982; A. Kuprin, Elefantul, Chișinău, 1977; Jack London, Călcâiul de fier, Chișinău, 1982 (în colaborare cu A. Rumu); A. S. Pușkin, Micile tragedii, Chișinău, 1984; A. P. Cehov, Casa cu mezanin, Chișinău, 1985; Evgheni Evtușenko, Versuri, Chișinău, 1986 (în colaborare cu Gh. Vodă); M. Ghercik, Vântul rupe păienjenișul, Chișinău, 1987; M. Tansk, Versuri, Chișinău, 1987; A. Tvardovski, Poezii și poeme, Chișinău, 1990; N. V. Gogol
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285963_a_287292]
-
spre nararea în versuri. Dacă în Poeme ghivizii (1962) jocul liric antrenează la un moment dat desprinderea de temele frecventate și înscrierea într-o modernitate a poeticului ușor pastișată și parodiată, în Catapeteasmă bucovineană (1963) revenirea la obsesivele imagini ale tragediei românești după sovietizare ocupă tot spațiul trăirii poetice, autorul arătându-se încă o dată încrâncenat în spovedania sa mistică: „Și iată acum, Doamne, năvălind tăvălug/ Noaptea Asiei, peste Putne, Ceremușuri;/ Arde Biblia Bucovinelor, arde aieve,/ Până-n zenit ca un rug”. Poetul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288985_a_290314]
-
de formă? Demersul lui Nietzsche este, în expresia sa, de factură filozofic-culturală, însă în miezul ei explicația întâlnește, dacă nu chiar conceptul psihiatric, cel puțin acea abnormal size pe care o are în vedere orice psihologie a creației. În Nașterea tragediei, starea originară a Voinței este una de inconfort psihic: contradicția ireductibilă și veșnica suferință. Unul Primordial caută să se elibereze de suferința originară prin obiectivarea într-o lume a formelor, a aparențelor (Erlöstwerden durch den Schein). <ref id=”1”>Vezi
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
intrarea în ființă. Pe scurt, începutul ființei presupune sfârșitul delimitării. Cât de adevărată este pentru lumea greacă interpretarea pe care Heidegger o dă limitei - ca limită benefică, ce împlinește și dă statut de ființă - se poate lesne vedea evocând exemplul tragediei eline. Într-adevăr, pentru greci nu imposibilul depășirii unei limite era un stimulent, ci imposibilul atingerii ei. Tragicul elin se explică printr-un exces în cultivarea limitei, și nu printr-unul în contestarea ei. Eroii antici sunt sublimi prin persistența
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]
-
19, 129; 19, 512) se vorbește în chip nediferențiat de daimon ca „împărțitor“ al porțiilor de viață, dar, indiferent de feluritele reprezentări, peste tot este mereu vorba de o ordine și o dozare pe care o înfăptuiesc zeii, în faza tragediei eline această funcție rămânând exclusiv un atribut al lui Zeus. Însă spre deosebire de porțiile de la ospăț, cei ce-și primesc destinul, porțiile lor de viață, nu cunosc nici cantitatea, nici calitatea acestora. Ei sunt asemenea unor meseni care ar mânca legați
Despre limitã by Gabriel Liiceanu () [Corola-publishinghouse/Science/583_a_1233]