9,846 matches
-
voință liberă. (3) Dumnezeu cunoaște acțiunile noastre viitoare (omnisciența). (4) Acțiunile noastre viitoare țin de voința noastră liberă (omul are totuși liber arbitru). Cum pot fi considerate aceste enunțuri împreună, fără a obține o contradicție, evidentă, la prima vedere, între enunțurile (2) și (4) ? Dacă ceea ce cunoaște Dumnezeu trebuie să se întâmple (1) și dacă acțiunile noastre viitoare sunt cunoscute de Dumnezeu (3), înseamnă că acțiunile noastre viitoare trebuie să se întâmple. Dar ceea ce trebuie să se întâmple nu ține de
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
necesitate: "simplă" și "condiționată". Necesitatea simplă" este într-o situație de genul: „Este necesar ca toți oamenii să fie muritori”, iar necesitatea condiționată se găsește în propoziția: „Dacă cineva merge, atunci este necesar să meargă” . În primul caz avem un enunț cu necesitate adevărat, adică un enunț universal de forma „Necesar p”, iar în cazul al doilea o propoziție condițională de felul „Dacă p, atunci necesar p”. Evident, primul caz exprimă o legitate, un enunț valabil prin sine, a cărui valoare
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
este într-o situație de genul: „Este necesar ca toți oamenii să fie muritori”, iar necesitatea condiționată se găsește în propoziția: „Dacă cineva merge, atunci este necesar să meargă” . În primul caz avem un enunț cu necesitate adevărat, adică un enunț universal de forma „Necesar p”, iar în cazul al doilea o propoziție condițională de felul „Dacă p, atunci necesar p”. Evident, primul caz exprimă o legitate, un enunț valabil prin sine, a cărui valoare de adevăr nu poate fi confirmată
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
meargă” . În primul caz avem un enunț cu necesitate adevărat, adică un enunț universal de forma „Necesar p”, iar în cazul al doilea o propoziție condițională de felul „Dacă p, atunci necesar p”. Evident, primul caz exprimă o legitate, un enunț valabil prin sine, a cărui valoare de adevăr nu poate fi confirmată sau infirmată deoarece el constituie o condiție de existență a lucrului despre care vorbește, o definiție. Cazul al doilea este cel în care necesitatea este constatată în urma producerii
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
Cazul al doilea este cel în care necesitatea este constatată în urma producerii evenimentului p, astfel încât producerea lui p constituie condiția de validare a necesității lui. Problema este una aristotelică, pe care Boethius o cunoștea desigur din tratatele logice ale Stagiritului: enunțurile necesar adevărate (de forma „necesar p”) sunt adevărate în orice condiții dar numai despre universal, în vreme ce, despre lucrurile particulare, enunțurile nu pot fi adevărate decât în mod condiționat (adevărul lor trebuie confirmat). Acesta reprezenta, pentru Aristotel, paradoxul cunoașterii sistematice: nu
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
de validare a necesității lui. Problema este una aristotelică, pe care Boethius o cunoștea desigur din tratatele logice ale Stagiritului: enunțurile necesar adevărate (de forma „necesar p”) sunt adevărate în orice condiții dar numai despre universal, în vreme ce, despre lucrurile particulare, enunțurile nu pot fi adevărate decât în mod condiționat (adevărul lor trebuie confirmat). Acesta reprezenta, pentru Aristotel, paradoxul cunoașterii sistematice: nu putem construi enunțuri necesar adevărate despre lucrurile particulare decât întemeindu-le a) pe enunțuri universal adevărate (a căror sursă este
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
de forma „necesar p”) sunt adevărate în orice condiții dar numai despre universal, în vreme ce, despre lucrurile particulare, enunțurile nu pot fi adevărate decât în mod condiționat (adevărul lor trebuie confirmat). Acesta reprezenta, pentru Aristotel, paradoxul cunoașterii sistematice: nu putem construi enunțuri necesar adevărate despre lucrurile particulare decât întemeindu-le a) pe enunțuri universal adevărate (a căror sursă este metafizica, deci nu știința propriu-zisă), sau b) pe faptele sau întâmplările propriu-zise, ceea ce anulează caracterul universal al enunțurilor. Necesitatea fără cauzalitate a lui
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
despre universal, în vreme ce, despre lucrurile particulare, enunțurile nu pot fi adevărate decât în mod condiționat (adevărul lor trebuie confirmat). Acesta reprezenta, pentru Aristotel, paradoxul cunoașterii sistematice: nu putem construi enunțuri necesar adevărate despre lucrurile particulare decât întemeindu-le a) pe enunțuri universal adevărate (a căror sursă este metafizica, deci nu știința propriu-zisă), sau b) pe faptele sau întâmplările propriu-zise, ceea ce anulează caracterul universal al enunțurilor. Necesitatea fără cauzalitate a lui Boethius este exprimată prin necesitatea simplă, conform căreia spunem „necesar p
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
cunoașterii sistematice: nu putem construi enunțuri necesar adevărate despre lucrurile particulare decât întemeindu-le a) pe enunțuri universal adevărate (a căror sursă este metafizica, deci nu știința propriu-zisă), sau b) pe faptele sau întâmplările propriu-zise, ceea ce anulează caracterul universal al enunțurilor. Necesitatea fără cauzalitate a lui Boethius este exprimată prin necesitatea simplă, conform căreia spunem „necesar p” pornind de la faptul că „este cunoscut p”. Nu putem întemeia acest enunț pe nimic, nici măcar pe faptul că Dumnezeu cunoaște adevărul acestui enunț, cunoașterea
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
sau b) pe faptele sau întâmplările propriu-zise, ceea ce anulează caracterul universal al enunțurilor. Necesitatea fără cauzalitate a lui Boethius este exprimată prin necesitatea simplă, conform căreia spunem „necesar p” pornind de la faptul că „este cunoscut p”. Nu putem întemeia acest enunț pe nimic, nici măcar pe faptul că Dumnezeu cunoaște adevărul acestui enunț, cunoașterea divină nefiind o cauză. „P” este adevărat prin sine, fără a fi cauzat. Enunțul (1) de mai sus trebuie interpretat deci în sensul necesității simple: „În mod necesar
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
al enunțurilor. Necesitatea fără cauzalitate a lui Boethius este exprimată prin necesitatea simplă, conform căreia spunem „necesar p” pornind de la faptul că „este cunoscut p”. Nu putem întemeia acest enunț pe nimic, nici măcar pe faptul că Dumnezeu cunoaște adevărul acestui enunț, cunoașterea divină nefiind o cauză. „P” este adevărat prin sine, fără a fi cauzat. Enunțul (1) de mai sus trebuie interpretat deci în sensul necesității simple: „În mod necesar, ceea ce cunoaște Dumnezeu trebuie să se întâmple”, pentru a evita introducerea
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
spunem „necesar p” pornind de la faptul că „este cunoscut p”. Nu putem întemeia acest enunț pe nimic, nici măcar pe faptul că Dumnezeu cunoaște adevărul acestui enunț, cunoașterea divină nefiind o cauză. „P” este adevărat prin sine, fără a fi cauzat. Enunțul (1) de mai sus trebuie interpretat deci în sensul necesității simple: „În mod necesar, ceea ce cunoaște Dumnezeu trebuie să se întâmple”, pentru a evita introducerea relației de cauzalitate între cunoașterea lui Dumnezeu și evenimente. Acest tip de enunțuri necesare în
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
fi cauzat. Enunțul (1) de mai sus trebuie interpretat deci în sensul necesității simple: „În mod necesar, ceea ce cunoaște Dumnezeu trebuie să se întâmple”, pentru a evita introducerea relației de cauzalitate între cunoașterea lui Dumnezeu și evenimente. Acest tip de enunțuri necesare în mod simplu reprezintă propoziții universale de tipul „Omul este un animal biped rațional”. O astfel de propoziție nu condiționează nici momentele, nici felul, nici circumstanțele în care un om alege să trăiască în mod rațional sau să meargă
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
să trăiască în mod rațional sau să meargă pe două picioare. Omul are putința de a acționa astfel dar poate alege să facă sau să nu facă acest lucru. Există nenumărate abateri (mai mult sau mai puțin voite) de la acest enunț: unii oameni aleg să trăiască irațional, alții își amână deciziile raționale etc., fără ca, prin aceasta, să existe o cauzare condițională din partea lui Dumnezeu. În acest sens, cunoașterea divină nu reprezintă decât o condiție de posibilitate pentru acțiunile umane, nu o
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
o cauzare: dacă omul alege să trăiască rațional, îi stă în putință, nefiind, însă, obligat de nimic. Evenimentele particulare se întâmplă fără a fi cauzate de Dumnezeu, păstrându-și astfel caracterul contingent. Noi nu avem la dispoziție posibilitatea formulării unor enunțuri universal adevărate despre aceste evenimente, deci ele nu manifestă o cauzalitate absolută (simplă), ci una condiționată. În felul acesta, între enunțurile (2) și (4) nu există nici o contradicție. Enunțul (2) Ceea ce trebuie să se întâmple nu ține de voința liberă
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
fără a fi cauzate de Dumnezeu, păstrându-și astfel caracterul contingent. Noi nu avem la dispoziție posibilitatea formulării unor enunțuri universal adevărate despre aceste evenimente, deci ele nu manifestă o cauzalitate absolută (simplă), ci una condiționată. În felul acesta, între enunțurile (2) și (4) nu există nici o contradicție. Enunțul (2) Ceea ce trebuie să se întâmple nu ține de voința liberă a omului. se referă la „ceea ce trebuie să se întâmple” din perspectiva necesității simple (a providenței), în vreme ce enunțul (4) Acțiunile noastre
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
astfel caracterul contingent. Noi nu avem la dispoziție posibilitatea formulării unor enunțuri universal adevărate despre aceste evenimente, deci ele nu manifestă o cauzalitate absolută (simplă), ci una condiționată. În felul acesta, între enunțurile (2) și (4) nu există nici o contradicție. Enunțul (2) Ceea ce trebuie să se întâmple nu ține de voința liberă a omului. se referă la „ceea ce trebuie să se întâmple” din perspectiva necesității simple (a providenței), în vreme ce enunțul (4) Acțiunile noastre viitoare țin de voința noastră liberă. se referă
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
felul acesta, între enunțurile (2) și (4) nu există nici o contradicție. Enunțul (2) Ceea ce trebuie să se întâmple nu ține de voința liberă a omului. se referă la „ceea ce trebuie să se întâmple” din perspectiva necesității simple (a providenței), în vreme ce enunțul (4) Acțiunile noastre viitoare țin de voința noastră liberă. se referă la necesitatea condiționată, deci contingentă. Acțiunile umane nu cad sub primul fel de necesitate (absolută), deci își păstrează caracterul liber. Deoarece nu putem formula enunțuri necesar adevărate despre acțiunile
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
simple (a providenței), în vreme ce enunțul (4) Acțiunile noastre viitoare țin de voința noastră liberă. se referă la necesitatea condiționată, deci contingentă. Acțiunile umane nu cad sub primul fel de necesitate (absolută), deci își păstrează caracterul liber. Deoarece nu putem formula enunțuri necesar adevărate despre acțiunile noastre, tot ce putem ști este tocmai contingența lor. Ele devin necesare doar după ce s-au întâmplat (în sensul necesității condiționate: „dacă [s-a petrecut] p, atunci este necesar p”). Problema devine mai complexă atunci când Boethius
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
însoțită și de alte modificări fonetice precum: mutații consonantice, mutații vocalice sau interpunere de alte foneme: "om - oameni", "roată - roți", "fată - fete", "steag - steaguri", "pijama - pijamale". În multe limbi substantivele își modifică forma după caz, marcînd astfel diverse funcții în enunț: subiect, posesor, instrument, obiect, loc etc. În română există cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ. Totuși, spre deosebire de pronume, substantivele pot avea numai cel mult trei forme distincte în funcție de caz: formele de nominativ și acuzativ sînt identice și la
Substantiv () [Corola-website/Science/299435_a_300764]
-
dintre subiect, adevăr, politică și libertate? Care sunt criteriile după care se recunoaște validitatea afirmațiilor despre trecutul recent? Ce criterii au prioritate: calitatea și cantitatea referințelor, poziția ierarhică/notorietatea/recunoașterea de care se bucură emițătorul/emițătoarea, gradul de omogenitate a enunțurilor cu specificul narațiunilor mainstream?</p> În două <spân style="font-size: medium;"><spân lang="ro-RO">articole</spân></spân><spân style="font-size: medium;"><spân lang="ro-RO"> care analizează caracteristicile discursului elitelor culturale </spân></spân><spân style="font-size: medium;"><spân lang="ro-RO">locale
Realism socialist și gen - Despre dreptul de a privi și interpreta arta trecutului recent dintr-o perspectivă feministă locală () [Corola-website/Science/296130_a_297459]
-
a comodității redactorilor. Cele mai multe greșeli de punctuație privesc folosirea virgulei. Frecvent cuvintele de adresare în cazul vocativ și apozițiile nu sînt încadrate de virgulele necesare ("Toți Doamne și toți trei!", "A fost ucisă Cristina de soțul ei Alexandru?"), iar în enunțurile în care pentru concizie este omis verbul, lipsa acestuia nu este marcată cu o virgulă, așa cum ar trebui ("România în finala Eurovision"). O altă greșeală este cînd virgula lipsește înaintea conjuncțiilor adversative "dar", "iar", "ci". În schimb se întîmplă ca
Elemente problematice ale limbii române () [Corola-website/Science/296532_a_297861]
-
Ce repede ai alergat!". În sens matematic, o propoziție matematică este o succesiune de afirmații care ori se poate demonstra, ea fiind atunci "demonstrabilă", ori nu trebuie a fi demonstrată, fiind atunci "axiomatică". În logica booleană propoziția (aserțiunea) este un enunț declarativ căruia i se atribuie una din cele două valori de adevăr "adevărat" sau "fals". O propoziție "adevărată" are drept valoare "adevărul". În această logică, cele două valori "adevăr" și "falsitate" se notează de obicei cu adevărat sau fals cel
Propoziție () [Corola-website/Science/298470_a_299799]
-
propoziție în sens logic. Deși nu se cunoaște exact valoarea de adevăr a acestei propoziții, ea este cu siguranță ori adevărată, ori falsă. Există și alte logici matematice, care pe lângă "adevărat" și "fals" permit: Alte logici, complementare, au ca obiect enunțurile nedeclarative ca de exemplu întrebările (logica interogativă), instrucțiunile (logica imperativă), etc. În general enunțurile care exprimă emoții și sentimente (ca instrucțiuni, comenzi, dorințe, rugăminți) nu sunt propoziții logice declarative; ele sunt numite în general "atitudini propoziționale".
Propoziție () [Corola-website/Science/298470_a_299799]
-
propoziții, ea este cu siguranță ori adevărată, ori falsă. Există și alte logici matematice, care pe lângă "adevărat" și "fals" permit: Alte logici, complementare, au ca obiect enunțurile nedeclarative ca de exemplu întrebările (logica interogativă), instrucțiunile (logica imperativă), etc. În general enunțurile care exprimă emoții și sentimente (ca instrucțiuni, comenzi, dorințe, rugăminți) nu sunt propoziții logice declarative; ele sunt numite în general "atitudini propoziționale".
Propoziție () [Corola-website/Science/298470_a_299799]