64,222 matches
-
în 1939. Lector de limba și literatura română la Universitatea din Viena (1942-1943), este atestat în 1945, la Universitatea din Iași, titular al Conferinței de estetică literară, pe care o suplinise în 1944. După 1948, va ține aici cursurile de teoria literaturii și literatură universală și comparată, funcționând în paralel și ca director al Centrului de Lingvistică, Istorie Literară și Folclor al Academiei, până în 1966, când îi urmează lui Tudor Vianu ca șef al Catedrei de literatură universală și comparată de la
DIMA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286767_a_288096]
-
Academiei, până în 1966, când îi urmează lui Tudor Vianu ca șef al Catedrei de literatură universală și comparată de la Universitatea din București, de unde se va pensiona în 1975. Între 1967 și 1973 este și director al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. Debutează în 1922 la „Universul literar” cu un articol despre simbolism. Face parte din conducerea periodicelor „Datina” din Turnu Severin (seria 1924-1932), „Provincia literară” din Sibiu (1932-1934) - aici a îndrumat Gruparea intelectuală „Thesis” -, „Transilvania” (1934-1940), „Iașul literar
DIMA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286767_a_288096]
-
la „Universul literar” cu un articol despre simbolism. Face parte din conducerea periodicelor „Datina” din Turnu Severin (seria 1924-1932), „Provincia literară” din Sibiu (1932-1934) - aici a îndrumat Gruparea intelectuală „Thesis” -, „Transilvania” (1934-1940), „Iașul literar”, „Cronica” și „Revista de istorie și teorie literară” (1965-1973). A fost membru corespondent al Academiei (din 1964) și, de la fondare, membru al Academiei de Științe Sociale și Politice. În calitate de coordonator, a participat la elaborarea mai multor lucrări colective: Istoria literaturii române (II, 1968), Istoria și teoria comparatismului
DIMA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286767_a_288096]
-
și teorie literară” (1965-1973). A fost membru corespondent al Academiei (din 1964) și, de la fondare, membru al Academiei de Științe Sociale și Politice. În calitate de coordonator, a participat la elaborarea mai multor lucrări colective: Istoria literaturii române (II, 1968), Istoria și teoria comparatismului în România (1972), Dicționar cronologic. Literatura română (1979) ș.a. Pregătirea filologică, în funcție și de îndatoririle didactice, i-a îndreptat la început cercetările spre istoria literaturii române și folclor. Scriitori din patrimoniul clasic românesc (M. Eminescu, A.I. Odobescu, G.
DIMA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286767_a_288096]
-
Drăguș - un sat din Țara Oltului (Făgăraș), București, 1945; Domeniul esteticii, București, 1947; ed. îngr. și introd. Petru Ursache, Iași, 1998; Concepția despre artă și literatură a lui G. Ibrăileanu, București, 1955; Alecu Russo, București, 1957; Studii de istorie a teoriei literare românești, București, 1962; Conceptul de literatură universală și comparată, București, 1967; Principii de literatură comparată, București, 1969; Arta populară și relațiile ei, București, 1971; Aspecte naționale ale curentelor literare internaționale, București, 1973; Dezbateri critice, București, 1977; Viziunea cosmică în
DIMA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286767_a_288096]
-
Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Și-a luat doctoratul în 1970, devenind doctor habilitat în 1991 și profesor universitar în 1994. Din 1983 a condus Secția de literatură contemporană din cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară din Chișinău. Este șef al Catedrei de literatură română a Universității de Stat din Moldova (din 1995). Editorial, debutează cu monografia Idee și imagine poetică (1971), cuprinzând analize și interpretări estetico-stilistice ale poeziei contemporane, genul liric devenindu-i obiectul
DOLGAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286818_a_288147]
-
Brașov. „Cercul literar 19”, TR, 1982, 28; George Popescu, Anatomia distorsiunii, R, 1990, 7; Sanda Cordoș, Ritmul respirației, TR, 1991, 37; Eugen Simion, Promoția ’90, L, 1991, 6; Sebastian Vlad Popa, 1 + 3, CC, 1991, 10-12; Andreea Deciu, Practica și teoria, RL, 1994, 42; Ioana Pârvulescu, Un romancier promițător, RL, 1995, 6; Cristina Necula, Poetica textelor de neființă, CC, 1995, 1-2; Ovidiu Moceanu, Experiența lecturii, Brașov, 1997, 60-61; Dan C. Mihăilescu, Eseul inconfortabil, „22”, 1998, 38, 39; Marian Victor Buciu, O
DOBRESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286798_a_288127]
-
cu studii, articole și recenzii din domeniul literaturii române la revistele din Ungaria „Filológiai Közlöny”, „Világirodalmi Figyeló”, „Helikon”, „Nagyvilág”, „Élet és Irodalom”, „Ethnographia”, „Studia Slavica”, „Acta Litteraria”, „Foaia noastră”, precum și la „Revista de folclor”, „Viața românească”, „Revista de istorie și teorie literară”, „Steaua”, „România literară”. D. cercetează literatura română din secolul al XIX-lea, folclorul literar românesc și est-european, legăturile literare româno-maghiare și traduce în limba maghiară din proza și dramaturgia românească (Nicolae Bălcescu, I.L. Caragiale, I. Creangă, I. Agârbiceanu, Camil
DOMOKOS-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286822_a_288151]
-
Vrabie, referindu-se numai la materialul poetic al d., fixează apariția sa în Evul Mediu. Originea dacică a fost susținută, în afară de B. P. Hasdeu, V. Alecsandri, B. Delavrancea, și de Lucian Blaga, care invocă necesitatea primă de cunoaștere poetică. O teorie originală creează D. Caracostea, care este convins că d. a fost izvodită de femeile înstrăinate prin căsătorie, în timp ce-și legănau copiii, dar mai ales de cele ce slujeau la stăpâni. În felul acesta, dorul de cei de acasă
DOINA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286815_a_288144]
-
Între 1982 și 1990, D. practică arhitectură la Romproiect și Proiect București și este, din 1990, asistent, apoi conferențiar la Institutul de Arhitectură. În ianuarie 1990, fondează revista „Arhitext”; publică aici, ca și în „Arhitectură” și „Revista de istorie și teorie literară”, eseuri și critica literară. Arhitect în mai multe agenții de arhitectură și decorațiuni interioare, face un doctorat în antropologie socială și etnologica la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris și altul în știință religiilor (1996-2000) la
DRAGAN-5. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286844_a_288173]
-
de unire a bisericilor (1439), românii, pentru a se deosebi de legea Apusului (romano-catolică), au primit de bunăvoie limba străină în biserică. Dar sunt acte și cărți slavone anterioare conciliului de la Florența. Pe de o parte, istoricii străini, adepți ai teoriei imigrării românilor din sudul Dunării, consideră că adoptarea de către români a liturghiei slave este încă o dovadă a venirii lor din sudul Dunării, stăpânit de slavi. Dimpotrivă, liturghia slavă prezentă la noi (în nordul Dunării) denotă că românii erau, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
participat avari, slavi, bulgari și contingente gepide! După această dată, nu mai avem știri despre gepizi și în aceeași perioadă prima jumătate a secolului al VII-lea d. H., dispar și urmele civilizației gepide din Dacia. N. Iorga consideră că teoria după care ei (gepizii) ar fi avut un rol hotărâtor în "alcătuirea nației noastre", mai mare decât al francilor în Galia, este o vădită exagerare. La rândul său, C. Diculescu afirmă (presupune) că în limba română s-a păstrat un
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
romanii" de pe țărmul adriatic.3 Istoricul problemei În legătură cu originea românilor, ca popor, cu locul lor de formare, s-a născut o controversă amplă care a continuat multă vreme. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1781-1782, Fr. J. Sulzer lansa teoria imigraționistă, care avea să facă carieră într-o bună parte a istoriografiei. Dar în acel moment, teza continuității românilor în ținuturile carpato-dunărene, după 275, avea deja o vechime de câteva secole în literatura științifică și politică europeană. Ideea este atestată
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
identificați cu românii, înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de aceea a lui Attila. Scrierile umaniștilor europeni din secolele XV-XVIII, despre prezența românilor pe teritoriul vechii Dacii în evul mediu, transformă această idee într-un fapt de conștiință europeană. Esența teoriei umaniste despre autohtonia românilor, asociată cu aceea a latinității lor, constă în susținerea descendenței lor din "coloniile romanilor" aduse de Traian la nord de Dunăre. Această idee o întâlnim la cei mai de seamă exponenți ai lumii intelectuale europene, de la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fuzionează cu tradiția savantă europeană asupra originii latine a limbii române și a continuității românilor în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Cel care a formulat strălucit teza continuității a fost Dimitrie Cantemir, urmat de Școala Ardeleană. Revenind acum la Fr. J. Sulzer și teoria imigraționistă, în lucrarea acestuia, Geschihte des Transalpinischen Daciens, apărută la Viena, în 1781.-1782, el afirmă originea sud-dunăreană a românilor din Balcani. Ei au început să migreze, în secolele XII-XIII, la nord de Dunăre, unde i-au aflat pe unguri
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cu instituții întemeiate.4 Replica la susținerile lui Sulzer a fost dată, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de cărturarii Școlii Ardelene, Gh. Șincai, Samuil Micu, Petru Maoir, care afirmau originea curat latină și continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii. Teoria imigraționistă a fost reluată, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de istoricul german Robert Roesler, care a publicat la Leipzig, în 1871, lucrarea Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschihte Rumäniens. "Roeslerianismul" era un strigăt de alarmă și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cu populația geto-dacică. El ajunge la deducții extrase din tăcerea izvoarelor istorico-arheologice medievale despre români, dar și la observații și fapte pozitive istorice și lingvistice. Bine scrisă, înzestrată cu un aparat științific impresionant, rezultat din progresele cercetării filologice și istorice, teoria imigraționistă se va identifica în viitor cu numele său, teoria roesleriană. Ce susținea Roesler ? Dacia era în momentul părăsirii ei, în 275, o provincie nedeplin romanizată, stăpânită de Imperiu numai 170 de ani, mai puțin decât oricare dintre provinciile romane
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
izvoarelor istorico-arheologice medievale despre români, dar și la observații și fapte pozitive istorice și lingvistice. Bine scrisă, înzestrată cu un aparat științific impresionant, rezultat din progresele cercetării filologice și istorice, teoria imigraționistă se va identifica în viitor cu numele său, teoria roesleriană. Ce susținea Roesler ? Dacia era în momentul părăsirii ei, în 275, o provincie nedeplin romanizată, stăpânită de Imperiu numai 170 de ani, mai puțin decât oricare dintre provinciile romane, timp insuficient pentru nașterea unui popor romanic. El invocă în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
un popor nomad, ceea ce explică și venirea lor târzie din Balcani spre Carpați, susține Roesler.5 Argumentația lui Roesler era impresionantă, iar tonul său obiectiv în prezentarea împrejurărilor istorice au făcut o bună impresie asupra cercetătorilor din vremea sa. Această teorie nu trebuie disprețuită sau ignorată, ea fiind împărtășită și de savanți români de bună credință și avem datoria s-o examinăm cu atenție. Prin urmare, în lucrarea sa, Roesler a căutat să dovedească că românii nu sunt urmașii dacilor romanizați
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și administrația imperială. După închegarea ca popor, în sudul Dunării, unde se află patria lor originară, românii au migrat ca păstori nomazi în nordul Dunării, în secolele XII-XIII, după pătrunderea și așezarea ungurilor, și colonizarea sașilor în Transilvania. Rezultă, conform teoriei roesleriene, că românii sunt urmașii romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între 106-275, iar cei rămași, după 275, foarte puțini, au fost victime ale năvălirilor barbare, fiind readuși în urma pătrunderii slave, după
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
rămași, după 275, foarte puțini, au fost victime ale năvălirilor barbare, fiind readuși în urma pătrunderii slave, după 602, la forma de viață nomadă. După Roesler, alți învățați n-au mai adăugat decât prea puțin la cele spuse de acesta, iar teoria imigraționistă va fi asociată cu numele său. În România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu nașterea noii școli istorice, dezbaterea angajată se desfășoară într-o atmosferă mai curând academică, de unde și punctele de vedere nuanțate, formulate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
școli istorice, dezbaterea angajată se desfășoară într-o atmosferă mai curând academică, de unde și punctele de vedere nuanțate, formulate de filologi și istorici români. Aceste poziții merg de la apărarea tezei continuității (B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol) la susținerea unei versiuni a teoriei imigraționiste (Al. Philippide, Ovid Densușianu). Menționăm aici lucrările lui B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, vol. I, București, 1875, A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, Iași, 1884, D. Onciul, Originile Principatelor Române, București
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
români. Aceste poziții merg de la apărarea tezei continuității (B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol) la susținerea unei versiuni a teoriei imigraționiste (Al. Philippide, Ovid Densușianu). Menționăm aici lucrările lui B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, vol. I, București, 1875, A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, Iași, 1884, D. Onciul, Originile Principatelor Române, București, 1895. În această etapă se produce "europenizarea" dezbaterii, lumea savantă împărțindu-se între partizanii și adversarii tezei continuității, în funcție de mijloacele și spiritul critic
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
spiritul critic al cercetătorului. După primul război mondial (1918), dezbaterea savantă continuă firesc, prin susținerea unor puncte de vedere diferite în cercetarea istorică și filologică românească (N. Iorga, V. Pârvan, Sextil Pușcariu, N. Drăganu). Nu lipsește opinia celor ce susțin teoria imigraționistă. Astfel, Al. Philippide, în Originea românilor, vol. I-II, Iași, 1923-1928, considera că poporul român s-a format în Moesia Superioară și cea Inferioară, Dacia Traiană și Panonia Inferior. Populația romanizată a fost strămutată în dreapta (sudul) Dunării, iar câtă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au părasit Dacia, după moartea împăratului Mauriciu (602). Istoricii români interbelici susțineau că aria de formare a poporului român acoperă ambele maluri ale Dunării, românii fiind urmașii întregii romanități răsăritene.6 În același timp, pe plan european, partizanii și adversarii teoriei continuității românilor în nordul Dunării continuau să se înfrunte. De la apariția lucrării lui F. J. Sulzer, în urmă cu un secol și jumătate, disputa aceasta generase o literatură istorică imensă, mai mult sau mai puțin obiectivă, științifică. Astfel, Lajos Tamas
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]